BOVARISMUL INSTITUŢIONAL ŞI GLOBALIZAREA

FRAGMENT DIN CAPITOLUL « DREPTUL LA INFORMAŢIE » DIN CARTEA « WAR AGAINST PEOPLE » – AUTOR PROFESORUL AMERICAN NOAM CHOMSKY

APRECIERI REFERITOARE LA SCRIERILE POLITICE ALE LUI NOAM CHOMSKY

 

 

BOVARISMUL INSTITUŢIONAL ŞI GLOBALIZAREA

În eseul Bovarismul instituţional Ştefan Buzărnescu (profesor de sociologie la Universitatea de Vest din Timişoara) arată că în societatea românească post-comunistă instituţiile care ar trebui să asigure bunul mers al democraţiei nu sunt funcţionale. Există mulţi români care împărtăşesc această părere, dar majoritatea lor consideră că prin aderarea ţării la structurile politico-militare occidentale această problemă se va rezolva de la sine.

Există însă şi oameni care afirmă că instituţiile fundamentale ale aşa-ziselor democraţii con¬solidate nu funcţionează ireproşabil, ci chiar foarte prost pe ici pe colo, prin punctele esenţiale.

Referindu-se la democraţia din SUA, Noam Chomsky afirmă în Necessary Illusion; Thought Control in Democratic Societies următoarele:

Cauza socială pe care o servesc mediile poate fi echivalată ...cu ceea ce scrisese James Mill în secolul XVIII despre educaţia de stat. Aceasta "trebuie să le insufle oamenilor supunerea faţă de guvern precum şi faţă de ordinea socială în general"...

Cultura noastră politică are o cu totul altă viziune asupra democraţiei decât episcopii brazilieni (care au cerut democratizarea mediilor din ţara lor). În concepţia acestora, democraţia le oferă cetăţenilor accesul la informaţie, participarea la discuţii şi la stabilirea de scopuri politice, precum şi la transpunerea programelor în acţiune politică. Modul în care înţelegem noi democraţia este mai limitat: cetăţeanul este consumator şi observator, dar nu participant la activitatea politică. Opinia publică are dreptul să ia poziţie faţă de propuneri care nu vin din interiorul său, însă dacă limitele sunt depăşite, apare o "criză a democraţiei" care trebuie urgent rezolvată...

După cum a arătat Thomas Ferguson, istoria politică a SUA poate fi explicată în bună măsură printr-o teorie investivă a politicii. Considerăm că democraţia a fost instaurată în statele dependente de noi atunci când societatea este dominată de oligarhi locali şi de oameni de afaceri aliaţi cu investitorii americani. De asemenea, forţele armate trebuie să se supună controlului nostru şi guvernul trebuie să fie condus de profesionişti care execută prompt ordine şi care servesc puterea din SUA. Dacă populaţia se revoltă împotriva acestei situaţii, SUA au dreptul de a folosi forţa pentru a reinstaura democraţia...

În mod corespunzător, mediile fac deosebirea dintre "democraţi" şi "naţionalişti". Primii servesc interesele SUA, ultimii sunt contaminaţi de boala numită ultranaţionalism. Documente secrete ale administraţiei SUA explică faptul că interesele noastre sunt ameninţate de regimuri naţionaliste care transpun în practică dorinţele populaţiei de ridicare a standardului de viaţă şi de reforme sociale, în loc să ţină cont de nevoile investitorilor din SUA...

Pentru a putea deveni fericiţi, oamenii nu au nevoie de libertate, ci de comunitatea de rugăciune. În epoca modernă zeul suprem este religia profană a statului; în democraţiile occidentale învăţătura esenţială propovăduieşte subordonarea faţă de stăpânii economiei private, adică acceptarea sistemului de câştiguri private şi subvenţii publice...

Pentru a putea trăi într-o fericire care nu poate fi oferită de libertatea de a alege, "observatorii obiectivi" ai societăţii moderne se servesc de "iluzii necesare" şi de "supersimplificări emoţionale eficiente" pentru a disciplina şi legăna în sentimentul mulţumirii masele neştiutoare.

 

Referindu-se la perioada postmodernă, fără a folosi însă noţiunea de postmodernism, Noam Chomsky afirmă următoarele:

...înainte de toate, a trebuit ca tinerii (anilor '60) să fie convinşi de "cultura narcisismului" şi aduşi în starea de a se preocupa în mod primordial de sine însăşi. Probabil că mulţi şi-au dat seama că această atitudine nu a fost corectă, dar câtă vreme omul nu şi-a găsit identitatea şi locul propriu în societate este foarte tentat să se adapteze normelor impuse de sistemul propagandistic.

Noam Chomsky demonstrează că bovarismul instituţional este o realitate şi în democraţiile consolidate. Responsabilă de această situaţie este lăcomia oligarhiei conducătoare şi coruptibilitatea unei părţi a intelectualităţii.

Se pare că în ultimii 2000 de ani omenirea nu prea a evoluat; fariseii şi cărturarii făţarnici prostesc acum, ca şi atunci, gloata - doar metodele au fost perfecţionate.

 

Într-o casă veche locuiesc mai mulţi oameni - fiecare în apartamentul său. Oamenii sunt proprietarii apartamentelor, dar casa scărilor, podul, acoperişul şi curtea sunt proprietate comună. Oamenii au ales un administrator care să se ocupe de îngrijirea acestui domeniu comun. Administratorul este însă beţiv şi a fost mituit de proprietarul unui imobil nou, care ar dori ca oamenii ce locuiesc în casa veche să devină chiriaşi săi.

La un moment, dat în podul casei izbucneşte un incendiu. Pentru a masca fumul din pod, administratorul a dat foc în curte unei grămezi de gunoi menajer, susţinând că aceasta este cea mai ieftină modalitate de a păstra curăţenia pe domeniul comun. Câţiva locatari observă totuşi fumul din pod şi încearcă să-i mobilizeze pe ceilalţi pentru a stinge focul. Administratorul susţine însă că nu există nici un incendiu şi că în loc să vadă ce se întâmplă în pod este mai important ca oamenii să facă ordine în curtea din jurul casei, acuzându-i pe cei care au observat pericolul că vor doar să îi ia locul. Majoritatea locatarilor îl cred pe administrator. Există însă şi locatari care văd fumul din pod, dar care apreciază că un efort comun de a stinge incendiul nu poate avea succes sau ar reprezenta o acţiune politicianistă.

Într-un târziu, când focul s-a extins, se formează totuşi un grup de oameni decişi să stingă împreună focul care a cuprins între timp întregul acoperiş.

Există mai multe variante de continuare a parabolei - cititorul este rugat să şi le imagineze singur.

 

Într-o scrisoare adresată lui Freud în 1930, Einstein sublinia că (în orice sistem politic) minoritatea aflată la putere controlează şcoala, mass-media şi, într-o oarecare măsură, biserica, controlând prin intermediul acestora emoţiile maselor şi determinându-le să se comporte în modul dorit (de putere). Chomsky confirmă această afimaţie şi susţine că cetăţenii societăţilor democratice ar trebui să frecventeze cursuri de autoapărare spirituală, pentru a se putea apăra împotriva manipulării şi controlului (exercitat asupra lor de mass-media). Cei care ar putea organiza aceste cursuri trebuie însă să fie dispuşi să sfideze interesele oligarhiei şi să se expună uraganului propangandistic.

 

Gheorghe Cionoiu 

Înapoi la cuprinsul paginii

 

FRAGMENT DIN CAPITOLUL « DREPTUL LA INFORMAŢIE » DIN CARTEA « WAR AGAINST PEOPLE » – AUTOR PROFESORUL AMERICAN NOAM CHOMSKY

Persoanele juridice nemuritoare domină cu uşurinţă sistemele de informare şi de formare a opiniei. Prin puterea şi forţa lor financiară acestea pot stabili limitele cadrului în care funcţionează sistemul politic; trebuie remarcat faptul că aceste modalităţi de control au devenit încă şi mai directe, fiind susţinute de decizii recente ale Curţii Supreme de Justiţie care definesc banii ca pe o formă a exprimării. Un exemplu grăitor a fost oferit de alegerile din 1998. Aproximativ 95% din candidaţii câştigători au cheltuit pentru campania electorală mai mulţi bani proveniţi din donaţii decât concurenţii lor. Suma donată de lumea afacerilor a fost de 12 ori mai mare decât cea oferită de sindicate, iar suma donată de persoane particulare a fost evident mai mică decât în trecut. Prin astfel de proceduri un segment infim al populaţiei reuşeşte să îşi impună candidaţii potriviţi. Este evident faptul că această evoluţie explică atât cinsmul în creştere ce caracterizează modul de guvernare cât şi creşterea dezinteresul faţă de alegeri. Aceste consecinţe sunt salutate şi susţinute de persoanele juridice, de mass-media subordonată şi de alţi agenţi aflaţi în slujba lor. Din această direcţie au fost făcute în general eforturi considerabile pentru a acredita ideea că statul este un duşman de temut care merită să fie urât şi nu instrumentul unei populaţii suverane.
Transpunerea în practică a Declaraţiei drepturilor omului depinde în mod decisiv de drepturile care şi-au găsit reprezentarea în articolele 19 şi 21. Este vorba pe de o parte « de a putea recepţiona şi transmite informaţii şi idei prin intermediul tuturor mediilor » şi pe de altă parte de participarea « la alegeri autentice » care garantează că « voinţa poporului formează baza autorităţii guvernului ». Cei puternici au înţeles cât este de important să limiteze dreptul de liberă exprimare şi paticiparea democratică. Istoria a consemnat numeroase preocupări în această direcţie, dar ele au devenit problemă de sine stătătoare abia în secolul 20., când « masele urmau să devină rege ». S-a afirmat că această tendinţă periculoasă poate fi contracarată prin noi metode de propagandă propagate de « minorităţi inteligente… care formează conştiinţa maselor… şi care dirijează conştiinţa publică exact cum o armată dirijează corpurile soldaţilor ei ». Îl citez aici pe întemeietorul modernei industrii de relaţii publice, respectatul liberal New-Deal Edward Bernays, a cărui concepţie este la fel de răspândită printre intelectualii de marcă şi academicienii de orientare liberală de stânga ca şi la cadrele de conducere din economie.
Din aceste motive se fac eforturi considerabile pentru a dirija mediile şi sistemele educaţionale. Se ştie deja de mult că organele puterii de stat nu sunt singurul factor de îngrădire a libertăţii de informare. Pentru naţiunile industrializate ele nu sunt nici pe departe cel mai important factor, după cum au subliniat – pentru a numi două exemple importante – John Dewey şi George Orwell în scrierile lor. În 1946 renumita comisie Hutchins a atras atenţia asupra faptului că « controlarea marilor medii de informare de către corporaţii private » ameninţă libertatea presei, pentru că sub influenţa proprietarilor şi a inserenţilor (clienţii importanţi care susţin mediile respective plătindu-şi publicitatea) sunt practic inevitabile unilateralitatea şi contorsionările în formarea opiniei. Comisia europeană pentru drepturile omului a încriminat « concentrarea excesivă de pe piaţa presei » ca prejudiciere a libertăţilor garantate de articolul 19 şi a cerut statelor să împiedice abuzul. Această poziţie a fost însuşită şi de organizaţia pentru apărarea drepturilor omului Human Rights Watch, care a publicat în noiemrie 1998 studiul « Limitele toleranţei: libertatea de exprimare şi dezbaterea publică în Chile ».
Factorii de decizie din economie au avut deci toate motivele să dorească ca mediile să fie controlate de către proprietatea privată, pentru a putea reduce prin intremediul lor gândirea la opinia comandată. Aceeaşi factori de decizie încearcă totodată « să anuleze deprinderi păstrate timp de secole » şi, după cum explică oameni de afaceri de frunte, să creeze « noi concepţii despre aspiraţiile şi dorinţele individuale şi comunitare », pentru ca oamenii să perceapă consumul de bunuri ca fiind ţelul suprem al existenţei lor, în loc să se preocupe de calitatea vieţii şi a muncii pe care o prestează. De asemenea oamenii nu trebuie în nici un caz « să se implice în deciziile care le schimbă adesea în mod decisiv modul de viaţă », cum vor extremiştii de stânga catolici. Întrucât în prezent mediile sunt controlate de câteva megaconcerne, se pare că noile ţeluri ale oligarhiei economice vor fi curând atinse. Concentrarea în sectorul mediatic a crescut într-un ritm foarte alert şi datorită mecanismelor de deregulare care au înlăturat şi ultimele bariere pentru protecţia interesului public. Ben Bandikian relatează în ultima ediţie a lucrării sale de referinţă ce abordează această temă (« The Media Monopoly » – ed. 5., Beacon 1997) că din 1984 până astăzi numărul concernelor mediatice a scăzut de la 50 la 10. Printre acestea se numără imperii uriaşe ca Disney şi General Electric şi de câtva timp şi Rupert Mudoch.
Bagdikian analizează şi mult mai grava « manipulare a ştirilor, prin intermediul căreia trebuiesc urmărite celelalte ţeluri financiare ale proprietarului şi inserenţilor, pentru a promova valori aşa-zis conservatoare şi alte valori specifice concernului » printre care se numără şi « consumul material », urmărind totodată « ca efectele negative asupra altor oameni să fie considerate cu totul nesemnificative »…
În ultimul timp copiii au devenit ţinta predilectă a industriei reclamei şi a industriei mediatice, care îşi propun în final să influenţeze întreaga omenire în sensul dorit. Mecanismele de control trebuie să funcţioneze în întreaga lume şi cuprind şi noile medii care sunt create în cea mai mare măsură în sectorul de stat al economiei. O cercetare ştiinţifică a constatat că în faza lor de dezvoltare SUA « au avut grijă… să ţină industria telecomunicaţiilor sub tutela mecanismelor de control ale statului ». Însă de când această industrie a dobândit – datorită subvenţiilor de stat – supremaţia mondială, SUA cer ca toate celelalte ţări să deschidă « porţile liberei concurenţe », astfel încât în final articolul 19 este anulat în întreaga lume…

Înapoi la cuprinsul paginii

 

APRECIERI REFERITOARE LA SCRIERILE POLITICE ALE LUI NOAM CHOMSKY

Noam Chomsky a elaborat împreună cu Edward S. Herman o teorie a mediilor pentru societăţile democratice… În centrul acesteia se află „modelul propagandistic al mediilor”… În democraţiile capitaliste mediile stau cu totul benevol de partea celor puternici, întrucât ele însele aparţin cercului interior („inner circle”). Critica ocazională (şi uneori foarte dură) a abuzului de putere nu este exclusă, însă este evident partizanatul principial cu un sistem căruia mediile îi aparţin integral, atât din punct de vedere economic cât şi politic.
„Modelul propagandistic” este relativ simplu. Pentru a deveni ştire, materialul brut al datelor informaţiei trebuie să treacă mai întâi prin cinci ”filtre” în care i se verifică utilizabilitatea. Determinante sunt:
a) mărimea şi gradul de concentrare a mediilor
b) reclama ca sursă de venit
c) apelarea la sursele ”oficiale” în faza de culegere a ştirilor
d) modalităţi de sancţionare pentru reprimarea ştirilor nedorite
e) anticomunismul (astăzi mai degrabă ”antiterorismul”) ca şi criteriu de marginalizare – eliminare
Pe baza unei analize cuprinzătoare a ştirilor referitoare la evenimente politice transmise de presă, radio şi televiziune modelul ajunge la următoarele concluzii, care sunt totodată şi prognoze pentru comportamentul viitor al mediilor:
1. Evenimente comparabile ca amploare sau gen sunt subordonate în modul de relatare a ştirilor logicii prieten/duşman; aceasta înseamnă că infracţiunilor săvârşite de state care sunt considerate duşmani oficiali li se acordă mai multă atenţie decât infracţiunilor săvârşite de propriul guvern sau de state considerate prieteni oficiali. În mod invers, ”fapte bune”, ca alegeri libere sau străduinţa de a asigura garantarea drepturilor omului sunt evidenţiate mai pregnant atunci când se desfăşoară în state prietene.
2. Critica la adresa mediilor, chiar şi analiza autocritică, se desfăşoară în limitele unui îngust cadru liberal-consevator, unde nu este câtuşi de puţin loc pentru ”outsideri”.
3. „Modelul popagandistic” şi alte teorii ”radicale” nu se înscriu în acest cadru şi, în consecinţă, critica mediatică nu le receptează ca puncte de vedere ce merită să fie discutate.
Chomsky şi Herman susţin că mediile servesc fabricării consensului (“manufactoring of consent”), funcţie care le-a fost stabilită deja în anii douăzeci de către renumitul jurnalist Walter Lippmann.

(Michael Haupt: fragment din eseul ““A stiga adevărul de pe acoperişuri”: Chomsky şi politica” cuprins în volumul “Cine este Noam Chomsky?” (“Wer ist Noam Chomsky?”) Europa Verlag Hamburg-Wien septembrie 2003)

(Chomsky susţine că) mediile se consideră independente şi critice, dar de fapt nu sunt nimic altceva decât organe de propagandă ale guvernului. Mulţi oameni au considerat că această teză este de fapt o teorie conspiraţionistă, dar Chomsky a argumentat că nu are nevoie de nici o teorie conspiraţionistă. Trebuie doar să fie luat în serios faptul că mediile sunt produse pe o piaţă; afirmaţia că presa reacţionează conform cu interesele elitelor şi cu ale conducătorilor acestora este la fel de puţin o teorie conspiraţionistă ca şi afirmaţia că managerii companiei General Motors ar acţiona în conformitate cu interesele investitorilor lor.

(Fragment din eseul biografic “Contabilul Diavolului” (“The Devil´s Accountant”) publicat de Larissa Macfarquhar în martie 2003 în “The New Yorker”- apărut în limba germană de asemenea în volumul menţionat anterior)

Înapoi la cuprinsul paginii