COMENTARIU PE MARGINEA CĂRŢII „CERUL VĂZUT PRIN LENTILĂ“

 

PRECIZARE: Comentariul care urmează a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi republicat în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”.

 

Motto:

Pentru a putea fi membrul necontestat al unei turme de oi,

trebuie să fii, înainte de toate, o oaie!” (Albert Einstein)

 

Am afirmat că intelectualii din România au jucat în anii comunismului o farsă poporului român şi susţin că „Jurnalul de la Păltiniş” este expresia scrisă a acestei farse. Susţin de asemenea că, după evenimentele din decembrie ‘89, farsa continuă şi cum în contextul social-politic postdecembrist se impunea revizuirea profesiunii de credinţă, după o perioadă de gestaţie, noua evanghelie a apărut pe piaţa ideilor: H.R. Patapievici — „Cerul văzut prin lentilă” .

 

Citind cartea d-lui Patapievici m-a frapat faptul că autorul filosofează în sfere înalte, fără a binevoi, însă, să definească noţiunile fundamentale: individ, colectivitate, responsabilitate socială, cod moral, religie, civilizaţie etc. Găsesc doar două explicaţii pentru atitudinea adoptată:

1. Autorul consideră că noţiunile pe care nu le explică au pentru toată lumea acelaşi sens şi e convins că raţionamentul expus e fără cusur — variantă pe care o contest vehement.

2. În mod intenţionat, autorul nu defineşte noţiunile fundamentale pentru că ştie că raţionamentul şchiopătează. Autorul a ales în mod deliberat raţionamentul speculativ pentru că nu are curajul, nu poate sau nu vrea să analizeze fenomenele în profunzime. O astfel de atitudine are la rândul ei doar două explicaţii: dl. Patapievici a scris pentru a se afla în treabă sau vrea să îndoctrineze în mod subtil cititorul.

Unele fragmente ale cărţii sunt scrise admirabil şi exprimă concis câteva adevăruri incontestabile, incomode şi presante. Aceste fragmente alternează însă constant cu fragmente în care autorul ocoleşte adevărul sau face supoziţii fanteziste unele dintre ele fiind după părerea mea, în clar dezacord cu celelalte.

Limbajul elevat-sofisticat abundent în neologisme, folosirea frecventă şi absolut gratuită a unor cuvinte străine netraduse combinate cu expunerea clară a unor adevăruri incontestabile în alternanţă cu gogomănii au rolul de a deruta, impresiona şi sugestiona cititorul. Reprezentările grafice de la început de capitol susţin consistent ipotezele fanteziste pe care cititorul ar trebui să le ia drept adevăruri absolute şi ilustrează geniul de iluzionist al d-lui Patapievici.

Raţionamentul pe care autorul îl vrea coerent se dovedeşte a fi profund contradictoriu, sfidând raţiunea şi bunul simţ. La o analiză atentă, dezbaterea de idei aşteptată se dovedeşte a fi bolborosirea sofisticată a câtorva lozinci:

Catolicismul: bun, ortodoxia: rea!”

Individualismul: bun, colectivismul: rău!”

Liberalismul: singura soluţie!”

Civilizaţia occidentală = PROGRES!!”

Cred că se poate afirma fără rezerve că, în măsura în care Laszlo Tökes e un Gheorghe Funar al U.D.M.R.-ului, dl. H.R. Patapievici e un Pavel Coruţ al opoziţiei (Convenţia Democratică se afla în opoziţie în momentul publicării acestui comentariu).

Lectura „Cerului văzut prin lentilă” m-a determinat să recurg la replică

 

NEDUMERIREA UNUI CITITOR

 

Apartenenţa la o etnie este destin. Un om poate emigra, îşi poate schimba numele, poate înceta să mai folosească limba maternă, îşi poate ascunde originea etnică, dar nu o poate nega. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa religiei: orice om matur e liber să renunţe la religia părinţilor şi să opteze pentru o alta. Cred însă că un om civilizat şi cult nu are dreptul să afirme că există religii bune şi religii proaste. Religiile nu pot fi comparate calitativ, pentru că trăirea religioasă este o experienţă mistică individuală imposibil de tradus fidel în elemente palpabile. Civilizaţiile pot fi comparate, dar numai în termeni relativi, pentru că orice civilizaţie are o componentă vizibilă — aparenţa relaţiilor interumane cotidiene, nivelul de trai, urmele culturale — şi o componentă mistică imposibil de descifrat — trăirile religioase şi aspiraţiile.

Pilonul pe care este fundată farsa d-lui Patapievici este ortodoxia. Cititorului îi este sugerat un fals paradox: dl. Virgil Ierunca ne spune în prefaţă că dl. Patapievici e ortodox şi autorul însuşi nu spune că s-a lepădat de ortodoxie. Dl. Patapievici încearcă să demoleze ortodoxia din interior.

Într-o carte de aproape 400 de pagini în care ortodoxia este sistematic demolată (cu argumente şi supoziţii uneori hilare) autorul nu găseşte de cuviinţă să scrie o singură frază în care să explice de ce este ortodox. Aş fi foarte curios să aflu ce înseamnă pentru dl. Patapievici ortodoxia. Pentru dumnealui personal.

 

EU ŞI ORTODOXIA

 

Într-o zi de toamnă am urcat împreună cu Micky, din Călimăneşti pe Muntele Cozia.

Traseul turistic trecea pe lângă Mănăstirea Stânişoara. Stânişoara nu e o mănăstire fortificată; dimpotrivă: o biserică modestă înconjurată de câteva bordeie în care locuiesc călugării.

Uşa bisericii era deschisă. Am intrat fără să fi dat ochii cu cineva — la intrarea în biserică mi-am făcut cruce, apoi am mai făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Afară burniţa şi era ceaţă. Prin uşa deschisă se auzea vuietul vântului. În biserică nu se vedea nimeni; se auzea doar vocea unui călugăr care citea rugăciuni, în preajma altarului. Priveam nemişcat unul din pereţi şi ascultam litania călugărului care se împletea cu vuietul vântului. Pentru câteva clipe am simţit că mă identific cu biserica, cu mănăstirea, cu muntele. Visam cu ochii deschişi şi îndrăznesc să spun că mă rugam.

Veşnicia acelor clipe a fost întreruptă brutal de călugărul care citise rugăciunile. La un moment dat a venit hotărât spre noi.

Bună ziua.

Bună ziua. Sunteţi turiştii?

Da...

Ce religie aveţi?

Eu sunt ortodox şi soţia catolică.

Dacă eşti ortodox, de ce nu săruţi sfintele icoane?

Eu nu sărut nici o icoană...

Atunci înseamnă că nu eşti ortodox!

A făcut apoi, într-un monolog grotesc, apologia ortodoxiei: „...ortodoxia e dreapta credinţă... doar ortodocşii se pot mântui... catolicii îşi fac cruce altfel decât ortodocşii pentru că s-au vândut diavolului. Atunci când duc mâna de la stânga la dreapta îşi bagă diavolul în trup...”.

Îl priveam stupefiat. Deşi era foarte tânăr, părea ferm convins că rosteşte adevăruri absolute. Nu ştiu de ce s-a călugărit, dar pe una din mâini avea tatuate cinci puncte, semnul pe care ştiu că şi-l fac mulţi puşcăriaşi (patru puncte — colţurile unui pătrat — întruchipează zidurile închisorii, iar punctul din centrul pătratului — individul închis între ziduri). Ţinea morţiş să mă convingă să sărut icoanele şi nu am scăpat de gura lui până când nu am admis că nu sunt ortodox.

Bine, dacă trebuie să săruţi icoanele pentru a fi ortodox, înseamnă că nu sunt ortodox!

Am părăsit mănăstirea într-o stare sufletească deplorabilă. Mai bine nu aş fi intrat în biserică!...

În ultimii zece ani am intrat, în medie, cel mult de zece ori pe an într-o biserică ortodoxă. La intrare şi la ieşire îmi fac cruce, în timpul slujbei, nu. Nu sărut icoane.

 

BUNICUL

 

În urma politicii externe „înţelepte” promovate de Carol al II-lea şi de Titulescu (omul căruia România interbelică îi datora respect pentru că a normalizat relaţiile cu U.R.S.S.), România se trezeşte complet izolată în momentul începerii celui de-al doilea război mondial.

În vara anului 1940 vecinul de la răsărit, cu acordul lui Hitler, adresează ţării noastre un ultimatum cerând retrocedarea Basarabiei, regiune cu populaţie majoritar românească, dar şi cedarea unor teritorii care nu aparţinuseră niciodată Rusiei.

Respectând ordinul primit, glorioasa armată română s-a retras fără să tragă un singur foc de armă. Situaţia s-a repetat în urma Dictatului de la Viena.

Bravul ostaş român, „cu şapte vieţi în pieptu-i de aramă”, a fost pentru moment dezamăgit de conducătorii politici.

Evenimentele au grăbit căderea regelui Carol al II-lea şi venirea lui Antonescu la putere într-o ţară aflată între ciocan şi nicovală.

A greşit Antonescu atunci când a intrat în război alături de Germania?

Era posibilă în toamna anului 1940 şi în anul 1941 neutralitatea sau orientarea prosovietică, sau a fost forţată România să fie progermană?

Bravul ostaş român ardea de nerăbdare să se bată, dar era dintotdeauna obişnuit să se bată de partea celui mai tare. Trecerea Prutului a fost întâmpinată în ţară cu un entuziasm general, recucerirea teritoriilor din nord şi est a fost salutată cu aceeaşi bucurie cu care fost salutată, câţiva ani mai târziu, eliberarea Ardealului de nord.

Ofensiva din Ungaria şi Cehoslovacia a fost la fel de glorioasă ca ofensiva din stepele ruseşti, ofensivă stopată brusc la Stalingrad.

Oamenii politici aleg duşmanii şi aliaţii după cum bate vântul, bineînţeles spre binele poporului. Dar şi oamenii politici sunt oameni, se pot înşela, dar greşelile lor le ispăşesc, de obicei, alţii.

Bunicul din partea mamei era un ţăran din Banat. Deşi avea două fete mici, ar fi trebuit să participe la gloriosul război din est. Nu-i ardea de omorât bolşevici — manifestările zgomotoase ale legionarilor înainte de Rebeliune i se păruseră ridicole — aşa că a încercat să scape de front. Românul a încercat dintotdeauna să se descurce, dar nu toţi românii reuşesc. A dat mită pentru a-i fi rătăcit dosarul, dar s-a aflat. A fost concentrat, dar în timpul unei permisii s-a rănit la mână. A fost arestat, bătut şi judecat de un tribunal militar pentru că ar fi încercat să scape de front. Pentru a scăpa de bătăile din închisoare a cerut să fie trimis pe front.

Comandantul de pluton, un brav ostaş român care îşi lua rolul în serios, a silit trupa să intre în apa rece a Nistrului pentru a demonstra că ostaşul român are o sănătate şi o voinţă de fier.

Bătaia primită înainte de a fi trimis pe front i-a şubrezit sănătatea şi baia în Nistru i-a pus capacul. N-a apucat să omoare bolşevici. A mai luat de câteva ori bătaie pentru simulare, apoi a ajuns în spital şi a fost reformat. Mulţi îl credeau şi acum simulant; era privit cu ură de familiile celor aflaţi pe front. N-a participat la Insurecţie şi la gloriosul război împotriva hitlerismului. S-a chinuit câţiva ani şi a murit la vârsta de 33 de ani.

Câştigul cu care s-a ales familia a fost faptul că nu a fost deportată în Bărăgan. Comuniştii au admis că familia de chiaburi a mamei nu a participat voluntar şi entuziast la agresiunea împotriva U.R.S.S.

 

STRĂBUNICUL

 

S-a născut şi a crescut într-un sat românesc din Banat. Cu puţin timp înaintea momentului istoric al atentatului de la Sarajevo împlinise 20 de ani. Nu a fost întrebat dacă vrea să meargă pe front. Nu făcuse încă armata, aşa că a fost mobilizat, instruit şi trimis să lupte într-un regiment românesc, pentru gloria şi integritatea imperiului.

Îl chema Gheorghe, deşi în acte era Gyorgy. Că era Gyorgy în acte am văzut întâmplător, uitându-mă în buletinul lui de identitate.

Funcţionarul care i-a întocmit certificatul de naştere respectase instrucţiuni precise dictate de politica de maghiarizare. A rămas Gyorgy în acte şi după 1918, până în 1979, când a murit. Timp de 6l de ani, cât a trăit sub administraţie românească, nu s-a gândit să-şi schimbe numele, în acte. Ştia că-l cheamă Gheorghe şi nu avea nevoie de acte care să-i demonstreze asta. Nu voia să impresioneze pe nimeni cu actele lui, dar pe crucea care-i străjuieşte mormântul, cruce care fusese pregătită cu câţiva ani înaintea morţii, scria şi scrie Gheorghe.

Avea o cicatrice pe frunte. L-am întrebat de unde provine şi mi-a spus că s-a rănit singur. De fapt, l-a rugat pe un prieten să-l rănească, pentru a scăpa de front.

Nu voia să lupte. De ce să lupte împotriva italienilor? (A fost dus pe frontul din nordul Italiei, dar nu văzuse până atunci nici un italian.) Învăţase că nu e bine să ucizi, să faci uz de violenţă. Nu-i făcuse nimeni nici un rău până când a fost încorporat, ştia că dacă ar fi fost după el, răul nu ar fi venit de la italieni, ci de la cei care l-ar fi declarat dezertor. Aşa că, atunci când regimentul lui a fost încercuit şi silit să se predea, nu i-a părut rău. Au fost luaţi prizonieri. Românii au fost duşi în Sicilia şi puşi să lucreze la vie. Erau prizonieri, dar au fost trataţi omeneşte. Mi-a spus asta de multe ori. A fost obligat să rămână în Sicilia până la sfârşitul războiului, dar nu a fost batjocorit. S-a resemnat cu ideea că trebuie să stea acolo până la sfârşitu1 războiului. A muncit fără complexe. Nu i-a trecut prin cap să-i saboteze pe italieni. Nu s-a gândit niciodată să fugă. Dacă s-ar fi făcut un schimb de prizonieri, ar fi preferat să nu fie printre cei schimbaţi, pentru că nu voia să devină erou al imperiului. Ar fi vrut să meargă acasă, dar decât să ajungă iar pe front, prefera să fie prizonier în Sicilia.

La sfârşitu1 războiului au fost eliberaţi. Fiecare a primit o sumă mică de bani şi au fost duşi în port. În port aşteptau două vapoare: unul pentru România, celălalt pentru Statele Unite. Erau liberi şi puteau să aleagă. Nici nu s-a gândit că ar putea merge altundeva decât acasă.

Toată viaţa muncise ca să strângă avere, dar la sfârşitu1 anilor 50 s-a resemnat. A dat pământul, apoi a vândut casa şi a venit la oraş pentru a-şi creşte nepoţii.

Cartierul în care am crescut era cosmopolit. Băştinaşii erau în majoritate unguri şi nemţi, românii începuseră să apară masiv abia prin anii ‘60, în urma politicii de colectivizare şi industrializare.

Era ortodox şi până când s-a mutat în oraş, exceptând perioada primului război mondial, trăise doar printre români. Se ruga în genunchi, minute în şir, în fiecare dimineaţă şi seară, într-un loc retras. Respecta cu stricteţe toate posturile.

În oraş plătea taxa de asistenţă religioasă la parohia ortodoxă, dar biserica era departe de casa noastră. Adesea, când mă lua de la grădiniţă, intra şi se ruga în bisericuţa romano-catolică a ungurilor şi nemţilor din cartier.

 

Domnule Patapievici, ce este ortodoxia — felul de a fi al străbunicului meu, laşitatea bunicului în cel de-al doilea război mondial, lecţia de demnitate în faţa morţii primită de la tatăl meu, sau eroismul legionarilor, paranoia călugărului de la Stânişoara, laşitatea Bisericii Ortodoxe în timpul comunismului şi circul public în care se complace din decembrie ‘89?

 

*

 

Citind capitolul „Patriotism şi politică” am dedus că modul de a gândi al d-lui Patapievici e marcat de un materialism primitiv. În capitolele anterioare autorul critică în mod îndreptăţit tentaţia românului spre băşcălie şi şmecherie, dar acum face apologia şmecheriei şi manipulează istoria.

Folosind consecvent metoda jumătăţilor de adevăr, dl. Patapievici afirmă „Nu cred că angajarea noastră în războiul nazist a fost un act patriotic.”

Cred că dl. Patapievici are parţial dreptate: parţial, nu. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre Războiul de iarnă purtat de Finlanda împotriva U.R.S.S.? De ce nu vă spuneţi părerea relativ la poziţia adoptată de România faţă de ultimatumul sovietic din vara anului 1940 şi faţă de Dictatul de la Viena?

Au constituit acceptarea ultimatumului lui Stalin şi a dictatului lui Hitler dovezi de patriotism?

Oamenii politici nu pot citi viitorul, dar sunt obligaţi să ia decizii. România a fost şi este o ţară mică, un fel de minge între marile puteri şi niciodată marile puteri nu au murit de dragul nostru, ci ne-au folosit ca monedă de schimb şi carne de tun. Spre deosebire de dumeavoastră, eu susţin că un om politic dintr-o ţară mică trebuie să ia deciziile raportându-se la un cod moral, chiar dacă aceste decizii atrag după sine riscul unei crize naţionale în viitorul apropiat.

Vreau să spun că în cel de-al doilea război mondial România ar fi putut opta pentru două soluţii acceptabile din punct de vedere moral: apărarea frontierelor cu riscul de a fi învinsă sau acceptarea ultimatumului sovietic şi a Dictatului de la Viena, urmată de o politică încăpăţânată de neutralitate.

În prima variantă, România ar fi avut soarta Poloniei, fiind învinsă şi împărţită între Germania şi U.R.S.S. În această variantă, românii ar fi avut şi ei parte de un Katin, dar, probabil, comunismul nu ar mai fi fost aşa dur cum a fost.

În cea de-a doua variantă, România restrânsă ar fi fost inclusă în obiectivele Planului Barbarossa şi ar fi fost invadată de germani. Dacă Antonescu nu ar fi acceptat să i se alăture lui Hitler germanii i-ar fi adus la putere pe legionari şi România ar fi suferit, în timpul războiului, mult mai mult decât a suferit.

Consider că angajarea României în războiul nazist a fost un act la fel de patriotic ca şi Insurecţia de la 23 august, ca şi angajarea ulterioară în războiul antinazist sau ca Revoluţia din decembrie ‘89. Toate aceste evenimente demonstrează că românii urmează consecvent politica tradiţională de supravieţuire momentană prin acceptarea fără rezerve a politicii dorite de forţele externe dominante.

Nu ruşii sunt vinovaţi pentru că România a cunoscut, timp de o jumătate de secol, cel mai dur comunism din Europa. Până la moartea lui Brejnev, românii au urmat ad literam dogmatica comunistă, din spirit de conservare. Jugul rusesc a fost purtat în anii comunismului cu aceeaşi dezinvoltură cu care a fost purtat, vreme de o jumătate de mileniu, jugul turcesc.

În România anilor 60-70 nu a fost nevoie de trupe ruseşti pentru că românii au vocaţie de vasal docil. E rău? E bine?

Părerea mea este că această vocaţie e produsul destinului care ne-a aşezat într-un loc rău, expus în calea năvălirii popoarelor migratoare şi apoi la interferenţa a trei mari culturi. Ce altceva putea face un popor mic situat în punctul de convergenţă a trei imperii, decât să-şi însuşească psihologia de vasal docil?

Omul mediu vrea să trăiască. Nu vrea să fie martir. Un popor cu vocaţie de martir nu ar fi putut supravieţui în spaţiul istorico-geografic al României pentru că ar fi fost exterminat.

Raţionamentul d-lui Patapievici referitor la trecutul şi identitatea spirituală a poporului român este constant contradictoriu. Sunt de acord că poporul român a zăcut în letargie timp de un mileniu şi nu a opus nici o rezistenţă năvălirii popoarelor migratoare, dar cred ca raţionamentul din „Sărutul dat călăului” este hilar, iar scenariul asimilării cotropitorilor pare decupat dintr-o carte a lui Pavel Coruţ.

La un moment dat, în timpul facultăţii, un coleg susţinea înflăcărat o ipoteză care mie mi s-a părut demnă de un scenariu S. F.: “Pe teritoriul Daciei a existat cea mai avansată civilizaţie a antichităţii dar istoria nu consemnează acest fapt pentru că dacii au folosit doar aurul ca suport pentru scrierile filosofice şi pentru reprezentările religioase; aurul nu se corodează, deci putea fi păstrat în bordeie sau sub cerul liber, nu avea sens să construieşti temple. După victoria lui Traian romanii au luat tot aurul şi l-au topit, ştergând astfel toate urmele misterioasei civilizaţii a dacilor” — ridicolă ipoteză!

Domnule Patapievici, pe ce vă bazaţi atunci când afirmaţi că “daco-romanii au manifestat o încăpăţânare (faţă de latinitate) pe care alţi traco-romani nu au avut-o” sau când susţineţi că românii i-au asimilat în cinci secole pe slavi “cei mai insidioşi cuceritori căci s-au aşezat PRINTRE daco-romani şi nu DEASUPRA lor?” Nu vi se pare că afirmaţiile anterioare sună a V.C. Tudor?

Domnule Patapievici, dacă vi se pare că ştiţi totul despre atitudinea adoptată de români de-a lungul istoriei, de ce nu încercaţi să explicaţi singur motivul pentru care turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române? Chiar nu vă credeţi capabil, sau vă temeţi că primejduiţi argumentaţia lozincii „Ortodoxia: rea, catolicismul: bun!”?

Convingerea mea este că turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române din acelaşi motiv pentru care Dacia a fost provincie romană timp de doar un secol şi jumătate: zona situată la nordul Dunării era greu de apărat şi în spatele ei se afla stepa. Paradoxul paşalâcului de la Buda este un fals paradox şi face parte din „vulgata bunului român”, vulgată denunţată de dumneavoastră, fiind echivalent cu lozinca „Noi am apărat, vreme de o jumătate de mileniu, graniţele Occidentului.” Turcii aveau nevoie la nordul Dunării de un vasal docil şi de o zonă tampon, pentru a nu fi atacaţi din flanc. Orice om cu bun simţ trebuie să recunoască faptul că obiectivul strategic al Imperiului Otoman a fost Viena şi nu Moscova.

Supravieţuirea unitară a limbii române în ciuda fărâmiţării statale constituie dovada aspiraţiei spre libertate a unui popor orfan, pentru că „ţara în care curge lapte şi miere” a fost, vreme de două milenii, un teritoriu al nimănui şi al tuturor.

Populaţiei geto-dace i s-a impus limba latină. Străromânilor li s-a impus ortodoxia — Bizanţul era mult mai aproape decât Roma; ungurii au optat pentru catolicism nu pentru că au fost mai deştepţi, ci pentru că Roma era mai aproape de Câmpia Panonică.

În decursul istoriei nici un popor nu şi-a lepădat peste noapte religia în favoarea unei religii venite din afară. Noile religii au fost impuse de străini, au pătruns lent în conştiinţa plebei şi au fost în final acceptate de conducătorii statului, sau conducătorii statului au ajuns la concluzia că se impune o schimbare radicală sau o retuşare a religiei existente.

Doar un înstrăinat îi poate reproşa propriului popor că nu şi-a schimbat, în urmă cu secole, religia şi doar un om rău intenţionat poate formula propoziţii de genul: Iorga remarca deopotrivă lucid şi resemnat că “aşa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rândul dintâi al popoarelor de cultură” dacă strămoşii ar fi optat pentru catolicism. Pe ce se bazează astfel de supoziţii fanteziste?

Domnule Patapievici, dacă afirmaţia lui Iorga este lucidă, înseamnă că sunteţi de acord cu ea. Pe ce vă bazaţi când susţineţi că poporul român este ager? Înţeleg că agerimea este o însuşire nativă, nelegată de reprezentările religioase (ortodoxie). Înţeleg că nativ poporul român este mai popor decât alte popoare. Asta nu e o afirmaţie din repertoriul vulgatei? Sau sunteţi cumva rasist? (Precizez că civilizaţia occidentală l-a fascinat şi pe Eminescu, farul călăuzitor al şovinismului românesc: “Toate popoarele civilizate sunt, sau au fost... catolice”.)

În opinia d-lui Patapievici, românii sunt vinovaţi că modernizarea capitalistă a Ţărilor Române nu a început “atunci când aceasta a început pentru toată Europa care azi contează” şi e absolut neesenţial faptul că la vremea respectivă Ţările Române erau provincii ale unor imperii şi că elitele de la Iaşi şi Bucureşti îşi trăgeau seva din Fanar.

El (capitalismul liberal) ne-a ridicat în atenţia de interese a puterilor occidentale, fapt pe care elita politică de atunci 1-a speculat pentru a evita împărţirea teritorială între turci, ruşi şi austrieci şi mai apoi, pentru a impune lumii programul nostru naţional.”

Fraza bombastică citată anterior este o gogomănie. După dezastrul de la Waterloo lojile masonice au început cu mijloace politice o lucrare pe care Napoleon nu a putut-o realiza cu forţa: dominaţia europeană.

Războiul Crimeei demonstrează fără putinţă de tăgadă că realitatea a fost radica1 diferită de viziunea d-lui Patapievici: vestul Imperiului Otoman (Balcanii, Ţara Românească şi Moldova) a intrat, începând cu secolul al XIX-lea, în atenţia puterilor vest-europene. După 1848, într-o perioadă în care Imperiul Otoman intrase în declin, Ţara Românească şi Moldova (viitoarea Românie a lui Cuza) şi ţările din Balcani aveau menirea de a ţine imprevizibilul colos rusesc departe de Bosfor şi Dardanele şi au constituit capul de pod occidental în sud-estul Europei într-o perioadă în care ameninţarea germană devenea evidentă.

Capitalismul liberal promovat de România în perioada respectivă nu atestă geniul politicienilor români pentru că Europa sfârşitului secolului al XIX-lea nu a cunoscut nici o altă formă de organizare economică. Politicienii români sunt însă vinovaţi de ascuţirea contradicţiilor sociale la un nivel inimaginabil pentru o ţară central sau vest europeană.

Dl. Patapievici reproşează poporului român că a transformat alegerile din 1937 într-un 1907 electoral — “revanşa anticapitalistă a ruralităţii noastre”. Dacă am înţeles bine, dl. Patapievici îi reproşează electoratului românesc că a votat împotriva unui sistem care a promovat caricatura unui liberalism occidental.

Cu câteva luni înainte de a citi cartea d-lui Patapieivici am scris un eseu:

 

LECŢIA IUGOSLAVĂ

 

Oare ce răspuns poate fi dat unui copil de 5 ani care întreabă de ce există războaie?

Răspunsul cel mai frecvent este următorul: Există oameni buni şi oameni răi. Oamenii răi asupresc sau vor să-i asuprească pe cei buni şi aceştia din urmă se revoltă, se apără, sau sunt apăraţi de alţi oameni buni. Oamenii răi trebuiesc pedepsiţi.

Un alt răspuns posibil, dar mult mai rar folosit, afirmă că oamenii care poartă război sunt ca şi câinii care se bat pentru un os; os pe care l-au găsit în gura altui câine sau care le-a fost aruncat de cineva care vrea să le câştige încrederea.

Războaiele antichităţii, ale evului mediu şi războaiele coloniale au avut ca scop declarat jaful şi cotropirea.

În ultimele două secole, s-a impus o nouă strategie de a purta sau măcar de a declanşa războiul: prin intermediari stimulaţi să se revolte împotriva adversarului.

Prima variantă a acestei strategii a fost definită în programul Revoluţiei Franceze şi a devenit operantă odată cu declanşarea revoluţiilor de eliberare naţională din perioada paşoptistă.

Lojile masonice au făcut apologia dreptului la suveranitate naţională, cu scopul de a destabiliza situaţia în Europa Centrală şi de Est şi pentru a-şi crea capete de pod în aceste regiuni.

Poziţia adoptată de Kossuth, în timpul Revoluţiei de la 1848, politica de maghiarizare forţată din timpul dualismului austro-ungar şi Războaiele balcanice au demonstrat cu prisosinţă că dreptul la suveranitate naţională devine pentru cei puternici o lozincă uşor de uitat. „Noi vrem egalitate, dar nu şi cu cei mici.”

Pacea de la Trianon nu s-a vrut o soluţie pentru unitatea naţională a popoarelor din estul şi centrul Europei. Evenimentele recente din Iugoslavia, scindarea Cehoslovaciei şi poziţia adoptată de Occident în anii ‘90 faţă de problema maghiară, demonstrează că în viziunea învingătorilor graniţele nu trebuiau să fie neapărat definitive, ci au fost trasate în conformitate cu dictonul “Divide et impera!”.

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, a însemnat înfrângerea definitivă a Germaniei naţionaliste şi a făcut posibilă afirmarea Uniunii Europene (aliat sigur al S.U.A.) şi al N.A.T.O. Este evident că N.A.T.O. şi U.E. sunt organisme al căror scop nedeclarat, dar evident, este dominaţia mondială.

După căderea „Cortinei de Fier”, Ungaria şi Croaţia care s-au aflat până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial în sfera de influenţă germană, au fost luate sub tutela Occidentului, în vreme ce atitudinea acestuia faţă de ţările Micii Antante s-a schimbat cu 180o. Din state naţionale unitare suverane, ţările ce făcuseră parte din Mica Antantă, au devenit state artificiale, sau state care nu respectă drepturile minorităţilor.

După cel de-al doilea Război Mondial lozinca dreptului statelor la suveranitate naţională a fost completată cu lozinca obligativităţii respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor.

Sentimentul naţional este exploatat în continuare, dar deasupra capului oricărui stat naţional atârnă sabia lui Damocles pentru că, datorită decalajului economic dintre Occident şi restul lumii, se va găsi întotdeauna o minoritate nemulţumită în ţările a căror politică este dezagreată de Occident.

Armata irakiană nu are voie să lupte împotriva „poporului kurd” din nordul Irakului, pentru că aviaţia N.A.T.O. intră imediat în acţiune, dar Occidentul se face că plouă atunci când armata turcă vânează „terorişti kurzi” într-o ţară străină şi suverană.

Iugoslavia care în anii războiului rece era prezentată sistematic de către Occident celorlalte ţări socialiste ca exemplu demn de urmat, a devenit peste noapte (după căderea „Cortinei de Fier”) o ţară barbară în care sârbii asupresc alte naţionalităţi.

Croaţia şi Bosnia sunt recunoscute ca state independente cu frontierele din Evul Mediu, dar minoritatea sârbă din Croaţia si Bosnia nu are dreptul să se separe de statele nou create.

Naţiunea bosniacă nu există; există doar sârbi ortodocşi, croaţi catolici şi musulmani (musulmani ai căror strămoşi au fost siliţi de către turci să-şi schimbe religia). Toţi aceşti oameni convieţuiau paşnic într-un conglomerat etnic numit Bosnia, republică autonomă din cadrul Iugoslaviei, până la apariţia microbului independenţei.

Forţa de pace O.N.U. desfăşurată în fosta Iugoslavie acţionează ca o membrană permeabilă unisens. Atitudinea absolut pasivă adoptată în timpul ofensivei fulger a armatei croate în Krajna şi nedenunţarea intervenţiei armatei croate în Bosnia, conjugate cu politica raidurilor aeriene întreprinse de aviaţia N.A.T.O. împotriva sârbilor bosniaci demonstrează lipsa imparţialităţii Occidentului în conflict.

Sârbii, care au luptat eroic în cele două războaie mondiale împotriva Puterilor Centrale şi a Germaniei, uşurând considerabil victoria Antantei şi a Aliaţilor, sunt sacrificaţi fără nici un fel de complexe de foştii aliaţi, pentru că misiunea lor istorică s-a încheiat.

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, marele om politic care a fost Tito nu a procedat la epurări etnice, deşi, în mod sigur, Aliaţii nu ar fi protestat. Probabil Tito a fost omul care a ratat realizarea Serbiei Mari, pentru că speculând faptul că fasciştii croaţi i-au întrecut în barbarie pe germani, Tito ar fi putut disloca şi împinge spre vest câteva sute de mii de croaţi catolici de pe coasta Dalmaţiei şi din Bosnia, lămurind definitiv problema. Probabil că cititorul va spune că o astfel de acţiune ar fi fost o barbarie nemaiîntâlnită, dar cum poate fi etichetată expulzarea din Regiunea Sudetă în aceeaşi perioadă, în interval de câteva luni, a întregii populaţii germane majoritare?

Sute de mii de etnici germani au fost expulzaţi de guvernul cehoslovac dintr-o ţară care ne este dată astăzi ca exemplu desăvârşit de civilizaţie.

Din punctul de vedere al celor care au declanşat criza iugoslavă, epurarea etnică a Cehoslovaciei este o problemă ce trebuie să fie uitată, cel puţin atâta timp cât poporul ceh merge în direcţia dorită.

În mod paradoxal, în contextul politic contemporan naţionalismul e folosit ca armă eficientă împotriva statelor naţionale. Dacă România nu vrea să aibă soarta Iugoslaviei, politicienii trebuie să înţeleagă că naţiunea română nu poate încorpora minorităţile naţionale. Poporul român este format din toţi cetăţenii care trăiesc între frontierele României şi dreptul la identitate naţională şi culturală a minorităţilor trebuie garantat, dar şi minorităţile trebuie să recunoască faptul că liantul poporului român este limba română, limbă care trebuie să fie singura limbă oficială pe teritoriul României. Titulatura de stat naţional unitar aduce prejudicii României deoarece sugerează că minorităţile naţionale sunt asimilate forţat. Titulatura de stat unitar (unitate în diversitate) şi indivizibil elimină găselniţa persecuţiilor naţionale şi stipularea în Constituţie a faptului că limba română este liantul poporului român şi singura limbă oficială pe teritoriul României, ar obliga Occidentul să-şi precizeze atitudinea momentan echivocă adoptată faţă de problema naţională din România. Până atunci, declaraţiile de dragoste făcute de politicienii români Occidentului, ar trebui să fie mai rezervate.

 

Domnule Patapievici, de ce vehiculaţi lozinca “Occidentul: bun, Orientul: rău!”? De ce sunteţi rusofob?

Venirea lui Gorbaciov la Bucureşti... pare a fi la fel de gravă ca şi venirea lui Vîşinski în sprijinul lui Groza” — e adevărat, dar iarăşi spuneţi doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este raportarea „Revoluţiei din decembrie” la întrunirea de la Malta. Malta — Yalta — Trianon. Ştim cum a funcţionat sistemul de alianţă regional în care a fost angrenată România interbelică: Cehoslovacia şi Iugoslavia au fost ocupate, iar România s-a predat, fără luptă, germanilor. S-a spus că puterile garante nu au putut interveni. Dar în Iugoslavia anilor ‘90 Occidentul unit a intervenit prompt; împotriva Iugoslaviei.

După logica d-lui Patapievici, propunerea de reconciliere istorică făcută de preşedintele Iliescu în anul 1995 Ungariei este o mişcare politică abilă. Eu cred că e la fel de abilă ca şi politica de normalizare a relaţiilor cu U.RS.S. promovată în anii ‘30 de Titulescu.

Privită prin prismă creştină propunerea d-lui Iliescu este o farsă penibilă. La fel de penibilă cum ar fi fost, de exemplu, o propunere de reconciliere istorică polono-germană făcută de Polonia şi nu de Germania la începutul anilor ‘90. Cum ar fi sunat un angajament internaţional al Poloniei de a respecta frontiera Oder-Neisse? Cred că ar fi fost receptat de germani (şi poate nu doar de ei) drept sfidare sau provocare.

Dacă România anilor ‘90 vrea să propună cuiva reconcilierea istorică, atunci trebuie să o propună Rusiei (Ucrainei), fostului Imperiu Sovetic. Bunul simţ ar trebui să ne facă să înţelegem că în privinţa revendicărilor teritoriale raportul România — C.S.I. este identic cu raportul Ungaria — România. Din punct de vedere istoric şi etnic, România ar putea avea revendicări teritoriale faţă de fosta U.R.S.S. şi Ungaria faţă de România. Reciproca nu este valabilă: statele membre în C.S.I. nu pot avea revendicări faţă de România şi nici România faţă de Ungaria. Din punct de vedere creştin, o propunere sinceră de reconciliere româno-ungară poate veni doar din Ungaria.

Rusofobia d-lui Patapievici şi a multor români dovedeşte primi­tivism sau, în cel mai bun caz, infantilism politic. Un analist politic lucid nu poate afirma, în baza unor evenimente istorice, că există vecini buni şi vecini răi, respectiv popoare prietene şi popoare ostile. Istoria demonstrează că până în trecutul foarte apropiat în spaţiul european forţa militară a fost fundamentul pe care se sprijineau relaţiile interstatale. Un popor străin poate fi etichetat drept ostil doar dacă contestă public în prezent suveranitatea şi integritatea ţarii.

Afirmaţia potrivit căreia Occidentul era preocupat din motive platonice de respectarea drepturilor omului în fostele ţări comuniste stârneşte râsul oricărui om întreg la minte. Precizez că în Germania a fost în vigoare, până în anul 1995, o lege care permitea firmelor germane, care au dat mită în străinătate pentru a obţine desfacerea preferenţială a produselor, să-şi recupereze prin declaraţia de impozit banii respectivi (cheltuieli confidenţiale).

Himera integrării europene şi euroatlantice ne ameninţă atât suveranitatea cât şi integritatea teritorială. Pentru a fi acceptaţi trebuie să satisfacem criteriile economice şi politice impuse şi nu putem fi siguri că între timp nu ni se pregăteşte un scenariu iugoslav în Transilvania. În mod paradoxal, apologetul libertăţii individuale, dl. Patapievici, are psihologie de slugă. Ne îndeamnă să plecăm capul şi să cerem protecţia Occidentului.

Psihologia de vasal docil înseamnă înţelegerea realităţii istorice a faptului că independenţa este momentan imposibil de dobândit şi asigură conservarea identităţii păstrând vie în adâncul sufletului aspiraţia spre independenţă, pe când psihologia de slugă exclude identitatea şi independenţa. Sluga nu poate trăi fără stăpân.

Cred că împărţirea arbitrară a istoriei poporului român în bezne e demnă de un elev de clasa a patra şi susţin că e inadmisibil ca un analist politic să îşi permită să facă abstracţie de contextul geopolitic într-o perioadă bine ilustrată documentar.

Intenţia lăudabilă de a analiza vulgata naţională prin prisma raportului dintre seriile istorice Stat — Sat se dovedeşte a fi un balon de săpun. D-lui Patapievici îi place poza de victimă şi argumentaţia pretins logică este lătratul câinelui bătut al lui Ernest Bernea:

Mi se pare întristător faptul că prima atestare lingvistică probabilă a românilor este legată de un eşec militar datorat confuziei, neîncrederii, şi fricii.

Privindu-mi retrospectiv strămoşii îi văd asistând pasiv la propria lor făurire — sau desfiinţare... Peste ani Ernest Bernea avea să îi spună fiului său că „în România nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut”...”

„„...Cine o fi spus că ciobanul român cântă din fluier, în timpul lui liber? Şi că angajează discuţii metafizice cu oaia năzdrăvană? Şi se gândeşte la moarte, senin? Eu n-am văzut asemenea ciobani români. Ciobanul român îşi petrece timpul liber cu băgarea deştului în curul altui cioban român — după care se cracănă de râs.“ (PauI Goma, „Gherla”, 1990. p. 194). Este cam ceea ce am văzut cu toţii dacă am fost victime...”

Afirm că eu şi membrii familiei mele nu ne-am încadrat în tipologia propusă de Ernest Bernea, tipologie cu care dl. Patapievici este de acord, fără rezerve.

Atât Paul Goma cât şi dl. Patapievici se înşală. Băgatul degetului în curul colegului nu este un atribut specific ciobanului român, ci este expresia felului de a fi al omului mediu, fără frică de Dumnezeu, de pretutindeni.

Am ascultat vreme de 20 de ani cu regularitate „Europa Liberă”. În perioada 1970 — 20 mai 1990 mesajul transmis pe unde era că românii sunt blânzi, cinstiţi, victime ale unor imbecili. România interbelică ar fi fost ţara în care a curs lapte şi miere. Într-un discurs libidinos ni se repeta sistematic că în România interbelică viaţa avea o „dulceaţă” specifică (amintirile domnului Al. Paleologu).

După şocul alegerilor şi al mineriadei din iunie ‘90 intelectualii din opoziţie au căzut în cealaltă extremă: românii sunt violenţi, prost crescuţi, întârziaţi mintal. Dl. Alexandru Paleologu vede împreună cu un grup de studenţi francezi filmul „Moromeţii” şi are revelaţia faptului că Marin Preda a descris violenţa lumii satului românesc. Dl. Patapievici afirmă că până la Revoluţie a trăit într-o armonie deplină cu poporul din care face parte.

Îndrăznesc să-i întreb pe domnii Patapievici, Paleologu & Co., în ce măsură se consideră vinovaţi de faptul că au ignorat timp de decenii violenţa descrisă de Marin Preda.

Pentru că dl. Patapievici nu a încercat să explice vulgata naţională prin diferenţa dintre seriile istorice, mă simt obligat să încerc să-i îndeplinesc intenţia.

Ţăranul român de la 1848 avea o mentalilate radical diferită de cea a omului model propus de revoluţiile paşoptiste. Raportat la modelul istoric propus de Revoluţia Franceză, model copiat de paşoptişti, ţăranul român era iresponsabil din punct de vedere social. Nu îl interesa problema demnităţii naţionale. Trăia într-o lume în care obsesia lumii de dincolo şi ritualurile religioase (amestecul de creştinism cu păgânism) eclipsau obsesia deşteptării naţionale şi pe cea a consumului material. Ideea deşteptării naţionale era înţeleasă doar prin subordonare faţă de credinţă. Înainte de a fi român, ţăranul era ortodox. Dovada incontestabilă a acestui fapt e confirmată de o acţiune care nu poate fi înţeleasă de mintea omului modern: răsculaţii lui Horia, Cloşca şi Crişan au botezat ortodox câteva sute de unguri. Această acţiune dovedeşte că barbarii din Transilvania erau mult mai blânzi decât catolicii civilizaţi din Franţa care au măcelărit în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu câteva mii de eretici.

Poveştile cu moş Ion Roată şi mănunchiul de nuiele nu ar fi fost luate în serios dacă moşierii nu s-ar fi rupt de tradiţia religioasă şi dacă liberalii aflaţi la cârma statului nu l-ar fi folosit pe ţăranul cu mentalitate arhaică drept carne de tun la Plevna, la Turtucaia şi Mărăşeşti.

Omul mediu imită.

Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra diferenţelor care există între noţiunea de mitocan (noţiune pe larg descrisă de domnia sa) şi cea de snob (noţiune pe care nu binevoieşte să o amintească). Vreau să spun că nu doar mitocanului (mahalagiului sau ţăranului înstrăinat) îi lipseşte autenticitatea, ci şi snobului. De asemenea, îl rog pe dl. Patapievici să se gândească ce se întâmplă dacă snobul sau mitocanul ajung să reprezinte elita conducătoare a unui popor. Crede dl. Patapievici că un fiu de boier care a studiat la Paris pe banii părinţilor nu poate fi mitocan sau snob? „Ai noştri tineri” şi „O scrisoare pierdută” sugerează că elitei conducătoare din România antebelică îi lipsea atât autenticitatea cât şi bunul simţ. Sensul celebrei replici caragialeşti „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri” — acesta este.

Seria istorică a paşoptiştilor nu era incompatibilă doar cu seria istorică a ţăranului antebelic ci şi cu esenţa programului politic propus de revoluţiile paşoptiste.

O noţiune care pare să lipsească din vocabularul d-lui Patapievici a fost complet străină (sau ignorată) în România antebelică: noţiunea de educaţie. Liberalismul ignoră educaţia, progresul economic imediat este mult mai important şi, pe deasupra, prin educaţie se poate ajunge la întrebări incomode. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Camil Petrescu arată că traversarea unui baraj de artilerie, considerată de români ca fiind un act de vitejie, reprezintă prin prisma occidentalului echivalentul nebuniei.

Încă din vremea lui Cuza biserica a devenit anexa statului ateu şi corpul ofiţeresc român, admirabil ilustrat prin figura lui moş Teacă şi prin figura ofiţerului care ordonă suprimarea lui Iţic (Liviu Rebreanu, „Iţic Ştrul dezertor”), ajunge să reprezinte dascălii ţăranului arhaic.

 

Pe la sfârşitul anilor ’80, când circul politic din ţară devenise deranjant şi pentru omul simplu, în timpul unei călătorii cu trenul am intrat în vorbă cu un bătrân modest. Mi-am permis să îi ţin lecţii de morală, i-am spus că românii îşi merită soarta pentru că nu îndrăznesc să se ridice şi am făcut apologia demnităţii umane. Omul m-a lăsat să îmi spun poezia, m-a ascultat calm, şi după aceea mi-a relatat următoarele: „... Eu de poveştile astea sunt sătul. Am făcut războiul şi în armată ni se predica într-una despre datoria faţă de patrie şi despre demnitate. După insurecţie am intrat în Ardeal şi plutonierul care comanda plutonul ne-a ordonat să rechiziţionăm animale de la secui. Când căruţa a fost plină, m-a trimis cu ea acasă la nevastă-sa.”

 

Doina” şi şovinismul lui Eminescu nu sunt creaţia comuniştilor şi nu au fost contestate de nimeni în România antebelică, ci au reprezentat steagul de luptă al politicienilor liberali. Repertoriul vulgatei naţionale nu a fost creat nici de legionari, nici de comunişti, ci de făuritorii României Mari. În perioada antebelică nu au existat dispute majore între elita culturală şi cea politică (antisemitismul lui Eminescu nu e cu nimic mai grav decât cel al lui Kogălniceanu). Cei care au denunţat vulgata — Caragiale şi Macedonski — au fost puşi la stâlpul infamiei. Sacralizarea lui Eminescu s-a făcut cu acordul şi în interesul liberalismului.

Explicaţia pentru intoleranţa naţională a regăţeanului faţă de minoritatea maghiară nu trebuie căutată în negura istoriei şi în misterele ortodoxiei — ea este prezentă la loc de cinste în fiecare localitate din fostul Regat prin monumentele care „slăvesc memoria eroilor căzuţi pentru reîntregirea neamului”. Lozinca „Ardealul e al nostru!” e falsă din punct de vedere etnic (Ardealul e şi al nostru), dar are acoperire prin sângele pierdut la Turtucaia, la Mărăşesti, la Budapesta şi în Tatra.

Ţăranul român nu a fost nici isteţ, nici prost. A fost needucat dar nu mai puţin educat decât ţăranul francez care alegea la şase decenii de la Marea Revoluţie un împărat, sau decât cel german care l-a ales în 1933 pe Hitler.

Omul mediu nu avea şi nu are pasiuni democratice, dar vrea să fie bine guvernat. Capacitatea de discernământ e determinată de gradul de educaţie. Prin gradul de educaţie nu înţeleg numărul anilor de şcoală, ci nivelul bunului simţ al unui anumit om. Egoismul, egocentrismul şi inteligenţa nativă fac ca nivelul bunului simţ să nu fie neapărat proporţional cu numărul anilor de şcoală.

Când Goga spunea că în România poate apare din pătura sănătoasă a ţărănimii o elită capabilă să conducă ţara, se referea la acei ţărani cu bun simţ pentru care cinstea reprezintă o virtute şi nu o vorbă goală.

Există o diferenţă colosală între următoarele afirmaţii:

l. Ţăranul român e isteţ, cinstit, harnic şi cu frică de Dumnezeu.

2. Ţăranul român e prost, hoţ, leneş şi fără Dumnezeu.

3. Există ţărani români isteţi, cinstiţi, harnici şi cu frică de Dumnezeu.

Vulgata naţională susţine prima afirmaţie, în vreme ce majoritatea intelectualilor din opoziţie au îmbrăţişat-o pe cea de-a doua. Dacă vulgata naţională poate fi uşor explicată prin prisma şmecheriei, vulgata d-lor Patapievici & Co. poate fi explicată doar prin prisma logicii geniului pustiu. Sensul profund al creştinismului nu e nicidecum individualismul, aşa cum susţine convins dl. Patapievici, ci asumarea responsabilităţii faţă de colectivitatea care din ignoranţă îţi cere capul.

Dl. Patapievici aprobă fără rezerve afirmaţia pictorului Corneliu Baba: „Poporul român este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot estul Europei, cel mai intolerant. De altfel, a şi distrus-o.”

Susţin că nu există popoare intolerante faţă de propria „intelighenţie”. Există doar momente în istorie când elita conducătoare asmute gloata asupra adversarului politic.

Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra afirmaţiilor anterioare prin prisma propriei afirmaţii: „formula sufletească subiacentă fixaţiei protocrone are două componente: mila de sine şi sentimentul persecuţiei universale”.

Străbunicul meu a făcut în anii ’50, fără motiv, câteva luni de închisoare, mama a avut neplăceri în timpul liceului pentru că străbunicul nu a vrut să intre in colectiv; până la urmă bătrânul a dat pământul şi a părăsit satul natal. Mama a făcut o facultate, dar a refuzat să intre în partid. Deşi străbunicul a pierdut toată averea familia mea nu şi-a plâns niciodată de milă. Străbunicul asculta zilnic „Europa Liberă”, dar nu a spus niciodată că ciobanul (ţăranul) român e vinovat de pacostea comunistă. În viziunea străbunicului nu poporul rus era vinovat de faptul că ceasul istoriei a fost dat peste cap, comentariul situaţiei fiind explicat precis prin blestemul „Bate-l Doamne pe Hitler, cum l-ai şi bătut!” Am înţeles abia recent profunzimea judecăţii străbunicului, după ce am publicat „Declaraţie de război”. Regret că am afirmat că ruşii au fost duşmanii noştri în cel de-al doilea Război Mondial, dar susţin că modul în care s-a desfăşurat Insurecţia e un scandal naţional. E incontestabil faptul că Antonescu era pregătit să iasă din război. Faptul că a fost sacrificat de politicienii care negociaseră cu acordul lui ieşirea din război şi atitudinea slugarnică adoptată de partidele istorice faţă de ruşi în perioada imediat următoare Insurecţiei (vezi Ana Selejan. „Trădarea intelectualilor”), demonstrează lipsa de scrupule a clasei politice româneşti. Pătrăşcanu şi Maniu şi-au meritat soarta. Gherla, Aiudul şi Canalul au fost pedeapsa divină pentru aventura naţionalistă (atee) începută la 1848. Deosebirea dintre Ceauşescu şi Caţavencu e neesenţială.

I-aş fi recunoscător d-lui Patapievici dacă ar avea amabilitatea să-mi explice concis de ce consideră că în trecut colectivitatea era înaintea individului, iar acum individul e înaintea colectivităţii. De asemenea, m-aş bucura nespus, dacă dl. Patapievici ar avea amabilitatea să precizeze momentul când s-a produs mutaţia.

Până când Petru cel Mare nu s-a adăpat la izvoarele Occidentului, poporul rus nu a avut veleităţi de mare putere. Ruşii nu au pornit nici o cruciadă, dar Occidentul s-a făcut de două ori de râs în stepa rusească. Cruciada lui Napoleon a fost urmarea Revoluţiei Franceze. Domnule Patapievici, credeţi că pe timpul lui Napoleon colectivitatea era înaintea individului? Cum justificaţi moartea gratuită a zecilor de mii de soldaţi conduşi de primul unificator modern al Europei? A fost vorba de un ajutor umanitar, cadavrele soldaţilor Marii Armate Europene fiind gândite ca îngrăşământ natural pentru pământurile mai puţin fertile ale înapoiatului popor rus? A fost individul înaintea colectivităţii în timpul războaielor mondiale? Bunicul meu a plătit cu viaţa îndrăzneala de a fi încercat să se sustragă datoriei faţă de patrie. Le puteţi explica dumneavoastră ostaşilor români sacrificaţi la Stalingrad actul de la 23 august? Au murit pentru patrie. Cine e patria? Azi patria e Hitler, mâine patria e Stalin, poimâine Occidentul. După cum bate vântul.

Vă revoltă faptul că în timpul Evului Mediu ungurii au avut “demnitate po1itică” în vreme ce noi “am preferat să rămânem în imprecizia şi sub tutela ruralităţii”. Domnule Patapievici, despre demnitatea cui vorbiţi atunci când afirmaţi că ungurii au avut demnitate politică? Vă referiţi la demnitatea nobilului, la demnitatea iobagului, sau la demnitatea turmei? Afirmaţi că Reforma lui Luther a fost expresia barbariei germane. Cum judecaţi Răscoala de la Bobâlna, Războiul ţărănesc al lui Doja — uvertura dezastrului de la Mohács, războaiele husite sau Războiul ţărănesc german? Au fost toate aceste evenimente acte de barbarie? Credeţi că iobagul a fost vita seniorului? Sunteţi dumneavoastră mai om decât un ţăran analfabet voluntar în armata husită? Cum comentaţi uciderea lui Jan Hus?

Contest lozinca „Regat: bun, voievodat: rău!” şi vreau să-i amintesc d-lui Patapievici că Germania a atins apogeul dezvoltării culturale într-o perioadă în care „voievodatul” era forma specifică de organizare statală (la sfârşitu1 secolului al XVIII-lea nici împăratul german nu mai credea în titlul său) şi că viziunea imperialistă a aceleiaşi Germanii a cauzat declanşarea celor două Războaie Mondiale.

Comunismul combătut cu ardoare de dl. Patapievici nu este creaţia spirituală a popoarelor din spaţiul ortodoxiei, ci creaţia Occidentului şi faptul că s-a impus în Rusia este, după părerea mea, consecinţa politicii de copiere a modelului cultural occidental iniţiate de Petru cel Mare.

 

Făcând abstracţie de faptul că, din punct de vedere creştin, sinuciderea e o crimă împotriva lui Dumnezeu, dl. Patapievici îşi propune să justifice sinuciderea lui Călin Nemeş.

Dacă raportăm capitolul „Sinuciderea lui Ahile” la contextul general al cărţii, putem trage concluzia că autorul dă dovadă de un fariseism extrem, vecin cu nesimţirea. Sinucigaşii gen Călin Nemeş şi martirii „Revoluţiei” sunt instrumente foarte comode. E la îndemâna oricui să afirme: „Au murit pentru ca noi să ne trezim!” E foarte posibil că s-au sacrificat pentru valori morale, dar nu e nicidecum sigur că s-au sacrificat pentru valorile „MELE” morale, “... de poporul său a disperat Călin Nemeş şi din pricina lipsei de discernământ etic a neamului său s-a sinucis”. Cuvinte mari, dar nu înţeleg cum poate deplânge un admirator entuziast al epocii lui Nero sinuciderea lui Cato.

Dispreţul faţă de societatea coruptă este incompatibil cu creştinismul, iar sinuciderea în numele acestui dispreţ e incompatibilă cu spiritul epocii lui Nero, dar hârtia suportă orice.

 

Afirm că deosebirea dintre Maria Tănase şi Ion Dolănescu & Co. ilustrează întocmai deosebirea dintre geniu şi kitsch şi nu poate fi identificată cu deosebirea dintre bine şi rău. Omul mediu (identificat de dl. Patapievici cu plebeul) adoră kitschul. Cred că nu există nici o deosebire între folclorul de tip Ion Dolănescu, între muzica uşoară de tip Loredana Groza şi cultura pop — muzica rock’n’roll care îl extaziază pe dl. Patapievici. Ba mai mult, cred că Ion Dolănescu este mai decent decât Loredana Groza şi Stana Izbaşa pentru că Ion Dolănescu ameţeşte doar auditiv şi nu îşi propune să excite sexual publicul. Aş fi foarte curios să aflu părerea exactă a d-lui Patapievici despre fenomenul Michael Jackson, despre fanii căzuţi în extaz mistic în vreme ce idolul — oaspete al preşedintelui ţării — îşi duce sistematic mâna la sex în timpul dansului. Dacă am înţeles bine, doar “urechile scorţoase” şi-ar putea permite să eticheteze drept decadent fenomenul Michael Jackson.

Apostolul erotismului vieţii cotidiene consideră că fenomenul Ion Dolănescu ameninţă viitorul poporului român. Aş fi curios să aflu ce părere are apostolul despre avalanşa de pornografie din standurile de ziare, despre genul de presă: „Infractorul”, „Infractoarea”, „Infractori de ambe sexe”, „Academia infractorilor”, „Crimă şi viol” etc., despre titlurile obscene scrise cu litere de-o şchioapă care sar în ochi atunci când vrei să cumperi un ziar, titluri de genul “Femeile din Grecia îşi trag un protex pe limbă înainte de a începe felaţia”. Poate dl. Patapievici îmi poate explica de ce apar cu regularitate în presa occidentală titluri similare, de ce standurile de reviste din Occident abundă în pornografie şi de ce anumite canale de televiziune transmit cu regularitate la sfârşit de săptămână filme erotice.

Dl. Patapievici recunoaşte că magia erotică îl fascinează. În mediile occidentale e susţinută frecvent teza conform căreia omul trebuie să dea frâu liber imaginaţiei sexuale. Eliberarea prin sex e proclamată ideal, deşi în general e recunoscut faptul că excesul sexual conduce la perversiune, violenţă sau înstrăinare.

Freddy Mercury se mândrea că a posedat peste 200 de bărbaţi. A murit de SIDA, dar mediile occidentale nu l-au pus la stâlpul infamiei, ci mai degrabă l-au deplâns ca pe un martir. Un fost coleg de facultate îmi spunea că tatăl său a posedat 200 de femei: „Nu a iertat nimic, oricât de grasă sau de urâtă a fost femeia. Eu vreau să-l depăşesc!”

Omul mediu înţelege actul sexual ca fiind un act de posesiune, dar ignorarea poruncii „Să nu preacurveşti” şi identificarea actului sexual cu gloria şi cu libertatea, conduc la viciu.

Desfiinţarea lui Ion Dolănescu mi se pare un act gratuit. Cred că ar fi fost mult mai utilă comentarea dictonului „Succesul la femei e un prim semn de mediocritate”. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre dictonul enunţat anterior? Afirmaţi că una din trăsăturile oricărei renaşteri este „conjunctio oppositorurn asupra binomului plebeu-elitar”. Nu înţeleg care e rolul elitarului în educarea plebeului. Sau credeţi că plebeul nu trebuie educat?

Spuneţi că până la incendierea Romei plebea l-a simpatizat şi admirat pe Nero. V-aş fi recunoscător dacă aţi binevoi să comentaţi uciderea lui Seneca de către Nero şi a lui Savonarola de către papalitatea contaminată “cu noile valori ale vieţii”.

Nu am înţeles din ce moment consideraţi că civilizaţia europeană occidentală este liniară. Cred că nu vă referiţi la momentul adoptării de către Imperiul Roman a creştinismului ca religie oficială pentru că, dacă vă convine sau nu, e evident că Renaşterea şi Reformele au încheiat un ciclu (nu am înţeles de ce incriminaţi doar „barbaria germană” a lui Luther şi nu şi pe cea elveţiană a adepţilor francezului Calvin sau pe cea cehă a husiţilor revoltaţi de uciderea lui Jan Hus; probabil v-aţi temut că o să transpire gogomănia). Ciclul a început cu uciderea primilor creştini în vremea idolului dumneavoastră (Nero) — stoicul Seneca a fost ucis din motive ideologice — şi s-a încheiat cu uciderea lui Savonarola şi a lui Jan Hus de către papalitatea coruptă, respectiv în numele acesteia. Ciclul începe şi se încheie într-o perioadă în care “agon şi luxus” erau valorile supreme. Dacă aţi fi obiectiv şi nu v-ar obseda “schimbarea subiectului”, aţi admite că toate marile culturi pe care le-a cunoscut omenirea au evoluat pe aceeaşi traiectorie şi aţi recunoaşte că toate marile religii spun acelaşi lucru, anume că societatea nu poate funcţiona dacă “agon şi luxus” sunt valorile supreme. Eu cred că între Evul Mediu şi sfârşitul secolului XX societatea occidentală a mai parcurs un ciclu şi cred că Malraux afirma acelaşi lucru atunci când spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi de loc”.

Doar un materialist, un marxist poate identifica civilizaţia cu progresul tehnic şi ştiinţific. Identificarea civilizaţiei cu progresul tehnic şi ştiinţific, admiraţia declarată faţă de teza “indistincţiei dintre trup şi suf1et” propusă de reforma lui Empedocle, atestă fără putinţă de tăgadă materialismul d-lui Patapievici şi raportarea afirmaţiei voalate “Frust spus, şi simplificat, omul, care e făcut de Dumnezeu, îl naşte pe Dumnezeu” la spiritul cărţii, demonstrează că în viziunea d-lui Patapievici omul e chiar Dumnezeu.

Raportând cartea d-lui Patapievici la capitolul II. 3 am înţeles că viziunea domniei sale asupra viitorului e conformă cu cea propusă de Arthur C. Clarke şi cu cea propusă de Pierre Teilhard de Chardin: „omul actual nu este încă „zoologic adult”, dar omenirea se îndreaptă ireversibil spre starea de „superumanitate”‚ în care indivizii umani vor fi cuplaţi printr-un unic „supercreier mondial”... abia în această stare de „supercreier” omul se va putea angaja spre punctul final Omega, iar conştiinţa se va putea susţine integral prin energia spirituală în care toate se vor resorbi, fără rest”.

Apreciez proza S.F. oferită cititorului român de Editura „Nemira”, dar resping categoric farsa sinistră propusă prin cartea d-lui Patapievici. Dl. Patapievici se miră că “tema schimbării subiectului” a trecut neobservată. Cred că doar o minte bolnavă poate accepta soluţia cuplării indivizilor printr-un supercreier mondial. Apologetul individualismului ar vrea ca lumea viitorului să fie cuplată printr-un supercreier, dar deosebirea dintre sistemul de control al supercreierului şi sistemul de control propus de Orwell în „1984” este minimă.

Ideea de control absolut e prezentă şi în „Frumoasă lume nouă” a lui Aldous Huxley în perfect acord cu exacerbarea erotismului şi consumului, cu desfiinţarea familiei şi programarea ştiinţifică de noi indivizi. Omul nou e crescut în eprubetă şi are creierul spălat. Plebeul e predestinat să fie plebeu. Un beta e un beta, un gama e un gama, un epsilon minus semiimbecil e programat să fie un epsilon minus semiimbecil pentru ca societatea să poată funcţiona normal. Doar elita, indivizii alfa plus, sunt lăsaţi să gândească relativ liber, dar dacă îndrăznesc să conteste ordinea sistemului, sunt eliminaţi. Aplicarea ultimelor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei în programarea viitorului societăţii poartă denumirea de progres.

Îi recomand d-lui Patapievici să raporteze “tema schimbării subiectului” la „Frumoasă lume nouă” a lui Huxley şi aş fi foarte bucuros dacă Editura „Nemira” ar binevoi să ofere cititorului român capodopera lui Huxley, eventual cu o prefaţă semnată de dl.Patapievici.

 

Nu cred că este exagerat să afirmi că actul gândirii în sens deplin este o formă de rugăciune...

Dacă ne pătrundem de realitatea faptului că lumea gândirii este O LUME, atunci gândul că putem liniştiţi experimenta în ea în mod obiectiv ni se va părea mult mai uşor accesibil.”

Dl. Patapievici crede că actul gândirii este o formă de rugăciune. Indiscutabil, are dreptate, dar nu orice gând este o rugăciune adresată aceluiaşi dumnezeu. Gândirea lui Marx, Nietzsche, Lenin şi Hitler nu constituie, în mod sigur, rugăciuni adresate lui Dumnezeu văzut prin prismă creştină dar aceste moduri de a gândi sunt indiscutabil produsul civilizaţiei europene.

Războaiele mondiale, liberalismul asociat cu colonialismul, comunismul, naţionalismul ateu, bomba atomică, arma chimică şi cea biologică, manipularea genelor, poluarea, societatea de consum, prăbuşirea instituţiei familiale, constituie creaţii ale omului european.

Iudaismul, creştinismul şi islamismul au o trăsătură esenţială comună: propun spre meditaţie parabola mărului cunoaşterii: jucându-se de-a dumnezeu şi experimentând orice îi trece prin minte, omul poate da de dracu’. La capătul drumului cunoaşterii aşteaptă grăbită moartea. Cu mintea mea slabă nu pot identifica dispariţia planetei Pământ din sistemul solar (viziunea lui Arthur C. Clarke) cu progresul decât în sensul viziunilor lui Huxley şi Orwell.

Biologul britanic Ken Mc Clure tratează original în romanul SF „Moartea neagră” tema căutării Gralului. În viziunea lui Keil Mc Clure, Gralul este un potir blestemat care îi ucide pe toţi cei care îndrăznesc să îl atingă.

Bineînţeles, mi se poate reproşa că nu există nici o asemănare între viziunea lui Ken Mc Clure şi interpretarea general acceptată a motivului căutării Gralului, dar şi interpretarea legendei lui Parzival (Parsifal) sugerată de dl. Patapievici este incompatibilă cu interpretarea general acceptată (mă refer la epopeea lui Wolfram von Eschenbach „Parzival” — cea mai importantă lucrare a literaturii medievale germane).

Căutarea Gralului nu are nici o legătură cu magia şi cu forţarea limitelor cunoaşterii (după cum sugerează dl. Patapievici), ci reprezintă alegoric parabola întoarcerii fiului risipitor, drumul spre înţelegerea adevărului afirmaţiei Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”, „aventura binefăcătoare” a lui Parzival se încheie prin înţelegerea faptului că umilinţa în faţa lui Dumnezeu, modestia şi blândeţea, valori străine „omului european” al d-lui Patapievici, sunt valorile umane supreme.

Definitorii pentru societatea contemporană sunt: setea nestăvilită de cunoaştere, apologia consumului, apologia individualismului, apologia libertinajului sexual, tolerarea pornografiei şi interzicerea crucii ca simbol creştin în instituţiile statului. În această privinţă imaginea receptată de mine se aseamănă cu cea receptată de dl. Patapievici care caracterizează astfel societatea occidentală:

Nonconformismul intelectual, profuzia tehnlogiilor de tot felul, sfidările multiple ale ştiinţelor exacte, mobilitatea plurală a artei şi infuzarea ei cu stilul de efemer al modei, şi cu rapiditatea secvenţială a CLIPULUI, cultura plăcerii, individualismul, apetenţa irezistibilă spre consum material, muzica ROCK‘N’ ROLL, cultul succesului, atracţia democraţiilor liberale, gustul natural pentru religiozitatea difuză (tipic epocilor de aşteptare), democratizarea şi, simultan, elitizarea culturii, cruzimea şi rafinamentul violenţei, în fine, erotismul vieţii cotidiene.”

În finalul cărţii, dl. Patapievici afirmă:

...fiinţa europeană a omului este ea însăşi radical transformată de exigenţele unei experienţe istorice lipsite de precedent. Prin precaritatea substanţei sale tradiţionale, singura care, până acum, era cu adevărat substanţială, omul european este din ce în ce mai despuiat de atributele umanităţii integrale de odinioară... el devine tot mai mult SCHEMA unui om şi PRILEJUL unei punţi de legătură... Cât priveşte convingerile mele personale, eu cred că Dumnezeu iubeşte cvilizaţia europeană... şi... mă simt părtaş la o aventură (în sens medieval) deopotrivă riscantă şi binefăcătoare.”

Dl. Patapievici crede că „Dumnezeu iubeşte civilizaţia europeană”. Nu ştiu la care dumnezeu se referă dl. Patapievici, motiv pentru care mă văd obligat să închei analiza „Cerului văzut prin lentilă” cu două citate:

 

Forţa unei naţiuni nu depinde de portul şi de obiceiurile, de tradiţiile şi de artele ei frumoase. Forţa şi vitalitatea unei naţiuni depind de nivelul său de dezvoltare ştiinţifică, de capacitatea ei de organizare, de disciplina şi mai ales, de priceperea şi munca ei neobosită. Dacă doriţi să învăţaţi ceva de la alţii, atunci învăţaţi, în primul rând felul lor de a munci, luaţi lecţii de la disciplina lor socială şi profitaţi de cuceririle lor în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Nu vă lăsaţi tentaţi de aşa-zisele arte ale altora care, până la urmă, vă vor condamna la dependenţă culturală şi la umilire.“ (Meududî, „Introducere în Islam”, S.C. Chrater S.R.L., Bucureşti, 1991)

 

3. 1. Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele,

3.2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,

3.3. fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,

3.4. vânzători, obraznici îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” („Epistola a doua a Sf. Apostol Pavel către Timotei”)

 

P.S. Presupun că Grupul pentru Dialog Social, „instanţa reflexivă şi critică a societăţii româneşti”‚ e de acord cu ideile exprimate de dl. Patapievici, din moment ce i-a pus la dispoziţie o pagină permanentă în revista „22” şi cred că dl. Virgil Ierunca i-a citit atent cartea, de vreme ce a semnat prefaţa. Aştept replica.

 

Post P.S. Repet precizarea că articolul anterior a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”. Aştept în continuare răbdător replica reprezentanţilor Grupului Păltiniş.

Le propun de asemenea reprezentanţilor Grupului Păltiniş şi admiratorilor domnului Patapievici să se implice într-o polemică al cărei subiect să fie compararea mesajului cărţii "Cerul văzut prin lentilă" cu mesajul cărţii "Omul recent".