Eroarea Aurorei Mihacea şi „Fenomenul Păltiniş”

COMENTARIU PE MARGINEA CĂRŢII „CERUL VĂZUT PRIN LENTILĂ“

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOAMNEI DOINA CORNEA & CO.

SCOPUL FARSEI “OMUL RECENT”

„INTELECTUALUL CONSERVATOR“ - MEŞTEŞUG DE PROPAGANDĂ POSTMODERNĂ

AGENT GREEN(SELF)WASHING

O POLEMICĂ CU UN PRETINS PATRIOT


 

Eroarea Aurorei Mihacea şi „Fenomenul Păltiniş”


 

Din eseul “Minoritarii Minţii” reiese cu claritate faptul că reprezentanţii “Şcolii de la Păltiniş” formează un grup de prestigiu care reclamă privilegiul de a fi considerat singura autoritate culturală din România. Consider că această afirmaţie este întru totul corectă. În eseul respectiv se afirmă de asemenea că privilegiul respectiv este reclamat invocând predestinarea genetică a membrilor grupului şi aşa-zisa dizidenţă anticomunistă a acestora. Faptul că nişte pretinşi ultrademocraţi au neobrăzarea să invoce predestinarea genetică drept criteriu de selecţie a elitei culturale este adevărat; consider însă că afirmaţia referitoare la presupusa dizidenţă a acestora este falsă.

Doamna Mihacea pare să nu cunoască faptul că liderul spiritual al grupului, Constantin Noica, a cedat în închisoare foarte rapid presiunlor făcute asupra sa de Securitate (fapt consemnat de N. Steinhard în “Jurnalul fericirii”) şi nici faptul că în perioada Ceauşescu partidul a abandonat discursul internaţionalist-comunist în favoarea discursului naţionalist-comunist. Este evident faptul că toate sistemele totalitare mistifică istoria şi caută să se legitimeze atribuindu-şi rădăcini în trecut – morţii nu pot protesta. Autoarea pare de asemenea să nu cunoască sau ignoră faptul că discursul grupului de prestigiu din care făcuse parte Noica în perioada interbelică era pregnant de un nationalism primitiv de inspiraţie nazistă – valorile supreme nu erau familia şi dreptul de proprietate ci neamul şi voinţa de putere.

“O mişcare politică n-are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv…

Extrema dreaptă şi extrema stîngă s-au dovedit creatoare într-o măsură atît de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n-au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stînga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.” (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)

Prin prisma citatului anterior este uşor de înţeles compatibilitatea doctrinară dintre naţional-comunismul lui Ceauşescu şi discursul “marilor” gânditori interbelici; este demn de subliniat şi faptul că absurda temă a Spaţiului mioritic şi naţionalismul tipic romantic al lui Eminescu au fost însuşite cu acelaşi patos de legionari şi de propagandiştii lui Ceauşescu.

În anul 1996 am publicat în cartea “Procesul Tranziţiei” un eseu intitulat “Fenomenul Păltiniş”. Susţin că prin eseul respectiv am deconspirat farsa pretinsei dizidenţe a grupului Noica-Liiceanu-Pleşu, însă comentariul meu a fost ignorat pe deplin. Considerând că nu şi-a pierdut din actualitate îl supun atenţiei cititorilor interesaţi.


 

FENOMENUL PĂLTINIŞ


 

Este inadmisibil ca un filosof român care se laudă că a studiat în original filosofia greacă, germană, precum şi opera unor importanţi scriitori clasici, moderni şi contemporani, să nu cunoască limba română.

Consider că domnul Liiceanu, cel capabil să analizeze deosebirea dintre categoriile filosofice Geist şi Seele (Spirit şi Suflet), nu e capabil să facă distincţie între două verbe, mult mai uşor de explicat, din limba maternă: a rezista şi a supravieţui.

Domnia sa afirmă cu mândrie că e reprezentantul unei categorii care a rezistat dictaturii – intelectualul din estul postbelic: “Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mândria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om („omul nou”), un european. Priviţi-mă, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne; am studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filosofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.”

Puţină modestie nu i-ar strica domnului Liiceanu!

N. Steinhard afirma în “Jurnalul fericirii” referindu-se la Părintele Stăniloaie (citez din memorie): „a spune că doi şi cu doi fac patru însemna în anii ‘60 să vorbeşti despre crimele săvârşite de comunişti şi nu despre cele săvârşite de habsburgi în numele catolicismului în urmă cu două secole.”

Domnule Liiceanu, a rezista înseamnă în primul rând a spune adevărul, a spune că doi şi cu doi fac patru, cu orice preţ. Pentru dumneavoastră a spune că doi şi cu doi fac patru însemna a studia filosofia antică în vreme ce Securitatea căuta să-i asasineze pe intelectualii contestatari din exil?

Au existat oare în România oameni care au rezistat dictaturii?

Cum puteai rezista?

A fost şcoala de la Păltiniş un ghimpe în ochiul sistemului comunist, sau a fost poate unealta acestuia?

Libertatea de a gândi a fost singura Libertate pe care sistemul nu a putut-o interzice. Cenzura, propaganda, teroarea, au încercat să o îngrădească, dar nu au putut să o interzică.

Au rezistat dictaturii comuniste acei oameni care nu au acceptat să fie cumpăraţi şi nu au încetat să spere în viitor. Afirm că în România nu a rezistat nimeni prin cultură. Au rezistat mulţi oameni cu ajutorul culturii, dar prin cultură nu a rezistat nimeni.

A fi rezistat cu ajutorul culturii însemna să citeşti o carte nedorită sau interzisă, să asculţi o emisiune culturală la Europa Liberă, să vezi un film care să-ţi întărească speranţa într-un viitor mai bun.

A fi rezistat prin cultură ar fi însemnat să fi scris o carte care să sfideze teroarea. Să publici în ţară o astfel de carte era imposibil, cel care formula o critică oricât de blândă era persecutat, dar nimeni nu poate interzice literatura de sertar — totuşi aceasta nu a existat.

Deşi în anii de glorie ai Păltinişului Securitatea tocmea asasini pentru a suprima vocile incomode din exil, domnul Liiceanu vrea să ne convingă de faptul că Păltinişul a fost Mecca rezistenţei spirituale româneşti. Mecca unei rezistenţe care, vorba lui Caragiale, a fost sublimă dar a lipsit cu desăvârşire, căci una din poruncile profetului Noica era: Nu vă implicaţi social si politic. (Pe antrenorul de spirite îl interesau caii de curse, nu caii de circ — în limbajul şcolii de la Păltiniş: circ = implicare social-politică). Această poruncă e de fapt laitmotivul „Jurnalului de la Păltiniş” şi domnul Liiceanu admite în final că: “aventura paideică a lui Noica a sfârşit în sublimul don-quijotesc al celui care are nevoie să transforme întreaga lume în scenă a faptei sale.”

Susţin însă că „sublimul donquijotesc” este de fapt grotescul pur căci doar grotesc poate fi un predicator al neimplicării social-politice care cerşeşte bani pentru cultură de la Puterea a cărei intoleranţă faţă de cultură merge până la asasinat.

Arhivele securităţii est-germane au dezvăluit faptul că unii scriitori consideraţi necompromişi politic au acceptat să colaboreze în secret cu represiunea.

În România arhivele Securităţii au rămas ferecate şi datorită intelectualilor necompromişi politic — care după evenimentele din decembrie ‘89 propovăduiseră iertarea ca şi cec în alb. Oare de ce au procedat astfel? Din prostie sau din interes?

Nu ştim exact care a fost relaţia Putere — Cultură, dar nici un om cu bun simţ nu poate afirma că Puterea nutrea respect faţă de cultură, că activiştii de partid erau un fel de despoţi luminaţi care căutau compania şi cereau sfatul cărturarilor. E mult mai probabil faptul că Puterea îi cumpărase pe cărturari.

La începutul anilor ‘80 toată lumea se lămurise că politica de independenţă a lui Ceauşescu fusese o păcăleală. În perioada respectivă România si Albania erau conduse de cele mai represive guverne din Europa. În ţară propaganda devenise insuportabilă, cultul personalităţii făcut cuplului Ceauşescu ajunsese la paroxism, în vreme ce românii de rând începuseră să cunoască lipsurile materiale: foamete, frig, întuneric.

Sute de oameni îşi riscau viaţa, abandonând agoniseala de o viaţă, pentru a ajunge în Vest.

*Andrei (P1eşu) îi relatează (lui Noica) săptămâna petrecută în Germania în urmă cu două-trei luni la un oarecare simpozion. Interesant a fost să descopere că germanii înşişi încep să nu-şi mai afle satisfacţiile doar în bunăstarea lor. Se simt coborâţi la rangul de simplă anexă a planului Marshall, care i-a pus pe linia unui Wiederaufbau, a unei reconstrucţii doar în plan material. Crima lui Hitler ar fi fost aceea de a fi distrus în război toată intelectualitatea Germaniei — îi mărturisea un interlocutor. „Americanismul” a venit să se aşeze tocmai în acest loc pustiit de catastrofa războiului.

„Este teribil de interesant ce-mi spui. Mă bucur să aud că ei înşişi încep să-şi dea seama de propria lor precaritate. În 1948, Adenauer ar fi putut să-i întrebe: «Vreţi unt sau cultură?» Şi îmi place să cred că ar fi ales cultura. Dar el nu le-a propus decât bunăstare. Astăzi au unt din belşug şi sunt prost aşezaţi în cultură... Astăzi, de câte ori întâlnesc un intelectual neamţ de la noi care vrea sa plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie vrei să pleci? În Germania untului sau în Germania culturii?» Iar dacă-mi răspunde că în aceea a culturii, îi spun că, paradoxal, o poate găsi mai lesne aici.”*

Oare cum a cotat Securitatea citatul de mai sus? O fi fost considerat subversiv sau reprezenta dovada loialităţii faţă de regim?

Modul în care e relatat faptul că Noica a fost închis şi persecutat discredita regimul comunist sau era în concordanţă cu versiunea în care Puterea prezenta istoria, versiune care, pentru a părea mai credibilă, admitea că în perioada Dej s-au făcut şi câteva greşeli?

Cred că Şcoala de la Păltiniş a fost creaţia sistemului diabolic care a conceput Piteştiul şi Revoluţia. Susţin că Securitatea a creat în jurul unui om laş şi orgolios un mit pentru a oferi o alternativă elevată, dar complet inofensivă, celor sătui de propaganda dogmatică. Modelul paideic propus de Şcoala de la Păltiniş îndemna la detaşarea de politic şi social — era un fel de narcoză. Apostolii lui Noica au fost plătiţi pentru a face cultură, deoarece Puterea ştia că acest tip de cultură poate fi folosit ca o supapă de siguranţă pentru refularea unui potenţial contestatar. De aceea afirm că domnul Liiceanu nu a rezistat prin cultură, ci a supravieţuit. Deosebirea dintre verbele „a rezista” şi „a supravieţui” constă în faptul că primul presupune demnitatea.

Domnul Liiceanu a fost cumpărat de sistemul comunist. Deci nu a rezistat.

„Jurnalul de la Păltiniş” este o farsă de proporţii. Domnul Liiceanu susţine că intelectualul român a rezistat dictaturii. Grav e faptul că farsa convine şi a prins: nimeni nu are mustrări de conştiinţă, nimeni nu recunoaşte că a fost laş şi intelectualului român îi face plăcere să se compare cu intelectualul ceh, dar e incapabil să vadă deosebirea dintre poporul român şi popoarele din Europa Centrală.

Ne face plăcere sau nu, ar trebui să ne uităm spre est cu mai puţină trufie şi să ne punem întrebarea: Prin ce suntem noi superiori popoarelor din fosta U.R.S.S.?

I-o place domnului Liiceanu să se considere EUROPEAN, dar ar trebui să ţină cont şi de părerea celor care susţin că graniţa răsăriteană a Europei civilizate coincide cu frontiera de est a Ungariei şi Poloniei. Dragoste cu sila nu se face!

Poporul român ar trebui să-şi caute identitatea şi să înceteze de a mai fi caricatura Occidentului. Pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat, precizez că nu sunt un admirator al civilizaţiei occidentale contemporane pe care o consider decadentă şi extrem materialistă. Spre deosebire de România însă, Occidentul îşi poate permite să fie decadent: România şi Rusia nu au parcurs etapa istorică a iluminismului, trecând brusc de la un feudalism tipic pentru evul mediu la democraţia burgheză.

Consider că poporul român este încă spiritual incapabil de a genera o democraţie funcţională. Aidoma românului de rând, intelectualului român îi lipseşte responsabilitatea socială.

Lipsa de credibilitate a intelectualităţii şi a opoziţiei în ochii omului simplu poate fi explicată prin atitudinea docilă adoptată de intelectualul român în anii comunismului. Faptul că „România a fost singura ţară est-europeană fără dizidenţi” a fost sesizat în Occident, dar complet ignorat în ţară.

Intelectualului român, căruia a cam început să-i placă poza de geniu neînţeles, nu i-ar strica dacă ar medita asupra profunzimii proverbului: „După război mulţi viteji s-arată!”. Poate că astfel ar reuşi să înţeleagă faptul că farsa domnului Liiceanu (farsa intelectualilor) se potriveşte de minune în contextul mai amplu al farsei groteşti a „Revoluţiei” şi a „Perioadei de tranziţie”.


 

Domnul George Crăciun e scriitor şi lector universitar (predă un curs de teorie literară). Domnia sa susţinea (într-o discuţie particulară) că literatura nu este armă politică.

Afirmaţia domniei sale este categorică şi are un cu totul alt sens decât propoziţia: Literatura poate să nu aibă caracter politic. Personal consider că ultima propoziţie corespunde realităţii şi că domnul Crăciun se înşeală. Atitudinea domniei sale poate fi explicată doar de convingerea că „politica este o afacere murdară”, convingere care este, la rândul ei, greşită.

Pentru a lămuri lucrurile este necesară analiza sensului cuvântului „politica’’.

Consultând un dicţionar explicativ, aflăm următoarele:

1) politica (subst.): provine din grecescul „politike” şi reprezintă arta conducerii statului.

2) politic (adj.): provine din grecescul „politikos” şi înseamnă în legătură cu (referitor la) conducerea statului, referitor la comunitate (referitor la Polis, polis = stat, oraş sau comunitate).

Zicala „Politica este o afacere murdară” se bazează pe necunoaşterea sau ignorarea sensului adjectivului „politic” şi provine din realitatea faptului că majoritatea conducătorilor politici îşi călăuzesc activitatea după principiul „Scopul scuză mijloacele”.

Susţin că rolul religiei, dar şi al culturii, ar fi acela de a asigura unitatea şi prosperitatea spirituală a comunităţii.

Cu atât mai mult, într-o societate coruptă, acolo unde politicienii şi biserica şi-au pierdut credibilitatea, scriitorul poate juca un rol stabilizator, satirizând abaterile de la firesc sau propunând alternativa demnităţii.

Susţin că o astfel de atitudine civică ar fi o atitudine politică (civic înseamnă politic şi nicidecum apolitic).

Dramaturgia lui Caragiale a avut (şi are) un profund caracter politic, motiv pentru care autorul a fost persecutat. Este aberant să credem că persecuţiile la care a fost supus au fost o greşeală — ele au fost reacţia firească a unei societăţii corupte faţă de cel care i-a criticat defectele. Talentul lui Caragiale a dat profunzime criticii, motiv pentru care replica a fost pe măsură (dacă ar fi fost lipsit de talent, ar fi fost ignorat).

Este absurd să afirmi că opera lui Marquez, a lui Carpentier, a lui Böll sau Soljeniţîn nu conţine pagini sau chiar romane întregi care au reprezentat (sau reprezintă încă) o veritabilă armă politică.

Faptul că în România postbelică nu a apărut nici o carte importantă care să fi avut caracter politic nu înseamnă că o astfel de apariţie nu a fost sau nu ar fi necesară. Dimpotrivă. Personal, sunt partizanul afirmaţiei lui Huxley (autorul celebrului roman satiric „Frumoasa lume nouă”): „Tăcerea este un duşman mai mare al culturii decât propaganda cea mai gălăgioasă aservită dictaturii” şi al afirmaţiei: „Literatura adevărată nu se poate naşte decât în condiţii de asuprire”, condiţii care în România comunistă erau pe deplin îndeplinite.

Într-un eseu scris în 1982, Ioan Petru Culianu afirma fără drept de apel că în România postbelică nu există nici un fel de cultură, că totul este zero, denunţând şi farsa jucată la Păltiniş de bufonul Noica.

Printr-o stranie coincidenţă, în anul 1991, după „Revoluţie”, în vreme ce numeroşi intelectuali din ţară vehiculau ideea oportunităţii candidaturii domnului Liiceanu la funcţia de preşedinte al României, Ioan Petru Culianu era asasinat în exil. Asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu a făcut mare vâlvă în ţară, evenimentul fiind mai degrabă măturat sub preş. Doar două reviste de provincie („Timpul” şi „Vatra”) au folosit contextul asasinatului pentru a prezenta personalitatea victimei şi pentru a dezbate acuzaţiile grave formulate intransigent de Ioan Petru Culianu cu 10 ani în urmă.

În august 1993 apare în revista „Vatra” articolul domnului George Crăciun intitulat „Ficţiunea ideilor”. Articolul se vrea o analiză a eseului lui Ioan Petru Culianu.

Cred că articolul domnului Crăciun este reprezentativ pentru modul de a gândi al unei considerabile părţi a intelectualităţii româneşti.

George Crăciun este un intelectual cult, dar, spre deosebire de domnul Liiceanu, nu se bate cu cărămida în piept pentru a trâmbiţa lucrul acesta.

Domnia sa îşi prezintă argumentat punctul de vedere şi îi dă în general dreptate lui Ioan Petru Culianu, dar caută să atenueze valenţa critică a eseului acestuia, invocând drept scuză pentru intelectualul român postbelic faptul că în România nu a avut niciodată prioritate ideea şi faptul că românul a fost dintotdeauna pasiv.

Articolul domnului Crăciun trădează însă existenţa complexului de inferioritate faţă de cultura occidentală: „Toată nenorocirea noastră vine din faptul că Şcoala de la Păltiniş nu s-a dorit o Şcoală de la Frankfurt şi ea nici nu ar fi avut cum să fie aşa ceva atâta vreme cât Frankfurt-ul este un oraş în Germania şi nu din România”.

Fraza citată anterior conţine însă o dublă greşea1ă: „Şcoala de la Păltiniş” s-a dorit a fi cel puţin o „Şcoală de la Frankfurt”, dar nu avea cum să fie aşa ceva pentru că în condiţiile de teroare instaurate de regimul comunist ar fi fost posibilă doar rezistenţa individuală. Este aberant să ne închipuim că Securitatea ar fi permis formarea şi funcţionarea unei şcoli de gândire alternativă. „Şcoala de la Păltiniş”, a fost o şcoa1ă de filosofie care promova negândirea, lucru sesizat şi de domnul Crăciun: „o filosofie fără substanţă socială si politică imediată nu este filosofie”.

Articolul domnului Crăciun trădează mentalitatea mioritică — deşi nu-i lipseşte informaţia, este incapabil să ia o decizie radicală. Domnia sa refuză să vadă marea de pseudo-intelectuali pentru care „Jurnalul de la Păltiniş” a fost şi este cartea de căpătâi, oameni blazaţi, snobi, pentru care totul este faţadă. Dacă schimbăm adresa locului de pelerinaj, „Ai noştri tineri” devine groaznic de actuală:

„Ai noştri tineri la Păltiniş învaţă

La gât cravatei cum se leagă nodul...”

Fenomenul Păltiniş confirmă primitivismul poporului român, primitivismul unui popor care se pretinde civilizat, dar care nu a depăşit stadiul idolatriei şi care de un secol şi jumătate nu face altceva decât să se maimuţărească.

În lipsa unei alternative, modelul cultural prin excelenţă aso­cial Mioriţa — Luceafărul, ridicat la rangul de model cultural definitor pentru spiritualitatea românească, a ajuns să aibă efecte profund antisociale.

Atitudinea prin excelenţă pasivă a intelectualului cinstit a permis afirmarea şi ascensiunea intelectualului şmecher. Căutând să-şi asigure concomitent siguranţa materială şi gloria, acesta este un maestru al mimetismului şi al duplicităţii politice. Elita intelectuală făcea în anii de teroare apologia apolitismului absolut, dar imediat după evenimentele din decembrie ‘89 a decis prompt că reprezintă “instanţa reflexivă şi critică a societăţii, menită să promoveze valorile unei societăţi civile autentice şi să semnaleze cu promptitudine toate derapajele puterii, indiferent de cine ar fi urmat să o întrupeze.” („Jurnalul de la Păltiniş” — ediţia 1990, pag.14)

O astfel de atitudine nu poate fi explicată prin pasivitate sau mediocritate. Ea denotă nesimţire.

La începutul anilor ‘80, când Occidentul se distanţa vizibil de regimul Ceauşescu, Şcoala de la Păltiniş deplângea prăbuşirea culturii în spaţiul situat dincolo de Cortina de fier, iar acum aceiaşi oameni predică necesitatea alinierii fără rezerve a României la valorile civilizaţiei vestice, ignorând pericolul decadenţei pe care în urmă cu un deceniu o criticau. Pentru a fi în pas cu moda, elita intelectuală pune la stâlpul infamiei fanatismul religios, susţinând sus şi tare că drepturile individului sunt mai presus de unitatea familiei.

În mod firesc, zicala „Pleacă ai noştri, vin ai noştri” nu constituie subiect de reflexie pentru elita culturală care nu pare serios preocupată de faptul că fosta nomenclatură comunistă constituie principala forţă politică a „tinerei noastre democraţii” şi de faptul că e foarte posibil ca democraţia românească să eşueze pe malurile Bosforului sau pe coasta Americii Latine.

În anii ‘80 „Jurnalul de la Păltiniş” era citit cu sfinţenie şi snobii, care îţi mărturiseau în şoaptă că sunt profund anticomunişti, considerau perfect justificată critica americanismului care a luat în stăpânire Europa occidentală. Maeştrii au întotdeauna dreptate. După evenimentele din decembrie ’89, maeştrii au schimbat macazul şi discipolii doresc fără rezerve occidentalizarea. Acum oile lui Orwell behăie:

— „Vrem societate de consum!”


 

Înapoi la cuprinsul paginii


 


 

COMENTARIU PE MARGINEA CĂRŢII „CERUL VĂZUT PRIN LENTILĂ“


 

PRECIZARE: Comentariul care urmează a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi republicat în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”.


 

Motto:

Pentru a putea fi membrul necontestat al unei turme de oi,

trebuie să fii, înainte de toate, o oaie!” (Albert Einstein)


 

Am afirmat că intelectualii din România au jucat în anii comunismului o farsă poporului român şi susţin că „Jurnalul de la Păltiniş” este expresia scrisă a acestei farse. Susţin de asemenea că, după evenimentele din decembrie ‘89, farsa continuă şi cum în contextul social-politic postdecembrist se impunea revizuirea profesiunii de credinţă, după o perioadă de gestaţie, noua evanghelie a apărut pe piaţa ideilor: H.R. Patapievici — „Cerul văzut prin lentilă” .


 

Citind cartea d-lui Patapievici m-a frapat faptul că autorul filosofează în sfere înalte, fără a binevoi, însă, să definească noţiunile fundamentale: individ, colectivitate, responsabilitate socială, cod moral, religie, civilizaţie etc. Găsesc doar două explicaţii pentru atitudinea adoptată:

1. Autorul consideră că noţiunile pe care nu le explică au pentru toată lumea acelaşi sens şi e convins că raţionamentul expus e fără cusur — variantă pe care o contest vehement.

2. În mod intenţionat, autorul nu defineşte noţiunile fundamentale pentru că ştie că raţionamentul şchiopătează. Autorul a ales în mod deliberat raţionamentul speculativ pentru că nu are curajul, nu poate sau nu vrea să analizeze fenomenele în profunzime. O astfel de atitudine are la rândul ei doar două explicaţii: dl. Patapievici a scris pentru a se afla în treabă sau vrea să îndoctrineze în mod subtil cititorul.

Unele fragmente ale cărţii sunt scrise admirabil şi exprimă concis câteva adevăruri incontestabile, incomode şi presante. Aceste fragmente alternează însă constant cu fragmente în care autorul ocoleşte adevărul sau face supoziţii fanteziste unele dintre ele fiind după părerea mea, în clar dezacord cu celelalte.

Limbajul elevat-sofisticat abundent în neologisme, folosirea frecventă şi absolut gratuită a unor cuvinte străine netraduse combinate cu expunerea clară a unor adevăruri incontestabile în alternanţă cu gogomănii au rolul de a deruta, impresiona şi sugestiona cititorul. Reprezentările grafice de la început de capitol susţin consistent ipotezele fanteziste pe care cititorul ar trebui să le ia drept adevăruri absolute şi ilustrează geniul de iluzionist al d-lui Patapievici.

Raţionamentul pe care autorul îl vrea coerent se dovedeşte a fi profund contradictoriu, sfidând raţiunea şi bunul simţ. La o analiză atentă, dezbaterea de idei aşteptată se dovedeşte a fi bolborosirea sofisticată a câtorva lozinci:

Catolicismul: bun, ortodoxia: rea!”

Individualismul: bun, colectivismul: rău!”

Liberalismul: singura soluţie!”

Civilizaţia occidentală = PROGRES!!”

Cred că se poate afirma fără rezerve că, în măsura în care Laszlo Tökes e un Gheorghe Funar al U.D.M.R.-ului, dl. H.R. Patapievici e un Pavel Coruţ al opoziţiei (Convenţia Democratică se afla în opoziţie în momentul publicării acestui comentariu).

Lectura „Cerului văzut prin lentilă” m-a determinat să recurg la replică


 

NEDUMERIREA UNUI CITITOR


 

Apartenenţa la o etnie este destin. Un om poate emigra, îşi poate schimba numele, poate înceta să mai folosească limba maternă, îşi poate ascunde originea etnică, dar nu o poate nega. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa religiei: orice om matur e liber să renunţe la religia părinţilor şi să opteze pentru o alta. Cred însă că un om civilizat şi cult nu are dreptul să afirme că există religii bune şi religii proaste. Religiile nu pot fi comparate calitativ, pentru că trăirea religioasă este o experienţă mistică individuală imposibil de tradus fidel în elemente palpabile. Civilizaţiile pot fi comparate, dar numai în termeni relativi, pentru că orice civilizaţie are o componentă vizibilă — aparenţa relaţiilor interumane cotidiene, nivelul de trai, urmele culturale — şi o componentă mistică imposibil de descifrat — trăirile religioase şi aspiraţiile.

Pilonul pe care este fundată farsa d-lui Patapievici este ortodoxia. Cititorului îi este sugerat un fals paradox: dl. Virgil Ierunca ne spune în prefaţă că dl. Patapievici e ortodox şi autorul însuşi nu spune că s-a lepădat de ortodoxie. Dl. Patapievici încearcă să demoleze ortodoxia din interior.

Într-o carte de aproape 400 de pagini în care ortodoxia este sistematic demolată (cu argumente şi supoziţii uneori hilare) autorul nu găseşte de cuviinţă să scrie o singură frază în care să explice de ce este ortodox. Aş fi foarte curios să aflu ce înseamnă pentru dl. Patapievici ortodoxia. Pentru dumnealui personal.


 

EU ŞI ORTODOXIA


 

Într-o zi de toamnă am urcat împreună cu Micky, din Călimăneşti pe Muntele Cozia.

Traseul turistic trecea pe lângă Mănăstirea Stânişoara. Stânişoara nu e o mănăstire fortificată; dimpotrivă: o biserică modestă înconjurată de câteva bordeie în care locuiesc călugării.

Uşa bisericii era deschisă. Am intrat fără să fi dat ochii cu cineva — la intrarea în biserică mi-am făcut cruce, apoi am mai făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Afară burniţa şi era ceaţă. Prin uşa deschisă se auzea vuietul vântului. În biserică nu se vedea nimeni; se auzea doar vocea unui călugăr care citea rugăciuni, în preajma altarului. Priveam nemişcat unul din pereţi şi ascultam litania călugărului care se împletea cu vuietul vântului. Pentru câteva clipe am simţit că mă identific cu biserica, cu mănăstirea, cu muntele. Visam cu ochii deschişi şi îndrăznesc să spun că mă rugam.

Veşnicia acelor clipe a fost întreruptă brutal de călugărul care citise rugăciunile. La un moment dat a venit hotărât spre noi.

Bună ziua.

Bună ziua. Sunteţi turiştii?

Da...

Ce religie aveţi?

Eu sunt ortodox şi soţia catolică.

Dacă eşti ortodox, de ce nu săruţi sfintele icoane?

Eu nu sărut nici o icoană...

Atunci înseamnă că nu eşti ortodox!

A făcut apoi, într-un monolog grotesc, apologia ortodoxiei: „...ortodoxia e dreapta credinţă... doar ortodocşii se pot mântui... catolicii îşi fac cruce altfel decât ortodocşii pentru că s-au vândut diavolului. Atunci când duc mâna de la stânga la dreapta îşi bagă diavolul în trup...”.

Îl priveam stupefiat. Deşi era foarte tânăr, părea ferm convins că rosteşte adevăruri absolute. Nu ştiu de ce s-a călugărit, dar pe una din mâini avea tatuate cinci puncte, semnul pe care ştiu că şi-l fac mulţi puşcăriaşi (patru puncte — colţurile unui pătrat — întruchipează zidurile închisorii, iar punctul din centrul pătratului — individul închis între ziduri). Ţinea morţiş să mă convingă să sărut icoanele şi nu am scăpat de gura lui până când nu am admis că nu sunt ortodox.

Bine, dacă trebuie să săruţi icoanele pentru a fi ortodox, înseamnă că nu sunt ortodox!

Am părăsit mănăstirea într-o stare sufletească deplorabilă. Mai bine nu aş fi intrat în biserică!...

În ultimii zece ani am intrat, în medie, cel mult de zece ori pe an într-o biserică ortodoxă. La intrare şi la ieşire îmi fac cruce, în timpul slujbei, nu. Nu sărut icoane.


 

BUNICUL


 

În urma politicii externe „înţelepte” promovate de Carol al II-lea şi de Titulescu (omul căruia România interbelică îi datora respect pentru că a normalizat relaţiile cu U.R.S.S.), România se trezeşte complet izolată în momentul începerii celui de-al doilea război mondial.

În vara anului 1940 vecinul de la răsărit, cu acordul lui Hitler, adresează ţării noastre un ultimatum cerând retrocedarea Basarabiei, regiune cu populaţie majoritar românească, dar şi cedarea unor teritorii care nu aparţinuseră niciodată Rusiei.

Respectând ordinul primit, glorioasa armată română s-a retras fără să tragă un singur foc de armă. Situaţia s-a repetat în urma Dictatului de la Viena.

Bravul ostaş român, „cu şapte vieţi în pieptu-i de aramă”, a fost pentru moment dezamăgit de conducătorii politici.

Evenimentele au grăbit căderea regelui Carol al II-lea şi venirea lui Antonescu la putere într-o ţară aflată între ciocan şi nicovală.

A greşit Antonescu atunci când a intrat în război alături de Germania?

Era posibilă în toamna anului 1940 şi în anul 1941 neutralitatea sau orientarea prosovietică, sau a fost forţată România să fie progermană?

Bravul ostaş român ardea de nerăbdare să se bată, dar era dintotdeauna obişnuit să se bată de partea celui mai tare. Trecerea Prutului a fost întâmpinată în ţară cu un entuziasm general, recucerirea teritoriilor din nord şi est a fost salutată cu aceeaşi bucurie cu care fost salutată, câţiva ani mai târziu, eliberarea Ardealului de nord.

Ofensiva din Ungaria şi Cehoslovacia a fost la fel de glorioasă ca ofensiva din stepele ruseşti, ofensivă stopată brusc la Stalingrad.

Oamenii politici aleg duşmanii şi aliaţii după cum bate vântul, bineînţeles spre binele poporului. Dar şi oamenii politici sunt oameni, se pot înşela, dar greşelile lor le ispăşesc, de obicei, alţii.

Bunicul din partea mamei era un ţăran din Banat. Deşi avea două fete mici, ar fi trebuit să participe la gloriosul război din est. Nu-i ardea de omorât bolşevici — manifestările zgomotoase ale legionarilor înainte de Rebeliune i se păruseră ridicole — aşa că a încercat să scape de front. Românul a încercat dintotdeauna să se descurce, dar nu toţi românii reuşesc. A dat mită pentru a-i fi rătăcit dosarul, dar s-a aflat. A fost concentrat, dar în timpul unei permisii s-a rănit la mână. A fost arestat, bătut şi judecat de un tribunal militar pentru că ar fi încercat să scape de front. Pentru a scăpa de bătăile din închisoare a cerut să fie trimis pe front.

Comandantul de pluton, un brav ostaş român care îşi lua rolul în serios, a silit trupa să intre în apa rece a Nistrului pentru a demonstra că ostaşul român are o sănătate şi o voinţă de fier.

Bătaia primită înainte de a fi trimis pe front i-a şubrezit sănătatea şi baia în Nistru i-a pus capacul. N-a apucat să omoare bolşevici. A mai luat de câteva ori bătaie pentru simulare, apoi a ajuns în spital şi a fost reformat. Mulţi îl credeau şi acum simulant; era privit cu ură de familiile celor aflaţi pe front. N-a participat la Insurecţie şi la gloriosul război împotriva hitlerismului. S-a chinuit câţiva ani şi a murit la vârsta de 33 de ani.

Câştigul cu care s-a ales familia a fost faptul că nu a fost deportată în Bărăgan. Comuniştii au admis că familia de chiaburi a mamei nu a participat voluntar şi entuziast la agresiunea împotriva U.R.S.S.


 

STRĂBUNICUL


 

S-a născut şi a crescut într-un sat românesc din Banat. Cu puţin timp înaintea momentului istoric al atentatului de la Sarajevo împlinise 20 de ani. Nu a fost întrebat dacă vrea să meargă pe front. Nu făcuse încă armata, aşa că a fost mobilizat, instruit şi trimis să lupte într-un regiment românesc, pentru gloria şi integritatea imperiului.

Îl chema Gheorghe, deşi în acte era Gyorgy. Că era Gyorgy în acte am văzut întâmplător, uitându-mă în buletinul lui de identitate.

Funcţionarul care i-a întocmit certificatul de naştere respectase instrucţiuni precise dictate de politica de maghiarizare. A rămas Gyorgy în acte şi după 1918, până în 1979, când a murit. Timp de 6l de ani, cât a trăit sub administraţie românească, nu s-a gândit să-şi schimbe numele, în acte. Ştia că-l cheamă Gheorghe şi nu avea nevoie de acte care să-i demonstreze asta. Nu voia să impresioneze pe nimeni cu actele lui, dar pe crucea care-i străjuieşte mormântul, cruce care fusese pregătită cu câţiva ani înaintea morţii, scria şi scrie Gheorghe.

Avea o cicatrice pe frunte. L-am întrebat de unde provine şi mi-a spus că s-a rănit singur. De fapt, l-a rugat pe un prieten să-l rănească, pentru a scăpa de front.

Nu voia să lupte. De ce să lupte împotriva italienilor? (A fost dus pe frontul din nordul Italiei, dar nu văzuse până atunci nici un italian.) Învăţase că nu e bine să ucizi, să faci uz de violenţă. Nu-i făcuse nimeni nici un rău până când a fost încorporat, ştia că dacă ar fi fost după el, răul nu ar fi venit de la italieni, ci de la cei care l-ar fi declarat dezertor. Aşa că, atunci când regimentul lui a fost încercuit şi silit să se predea, nu i-a părut rău. Au fost luaţi prizonieri. Românii au fost duşi în Sicilia şi puşi să lucreze la vie. Erau prizonieri, dar au fost trataţi omeneşte. Mi-a spus asta de multe ori. A fost obligat să rămână în Sicilia până la sfârşitul războiului, dar nu a fost batjocorit. S-a resemnat cu ideea că trebuie să stea acolo până la sfârşitu1 războiului. A muncit fără complexe. Nu i-a trecut prin cap să-i saboteze pe italieni. Nu s-a gândit niciodată să fugă. Dacă s-ar fi făcut un schimb de prizonieri, ar fi preferat să nu fie printre cei schimbaţi, pentru că nu voia să devină erou al imperiului. Ar fi vrut să meargă acasă, dar decât să ajungă iar pe front, prefera să fie prizonier în Sicilia.

La sfârşitu1 războiului au fost eliberaţi. Fiecare a primit o sumă mică de bani şi au fost duşi în port. În port aşteptau două vapoare: unul pentru România, celălalt pentru Statele Unite. Erau liberi şi puteau să aleagă. Nici nu s-a gândit că ar putea merge altundeva decât acasă.

Toată viaţa muncise ca să strângă avere, dar la sfârşitu1 anilor 50 s-a resemnat. A dat pământul, apoi a vândut casa şi a venit la oraş pentru a-şi creşte nepoţii.

Cartierul în care am crescut era cosmopolit. Băştinaşii erau în majoritate unguri şi nemţi, românii începuseră să apară masiv abia prin anii ‘60, în urma politicii de colectivizare şi industrializare.

Era ortodox şi până când s-a mutat în oraş, exceptând perioada primului război mondial, trăise doar printre români. Se ruga în genunchi, minute în şir, în fiecare dimineaţă şi seară, într-un loc retras. Respecta cu stricteţe toate posturile.

În oraş plătea taxa de asistenţă religioasă la parohia ortodoxă, dar biserica era departe de casa noastră. Adesea, când mă lua de la grădiniţă, intra şi se ruga în bisericuţa romano-catolică a ungurilor şi nemţilor din cartier.


 

Domnule Patapievici, ce este ortodoxia — felul de a fi al străbunicului meu, laşitatea bunicului în cel de-al doilea război mondial, lecţia de demnitate în faţa morţii primită de la tatăl meu, sau eroismul legionarilor, paranoia călugărului de la Stânişoara, laşitatea Bisericii Ortodoxe în timpul comunismului şi circul public în care se complace din decembrie ‘89?


 

*


 

Citind capitolul „Patriotism şi politică” am dedus că modul de a gândi al d-lui Patapievici e marcat de un materialism primitiv. În capitolele anterioare autorul critică în mod îndreptăţit tentaţia românului spre băşcălie şi şmecherie, dar acum face apologia şmecheriei şi manipulează istoria.

Folosind consecvent metoda jumătăţilor de adevăr, dl. Patapievici afirmă „Nu cred că angajarea noastră în războiul nazist a fost un act patriotic.”

Cred că dl. Patapievici are parţial dreptate: parţial, nu. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre Războiul de iarnă purtat de Finlanda împotriva U.R.S.S.? De ce nu vă spuneţi părerea relativ la poziţia adoptată de România faţă de ultimatumul sovietic din vara anului 1940 şi faţă de Dictatul de la Viena?

Au constituit acceptarea ultimatumului lui Stalin şi a dictatului lui Hitler dovezi de patriotism?

Oamenii politici nu pot citi viitorul, dar sunt obligaţi să ia decizii. România a fost şi este o ţară mică, un fel de minge între marile puteri şi niciodată marile puteri nu au murit de dragul nostru, ci ne-au folosit ca monedă de schimb şi carne de tun. Spre deosebire de dumeavoastră, eu susţin că un om politic dintr-o ţară mică trebuie să ia deciziile raportându-se la un cod moral, chiar dacă aceste decizii atrag după sine riscul unei crize naţionale în viitorul apropiat.

Vreau să spun că în cel de-al doilea război mondial România ar fi putut opta pentru două soluţii acceptabile din punct de vedere moral: apărarea frontierelor cu riscul de a fi învinsă sau acceptarea ultimatumului sovietic şi a Dictatului de la Viena, urmată de o politică încăpăţânată de neutralitate.

În prima variantă, România ar fi avut soarta Poloniei, fiind învinsă şi împărţită între Germania şi U.R.S.S. În această variantă, românii ar fi avut şi ei parte de un Katin, dar, probabil, comunismul nu ar mai fi fost aşa dur cum a fost.

În cea de-a doua variantă, România restrânsă ar fi fost inclusă în obiectivele Planului Barbarossa şi ar fi fost invadată de germani. Dacă Antonescu nu ar fi acceptat să i se alăture lui Hitler germanii i-ar fi adus la putere pe legionari şi România ar fi suferit, în timpul războiului, mult mai mult decât a suferit.

Consider că angajarea României în războiul nazist a fost un act la fel de patriotic ca şi Insurecţia de la 23 august, ca şi angajarea ulterioară în războiul antinazist sau ca Revoluţia din decembrie ‘89. Toate aceste evenimente demonstrează că românii urmează consecvent politica tradiţională de supravieţuire momentană prin acceptarea fără rezerve a politicii dorite de forţele externe dominante.

Nu ruşii sunt vinovaţi pentru că România a cunoscut, timp de o jumătate de secol, cel mai dur comunism din Europa. Până la moartea lui Brejnev, românii au urmat ad literam dogmatica comunistă, din spirit de conservare. Jugul rusesc a fost purtat în anii comunismului cu aceeaşi dezinvoltură cu care a fost purtat, vreme de o jumătate de mileniu, jugul turcesc.

În România anilor 60-70 nu a fost nevoie de trupe ruseşti pentru că românii au vocaţie de vasal docil. E rău? E bine?

Părerea mea este că această vocaţie e produsul destinului care ne-a aşezat într-un loc rău, expus în calea năvălirii popoarelor migratoare şi apoi la interferenţa a trei mari culturi. Ce altceva putea face un popor mic situat în punctul de convergenţă a trei imperii, decât să-şi însuşească psihologia de vasal docil?

Omul mediu vrea să trăiască. Nu vrea să fie martir. Un popor cu vocaţie de martir nu ar fi putut supravieţui în spaţiul istorico-geografic al României pentru că ar fi fost exterminat.

Raţionamentul d-lui Patapievici referitor la trecutul şi identitatea spirituală a poporului român este constant contradictoriu. Sunt de acord că poporul român a zăcut în letargie timp de un mileniu şi nu a opus nici o rezistenţă năvălirii popoarelor migratoare, dar cred ca raţionamentul din „Sărutul dat călăului” este hilar, iar scenariul asimilării cotropitorilor pare decupat dintr-o carte a lui Pavel Coruţ.

La un moment dat, în timpul facultăţii, un coleg susţinea înflăcărat o ipoteză care mie mi s-a părut demnă de un scenariu S. F.: “Pe teritoriul Daciei a existat cea mai avansată civilizaţie a antichităţii dar istoria nu consemnează acest fapt pentru că dacii au folosit doar aurul ca suport pentru scrierile filosofice şi pentru reprezentările religioase; aurul nu se corodează, deci putea fi păstrat în bordeie sau sub cerul liber, nu avea sens să construieşti temple. După victoria lui Traian romanii au luat tot aurul şi l-au topit, ştergând astfel toate urmele misterioasei civilizaţii a dacilor” — ridicolă ipoteză!

Domnule Patapievici, pe ce vă bazaţi atunci când afirmaţi că “daco-romanii au manifestat o încăpăţânare (faţă de latinitate) pe care alţi traco-romani nu au avut-o” sau când susţineţi că românii i-au asimilat în cinci secole pe slavi “cei mai insidioşi cuceritori căci s-au aşezat PRINTRE daco-romani şi nu DEASUPRA lor?” Nu vi se pare că afirmaţiile anterioare sună a V.C. Tudor?

Domnule Patapievici, dacă vi se pare că ştiţi totul despre atitudinea adoptată de români de-a lungul istoriei, de ce nu încercaţi să explicaţi singur motivul pentru care turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române? Chiar nu vă credeţi capabil, sau vă temeţi că primejduiţi argumentaţia lozincii „Ortodoxia: rea, catolicismul: bun!”?

Convingerea mea este că turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române din acelaşi motiv pentru care Dacia a fost provincie romană timp de doar un secol şi jumătate: zona situată la nordul Dunării era greu de apărat şi în spatele ei se afla stepa. Paradoxul paşalâcului de la Buda este un fals paradox şi face parte din „vulgata bunului român”, vulgată denunţată de dumneavoastră, fiind echivalent cu lozinca „Noi am apărat, vreme de o jumătate de mileniu, graniţele Occidentului.” Turcii aveau nevoie la nordul Dunării de un vasal docil şi de o zonă tampon, pentru a nu fi atacaţi din flanc. Orice om cu bun simţ trebuie să recunoască faptul că obiectivul strategic al Imperiului Otoman a fost Viena şi nu Moscova.

Supravieţuirea unitară a limbii române în ciuda fărâmiţării statale constituie dovada aspiraţiei spre libertate a unui popor orfan, pentru că „ţara în care curge lapte şi miere” a fost, vreme de două milenii, un teritoriu al nimănui şi al tuturor.

Populaţiei geto-dace i s-a impus limba latină. Străromânilor li s-a impus ortodoxia — Bizanţul era mult mai aproape decât Roma; ungurii au optat pentru catolicism nu pentru că au fost mai deştepţi, ci pentru că Roma era mai aproape de Câmpia Panonică.

În decursul istoriei nici un popor nu şi-a lepădat peste noapte religia în favoarea unei religii venite din afară. Noile religii au fost impuse de străini, au pătruns lent în conştiinţa plebei şi au fost în final acceptate de conducătorii statului, sau conducătorii statului au ajuns la concluzia că se impune o schimbare radicală sau o retuşare a religiei existente.

Doar un înstrăinat îi poate reproşa propriului popor că nu şi-a schimbat, în urmă cu secole, religia şi doar un om rău intenţionat poate formula propoziţii de genul: Iorga remarca deopotrivă lucid şi resemnat că “aşa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rândul dintâi al popoarelor de cultură” dacă strămoşii ar fi optat pentru catolicism. Pe ce se bazează astfel de supoziţii fanteziste?

Domnule Patapievici, dacă afirmaţia lui Iorga este lucidă, înseamnă că sunteţi de acord cu ea. Pe ce vă bazaţi când susţineţi că poporul român este ager? Înţeleg că agerimea este o însuşire nativă, nelegată de reprezentările religioase (ortodoxie). Înţeleg că nativ poporul român este mai popor decât alte popoare. Asta nu e o afirmaţie din repertoriul vulgatei? Sau sunteţi cumva rasist? (Precizez că civilizaţia occidentală l-a fascinat şi pe Eminescu, farul călăuzitor al şovinismului românesc: “Toate popoarele civilizate sunt, sau au fost... catolice”.)

În opinia d-lui Patapievici, românii sunt vinovaţi că modernizarea capitalistă a Ţărilor Române nu a început “atunci când aceasta a început pentru toată Europa care azi contează” şi e absolut neesenţial faptul că la vremea respectivă Ţările Române erau provincii ale unor imperii şi că elitele de la Iaşi şi Bucureşti îşi trăgeau seva din Fanar.

El (capitalismul liberal) ne-a ridicat în atenţia de interese a puterilor occidentale, fapt pe care elita politică de atunci 1-a speculat pentru a evita împărţirea teritorială între turci, ruşi şi austrieci şi mai apoi, pentru a impune lumii programul nostru naţional.”

Fraza bombastică citată anterior este o gogomănie. După dezastrul de la Waterloo lojile masonice au început cu mijloace politice o lucrare pe care Napoleon nu a putut-o realiza cu forţa: dominaţia europeană.

Războiul Crimeei demonstrează fără putinţă de tăgadă că realitatea a fost radica1 diferită de viziunea d-lui Patapievici: vestul Imperiului Otoman (Balcanii, Ţara Românească şi Moldova) a intrat, începând cu secolul al XIX-lea, în atenţia puterilor vest-europene. După 1848, într-o perioadă în care Imperiul Otoman intrase în declin, Ţara Românească şi Moldova (viitoarea Românie a lui Cuza) şi ţările din Balcani aveau menirea de a ţine imprevizibilul colos rusesc departe de Bosfor şi Dardanele şi au constituit capul de pod occidental în sud-estul Europei într-o perioadă în care ameninţarea germană devenea evidentă.

Capitalismul liberal promovat de România în perioada respectivă nu atestă geniul politicienilor români pentru că Europa sfârşitului secolului al XIX-lea nu a cunoscut nici o altă formă de organizare economică. Politicienii români sunt însă vinovaţi de ascuţirea contradicţiilor sociale la un nivel inimaginabil pentru o ţară central sau vest europeană.

Dl. Patapievici reproşează poporului român că a transformat alegerile din 1937 într-un 1907 electoral — “revanşa anticapitalistă a ruralităţii noastre”. Dacă am înţeles bine, dl. Patapievici îi reproşează electoratului românesc că a votat împotriva unui sistem care a promovat caricatura unui liberalism occidental.

Cu câteva luni înainte de a citi cartea d-lui Patapieivici am scris un eseu:


 

LECŢIA IUGOSLAVĂ


 

Oare ce răspuns poate fi dat unui copil de 5 ani care întreabă de ce există războaie?

Răspunsul cel mai frecvent este următorul: Există oameni buni şi oameni răi. Oamenii răi asupresc sau vor să-i asuprească pe cei buni şi aceştia din urmă se revoltă, se apără, sau sunt apăraţi de alţi oameni buni. Oamenii răi trebuiesc pedepsiţi.

Un alt răspuns posibil, dar mult mai rar folosit, afirmă că oamenii care poartă război sunt ca şi câinii care se bat pentru un os; os pe care l-au găsit în gura altui câine sau care le-a fost aruncat de cineva care vrea să le câştige încrederea.

Războaiele antichităţii, ale evului mediu şi războaiele coloniale au avut ca scop declarat jaful şi cotropirea.

În ultimele două secole, s-a impus o nouă strategie de a purta sau măcar de a declanşa războiul: prin intermediari stimulaţi să se revolte împotriva adversarului.

Prima variantă a acestei strategii a fost definită în programul Revoluţiei Franceze şi a devenit operantă odată cu declanşarea revoluţiilor de eliberare naţională din perioada paşoptistă.

Lojile masonice au făcut apologia dreptului la suveranitate naţională, cu scopul de a destabiliza situaţia în Europa Centrală şi de Est şi pentru a-şi crea capete de pod în aceste regiuni.

Poziţia adoptată de Kossuth, în timpul Revoluţiei de la 1848, politica de maghiarizare forţată din timpul dualismului austro-ungar şi Războaiele balcanice au demonstrat cu prisosinţă că dreptul la suveranitate naţională devine pentru cei puternici o lozincă uşor de uitat. „Noi vrem egalitate, dar nu şi cu cei mici.”

Pacea de la Trianon nu s-a vrut o soluţie pentru unitatea naţională a popoarelor din estul şi centrul Europei. Evenimentele recente din Iugoslavia, scindarea Cehoslovaciei şi poziţia adoptată de Occident în anii ‘90 faţă de problema maghiară, demonstrează că în viziunea învingătorilor graniţele nu trebuiau să fie neapărat definitive, ci au fost trasate în conformitate cu dictonul “Divide et impera!”.

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, a însemnat înfrângerea definitivă a Germaniei naţionaliste şi a făcut posibilă afirmarea Uniunii Europene (aliat sigur al S.U.A.) şi al N.A.T.O. Este evident că N.A.T.O. şi U.E. sunt organisme al căror scop nedeclarat, dar evident, este dominaţia mondială.

După căderea „Cortinei de Fier”, Ungaria şi Croaţia care s-au aflat până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial în sfera de influenţă germană, au fost luate sub tutela Occidentului, în vreme ce atitudinea acestuia faţă de ţările Micii Antante s-a schimbat cu 180o. Din state naţionale unitare suverane, ţările ce făcuseră parte din Mica Antantă, au devenit state artificiale, sau state care nu respectă drepturile minorităţilor.

După cel de-al doilea Război Mondial lozinca dreptului statelor la suveranitate naţională a fost completată cu lozinca obligativităţii respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor.

Sentimentul naţional este exploatat în continuare, dar deasupra capului oricărui stat naţional atârnă sabia lui Damocles pentru că, datorită decalajului economic dintre Occident şi restul lumii, se va găsi întotdeauna o minoritate nemulţumită în ţările a căror politică este dezagreată de Occident.

Armata irakiană nu are voie să lupte împotriva „poporului kurd” din nordul Irakului, pentru că aviaţia N.A.T.O. intră imediat în acţiune, dar Occidentul se face că plouă atunci când armata turcă vânează „terorişti kurzi” într-o ţară străină şi suverană.

Iugoslavia care în anii războiului rece era prezentată sistematic de către Occident celorlalte ţări socialiste ca exemplu demn de urmat, a devenit peste noapte (după căderea „Cortinei de Fier”) o ţară barbară în care sârbii asupresc alte naţionalităţi.

Croaţia şi Bosnia sunt recunoscute ca state independente cu frontierele din Evul Mediu, dar minoritatea sârbă din Croaţia si Bosnia nu are dreptul să se separe de statele nou create.

Naţiunea bosniacă nu există; există doar sârbi ortodocşi, croaţi catolici şi musulmani (musulmani ai căror strămoşi au fost siliţi de către turci să-şi schimbe religia). Toţi aceşti oameni convieţuiau paşnic într-un conglomerat etnic numit Bosnia, republică autonomă din cadrul Iugoslaviei, până la apariţia microbului independenţei.

Forţa de pace O.N.U. desfăşurată în fosta Iugoslavie acţionează ca o membrană permeabilă unisens. Atitudinea absolut pasivă adoptată în timpul ofensivei fulger a armatei croate în Krajna şi nedenunţarea intervenţiei armatei croate în Bosnia, conjugate cu politica raidurilor aeriene întreprinse de aviaţia N.A.T.O. împotriva sârbilor bosniaci demonstrează lipsa imparţialităţii Occidentului în conflict.

Sârbii, care au luptat eroic în cele două războaie mondiale împotriva Puterilor Centrale şi a Germaniei, uşurând considerabil victoria Antantei şi a Aliaţilor, sunt sacrificaţi fără nici un fel de complexe de foştii aliaţi, pentru că misiunea lor istorică s-a încheiat.

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, marele om politic care a fost Tito nu a procedat la epurări etnice, deşi, în mod sigur, Aliaţii nu ar fi protestat. Probabil Tito a fost omul care a ratat realizarea Serbiei Mari, pentru că speculând faptul că fasciştii croaţi i-au întrecut în barbarie pe germani, Tito ar fi putut disloca şi împinge spre vest câteva sute de mii de croaţi catolici de pe coasta Dalmaţiei şi din Bosnia, lămurind definitiv problema. Probabil că cititorul va spune că o astfel de acţiune ar fi fost o barbarie nemaiîntâlnită, dar cum poate fi etichetată expulzarea din Regiunea Sudetă în aceeaşi perioadă, în interval de câteva luni, a întregii populaţii germane majoritare?

Sute de mii de etnici germani au fost expulzaţi de guvernul cehoslovac dintr-o ţară care ne este dată astăzi ca exemplu desăvârşit de civilizaţie.

Din punctul de vedere al celor care au declanşat criza iugoslavă, epurarea etnică a Cehoslovaciei este o problemă ce trebuie să fie uitată, cel puţin atâta timp cât poporul ceh merge în direcţia dorită.

În mod paradoxal, în contextul politic contemporan naţionalismul e folosit ca armă eficientă împotriva statelor naţionale. Dacă România nu vrea să aibă soarta Iugoslaviei, politicienii trebuie să înţeleagă că naţiunea română nu poate încorpora minorităţile naţionale. Poporul român este format din toţi cetăţenii care trăiesc între frontierele României şi dreptul la identitate naţională şi culturală a minorităţilor trebuie garantat, dar şi minorităţile trebuie să recunoască faptul că liantul poporului român este limba română, limbă care trebuie să fie singura limbă oficială pe teritoriul României. Titulatura de stat naţional unitar aduce prejudicii României deoarece sugerează că minorităţile naţionale sunt asimilate forţat. Titulatura de stat unitar (unitate în diversitate) şi indivizibil elimină găselniţa persecuţiilor naţionale şi stipularea în Constituţie a faptului că limba română este liantul poporului român şi singura limbă oficială pe teritoriul României, ar obliga Occidentul să-şi precizeze atitudinea momentan echivocă adoptată faţă de problema naţională din România. Până atunci, declaraţiile de dragoste făcute de politicienii români Occidentului, ar trebui să fie mai rezervate.


 

Domnule Patapievici, de ce vehiculaţi lozinca “Occidentul: bun, Orientul: rău!”? De ce sunteţi rusofob?

Venirea lui Gorbaciov la Bucureşti... pare a fi la fel de gravă ca şi venirea lui Vîşinski în sprijinul lui Groza” — e adevărat, dar iarăşi spuneţi doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este raportarea „Revoluţiei din decembrie” la întrunirea de la Malta. Malta — Yalta — Trianon. Ştim cum a funcţionat sistemul de alianţă regional în care a fost angrenată România interbelică: Cehoslovacia şi Iugoslavia au fost ocupate, iar România s-a predat, fără luptă, germanilor. S-a spus că puterile garante nu au putut interveni. Dar în Iugoslavia anilor ‘90 Occidentul unit a intervenit prompt; împotriva Iugoslaviei.

După logica d-lui Patapievici, propunerea de reconciliere istorică făcută de preşedintele Iliescu în anul 1995 Ungariei este o mişcare politică abilă. Eu cred că e la fel de abilă ca şi politica de normalizare a relaţiilor cu U.RS.S. promovată în anii ‘30 de Titulescu.

Privită prin prismă creştină propunerea d-lui Iliescu este o farsă penibilă. La fel de penibilă cum ar fi fost, de exemplu, o propunere de reconciliere istorică polono-germană făcută de Polonia şi nu de Germania la începutul anilor ‘90. Cum ar fi sunat un angajament internaţional al Poloniei de a respecta frontiera Oder-Neisse? Cred că ar fi fost receptat de germani (şi poate nu doar de ei) drept sfidare sau provocare.

Dacă România anilor ‘90 vrea să propună cuiva reconcilierea istorică, atunci trebuie să o propună Rusiei (Ucrainei), fostului Imperiu Sovetic. Bunul simţ ar trebui să ne facă să înţelegem că în privinţa revendicărilor teritoriale raportul România — C.S.I. este identic cu raportul Ungaria — România. Din punct de vedere istoric şi etnic, România ar putea avea revendicări teritoriale faţă de fosta U.R.S.S. şi Ungaria faţă de România. Reciproca nu este valabilă: statele membre în C.S.I. nu pot avea revendicări faţă de România şi nici România faţă de Ungaria. Din punct de vedere creştin, o propunere sinceră de reconciliere româno-ungară poate veni doar din Ungaria.

Rusofobia d-lui Patapievici şi a multor români dovedeşte primi­tivism sau, în cel mai bun caz, infantilism politic. Un analist politic lucid nu poate afirma, în baza unor evenimente istorice, că există vecini buni şi vecini răi, respectiv popoare prietene şi popoare ostile. Istoria demonstrează că până în trecutul foarte apropiat în spaţiul european forţa militară a fost fundamentul pe care se sprijineau relaţiile interstatale. Un popor străin poate fi etichetat drept ostil doar dacă contestă public în prezent suveranitatea şi integritatea ţarii.

Afirmaţia potrivit căreia Occidentul era preocupat din motive platonice de respectarea drepturilor omului în fostele ţări comuniste stârneşte râsul oricărui om întreg la minte. Precizez că în Germania a fost în vigoare, până în anul 1995, o lege care permitea firmelor germane, care au dat mită în străinătate pentru a obţine desfacerea preferenţială a produselor, să-şi recupereze prin declaraţia de impozit banii respectivi (cheltuieli confidenţiale).

Himera integrării europene şi euroatlantice ne ameninţă atât suveranitatea cât şi integritatea teritorială. Pentru a fi acceptaţi trebuie să satisfacem criteriile economice şi politice impuse şi nu putem fi siguri că între timp nu ni se pregăteşte un scenariu iugoslav în Transilvania. În mod paradoxal, apologetul libertăţii individuale, dl. Patapievici, are psihologie de slugă. Ne îndeamnă să plecăm capul şi să cerem protecţia Occidentului.

Psihologia de vasal docil înseamnă înţelegerea realităţii istorice a faptului că independenţa este momentan imposibil de dobândit şi asigură conservarea identităţii păstrând vie în adâncul sufletului aspiraţia spre independenţă, pe când psihologia de slugă exclude identitatea şi independenţa. Sluga nu poate trăi fără stăpân.

Cred că împărţirea arbitrară a istoriei poporului român în bezne e demnă de un elev de clasa a patra şi susţin că e inadmisibil ca un analist politic să îşi permită să facă abstracţie de contextul geopolitic într-o perioadă bine ilustrată documentar.

Intenţia lăudabilă de a analiza vulgata naţională prin prisma raportului dintre seriile istorice Stat — Sat se dovedeşte a fi un balon de săpun. D-lui Patapievici îi place poza de victimă şi argumentaţia pretins logică este lătratul câinelui bătut al lui Ernest Bernea:

Mi se pare întristător faptul că prima atestare lingvistică probabilă a românilor este legată de un eşec militar datorat confuziei, neîncrederii, şi fricii.

Privindu-mi retrospectiv strămoşii îi văd asistând pasiv la propria lor făurire — sau desfiinţare... Peste ani Ernest Bernea avea să îi spună fiului său că „în România nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut”...”

„„...Cine o fi spus că ciobanul român cântă din fluier, în timpul lui liber? Şi că angajează discuţii metafizice cu oaia năzdrăvană? Şi se gândeşte la moarte, senin? Eu n-am văzut asemenea ciobani români. Ciobanul român îşi petrece timpul liber cu băgarea deştului în curul altui cioban român — după care se cracănă de râs.“ (PauI Goma, „Gherla”, 1990. p. 194). Este cam ceea ce am văzut cu toţii dacă am fost victime...”

Afirm că eu şi membrii familiei mele nu ne-am încadrat în tipologia propusă de Ernest Bernea, tipologie cu care dl. Patapievici este de acord, fără rezerve.

Atât Paul Goma cât şi dl. Patapievici se înşală. Băgatul degetului în curul colegului nu este un atribut specific ciobanului român, ci este expresia felului de a fi al omului mediu, fără frică de Dumnezeu, de pretutindeni.

Am ascultat vreme de 20 de ani cu regularitate „Europa Liberă”. În perioada 1970 — 20 mai 1990 mesajul transmis pe unde era că românii sunt blânzi, cinstiţi, victime ale unor imbecili. România interbelică ar fi fost ţara în care a curs lapte şi miere. Într-un discurs libidinos ni se repeta sistematic că în România interbelică viaţa avea o „dulceaţă” specifică (amintirile domnului Al. Paleologu).

După şocul alegerilor şi al mineriadei din iunie ‘90 intelectualii din opoziţie au căzut în cealaltă extremă: românii sunt violenţi, prost crescuţi, întârziaţi mintal. Dl. Alexandru Paleologu vede împreună cu un grup de studenţi francezi filmul „Moromeţii” şi are revelaţia faptului că Marin Preda a descris violenţa lumii satului românesc. Dl. Patapievici afirmă că până la Revoluţie a trăit într-o armonie deplină cu poporul din care face parte.

Îndrăznesc să-i întreb pe domnii Patapievici, Paleologu & Co., în ce măsură se consideră vinovaţi de faptul că au ignorat timp de decenii violenţa descrisă de Marin Preda.

Pentru că dl. Patapievici nu a încercat să explice vulgata naţională prin diferenţa dintre seriile istorice, mă simt obligat să încerc să-i îndeplinesc intenţia.

Ţăranul român de la 1848 avea o mentalilate radical diferită de cea a omului model propus de revoluţiile paşoptiste. Raportat la modelul istoric propus de Revoluţia Franceză, model copiat de paşoptişti, ţăranul român era iresponsabil din punct de vedere social. Nu îl interesa problema demnităţii naţionale. Trăia într-o lume în care obsesia lumii de dincolo şi ritualurile religioase (amestecul de creştinism cu păgânism) eclipsau obsesia deşteptării naţionale şi pe cea a consumului material. Ideea deşteptării naţionale era înţeleasă doar prin subordonare faţă de credinţă. Înainte de a fi român, ţăranul era ortodox. Dovada incontestabilă a acestui fapt e confirmată de o acţiune care nu poate fi înţeleasă de mintea omului modern: răsculaţii lui Horia, Cloşca şi Crişan au botezat ortodox câteva sute de unguri. Această acţiune dovedeşte că barbarii din Transilvania erau mult mai blânzi decât catolicii civilizaţi din Franţa care au măcelărit în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu câteva mii de eretici.

Poveştile cu moş Ion Roată şi mănunchiul de nuiele nu ar fi fost luate în serios dacă moşierii nu s-ar fi rupt de tradiţia religioasă şi dacă liberalii aflaţi la cârma statului nu l-ar fi folosit pe ţăranul cu mentalitate arhaică drept carne de tun la Plevna, la Turtucaia şi Mărăşeşti.

Omul mediu imită.

Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra diferenţelor care există între noţiunea de mitocan (noţiune pe larg descrisă de domnia sa) şi cea de snob (noţiune pe care nu binevoieşte să o amintească). Vreau să spun că nu doar mitocanului (mahalagiului sau ţăranului înstrăinat) îi lipseşte autenticitatea, ci şi snobului. De asemenea, îl rog pe dl. Patapievici să se gândească ce se întâmplă dacă snobul sau mitocanul ajung să reprezinte elita conducătoare a unui popor. Crede dl. Patapievici că un fiu de boier care a studiat la Paris pe banii părinţilor nu poate fi mitocan sau snob? „Ai noştri tineri” şi „O scrisoare pierdută” sugerează că elitei conducătoare din România antebelică îi lipsea atât autenticitatea cât şi bunul simţ. Sensul celebrei replici caragialeşti „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri” — acesta este.

Seria istorică a paşoptiştilor nu era incompatibilă doar cu seria istorică a ţăranului antebelic ci şi cu esenţa programului politic propus de revoluţiile paşoptiste.

O noţiune care pare să lipsească din vocabularul d-lui Patapievici a fost complet străină (sau ignorată) în România antebelică: noţiunea de educaţie. Liberalismul ignoră educaţia, progresul economic imediat este mult mai important şi, pe deasupra, prin educaţie se poate ajunge la întrebări incomode. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Camil Petrescu arată că traversarea unui baraj de artilerie, considerată de români ca fiind un act de vitejie, reprezintă prin prisma occidentalului echivalentul nebuniei.

Încă din vremea lui Cuza biserica a devenit anexa statului ateu şi corpul ofiţeresc român, admirabil ilustrat prin figura lui moş Teacă şi prin figura ofiţerului care ordonă suprimarea lui Iţic (Liviu Rebreanu, „Iţic Ştrul dezertor”), ajunge să reprezinte dascălii ţăranului arhaic.


 

Pe la sfârşitul anilor ’80, când circul politic din ţară devenise deranjant şi pentru omul simplu, în timpul unei călătorii cu trenul am intrat în vorbă cu un bătrân modest. Mi-am permis să îi ţin lecţii de morală, i-am spus că românii îşi merită soarta pentru că nu îndrăznesc să se ridice şi am făcut apologia demnităţii umane. Omul m-a lăsat să îmi spun poezia, m-a ascultat calm, şi după aceea mi-a relatat următoarele: „... Eu de poveştile astea sunt sătul. Am făcut războiul şi în armată ni se predica într-una despre datoria faţă de patrie şi despre demnitate. După insurecţie am intrat în Ardeal şi plutonierul care comanda plutonul ne-a ordonat să rechiziţionăm animale de la secui. Când căruţa a fost plină, m-a trimis cu ea acasă la nevastă-sa.”


 

Doina” şi şovinismul lui Eminescu nu sunt creaţia comuniştilor şi nu au fost contestate de nimeni în România antebelică, ci au reprezentat steagul de luptă al politicienilor liberali. Repertoriul vulgatei naţionale nu a fost creat nici de legionari, nici de comunişti, ci de făuritorii României Mari. În perioada antebelică nu au existat dispute majore între elita culturală şi cea politică (antisemitismul lui Eminescu nu e cu nimic mai grav decât cel al lui Kogălniceanu). Cei care au denunţat vulgata — Caragiale şi Macedonski — au fost puşi la stâlpul infamiei. Sacralizarea lui Eminescu s-a făcut cu acordul şi în interesul liberalismului.

Explicaţia pentru intoleranţa naţională a regăţeanului faţă de minoritatea maghiară nu trebuie căutată în negura istoriei şi în misterele ortodoxiei — ea este prezentă la loc de cinste în fiecare localitate din fostul Regat prin monumentele care „slăvesc memoria eroilor căzuţi pentru reîntregirea neamului”. Lozinca „Ardealul e al nostru!” e falsă din punct de vedere etnic (Ardealul e şi al nostru), dar are acoperire prin sângele pierdut la Turtucaia, la Mărăşesti, la Budapesta şi în Tatra.

Ţăranul român nu a fost nici isteţ, nici prost. A fost needucat dar nu mai puţin educat decât ţăranul francez care alegea la şase decenii de la Marea Revoluţie un împărat, sau decât cel german care l-a ales în 1933 pe Hitler.

Omul mediu nu avea şi nu are pasiuni democratice, dar vrea să fie bine guvernat. Capacitatea de discernământ e determinată de gradul de educaţie. Prin gradul de educaţie nu înţeleg numărul anilor de şcoală, ci nivelul bunului simţ al unui anumit om. Egoismul, egocentrismul şi inteligenţa nativă fac ca nivelul bunului simţ să nu fie neapărat proporţional cu numărul anilor de şcoală.

Când Goga spunea că în România poate apare din pătura sănătoasă a ţărănimii o elită capabilă să conducă ţara, se referea la acei ţărani cu bun simţ pentru care cinstea reprezintă o virtute şi nu o vorbă goală.

Există o diferenţă colosală între următoarele afirmaţii:

l. Ţăranul român e isteţ, cinstit, harnic şi cu frică de Dumnezeu.

2. Ţăranul român e prost, hoţ, leneş şi fără Dumnezeu.

3. Există ţărani români isteţi, cinstiţi, harnici şi cu frică de Dumnezeu.

Vulgata naţională susţine prima afirmaţie, în vreme ce majoritatea intelectualilor din opoziţie au îmbrăţişat-o pe cea de-a doua. Dacă vulgata naţională poate fi uşor explicată prin prisma şmecheriei, vulgata d-lor Patapievici & Co. poate fi explicată doar prin prisma logicii geniului pustiu. Sensul profund al creştinismului nu e nicidecum individualismul, aşa cum susţine convins dl. Patapievici, ci asumarea responsabilităţii faţă de colectivitatea care din ignoranţă îţi cere capul.

Dl. Patapievici aprobă fără rezerve afirmaţia pictorului Corneliu Baba: „Poporul român este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot estul Europei, cel mai intolerant. De altfel, a şi distrus-o.”

Susţin că nu există popoare intolerante faţă de propria „intelighenţie”. Există doar momente în istorie când elita conducătoare asmute gloata asupra adversarului politic.

Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra afirmaţiilor anterioare prin prisma propriei afirmaţii: „formula sufletească subiacentă fixaţiei protocrone are două componente: mila de sine şi sentimentul persecuţiei universale”.

Străbunicul meu a făcut în anii ’50, fără motiv, câteva luni de închisoare, mama a avut neplăceri în timpul liceului pentru că străbunicul nu a vrut să intre in colectiv; până la urmă bătrânul a dat pământul şi a părăsit satul natal. Mama a făcut o facultate, dar a refuzat să intre în partid. Deşi străbunicul a pierdut toată averea familia mea nu şi-a plâns niciodată de milă. Străbunicul asculta zilnic „Europa Liberă”, dar nu a spus niciodată că ciobanul (ţăranul) român e vinovat de pacostea comunistă. În viziunea străbunicului nu poporul rus era vinovat de faptul că ceasul istoriei a fost dat peste cap, comentariul situaţiei fiind explicat precis prin blestemul „Bate-l Doamne pe Hitler, cum l-ai şi bătut!” Am înţeles abia recent profunzimea judecăţii străbunicului, după ce am publicat „Declaraţie de război”. Regret că am afirmat că ruşii au fost duşmanii noştri în cel de-al doilea Război Mondial, dar susţin că modul în care s-a desfăşurat Insurecţia e un scandal naţional. E incontestabil faptul că Antonescu era pregătit să iasă din război. Faptul că a fost sacrificat de politicienii care negociaseră cu acordul lui ieşirea din război şi atitudinea slugarnică adoptată de partidele istorice faţă de ruşi în perioada imediat următoare Insurecţiei (vezi Ana Selejan. „Trădarea intelectualilor”), demonstrează lipsa de scrupule a clasei politice româneşti. Pătrăşcanu şi Maniu şi-au meritat soarta. Gherla, Aiudul şi Canalul au fost pedeapsa divină pentru aventura naţionalistă (atee) începută la 1848. Deosebirea dintre Ceauşescu şi Caţavencu e neesenţială.

I-aş fi recunoscător d-lui Patapievici dacă ar avea amabilitatea să-mi explice concis de ce consideră că în trecut colectivitatea era înaintea individului, iar acum individul e înaintea colectivităţii. De asemenea, m-aş bucura nespus, dacă dl. Patapievici ar avea amabilitatea să precizeze momentul când s-a produs mutaţia.

Până când Petru cel Mare nu s-a adăpat la izvoarele Occidentului, poporul rus nu a avut veleităţi de mare putere. Ruşii nu au pornit nici o cruciadă, dar Occidentul s-a făcut de două ori de râs în stepa rusească. Cruciada lui Napoleon a fost urmarea Revoluţiei Franceze. Domnule Patapievici, credeţi că pe timpul lui Napoleon colectivitatea era înaintea individului? Cum justificaţi moartea gratuită a zecilor de mii de soldaţi conduşi de primul unificator modern al Europei? A fost vorba de un ajutor umanitar, cadavrele soldaţilor Marii Armate Europene fiind gândite ca îngrăşământ natural pentru pământurile mai puţin fertile ale înapoiatului popor rus? A fost individul înaintea colectivităţii în timpul războaielor mondiale? Bunicul meu a plătit cu viaţa îndrăzneala de a fi încercat să se sustragă datoriei faţă de patrie. Le puteţi explica dumneavoastră ostaşilor români sacrificaţi la Stalingrad actul de la 23 august? Au murit pentru patrie. Cine e patria? Azi patria e Hitler, mâine patria e Stalin, poimâine Occidentul. După cum bate vântul.

Vă revoltă faptul că în timpul Evului Mediu ungurii au avut “demnitate po1itică” în vreme ce noi “am preferat să rămânem în imprecizia şi sub tutela ruralităţii”. Domnule Patapievici, despre demnitatea cui vorbiţi atunci când afirmaţi că ungurii au avut demnitate politică? Vă referiţi la demnitatea nobilului, la demnitatea iobagului, sau la demnitatea turmei? Afirmaţi că Reforma lui Luther a fost expresia barbariei germane. Cum judecaţi Răscoala de la Bobâlna, Războiul ţărănesc al lui Doja — uvertura dezastrului de la Mohács, războaiele husite sau Războiul ţărănesc german? Au fost toate aceste evenimente acte de barbarie? Credeţi că iobagul a fost vita seniorului? Sunteţi dumneavoastră mai om decât un ţăran analfabet voluntar în armata husită? Cum comentaţi uciderea lui Jan Hus?

Contest lozinca „Regat: bun, voievodat: rău!” şi vreau să-i amintesc d-lui Patapievici că Germania a atins apogeul dezvoltării culturale într-o perioadă în care „voievodatul” era forma specifică de organizare statală (la sfârşitu1 secolului al XVIII-lea nici împăratul german nu mai credea în titlul său) şi că viziunea imperialistă a aceleiaşi Germanii a cauzat declanşarea celor două Războaie Mondiale.

Comunismul combătut cu ardoare de dl. Patapievici nu este creaţia spirituală a popoarelor din spaţiul ortodoxiei, ci creaţia Occidentului şi faptul că s-a impus în Rusia este, după părerea mea, consecinţa politicii de copiere a modelului cultural occidental iniţiate de Petru cel Mare.


 

Făcând abstracţie de faptul că, din punct de vedere creştin, sinuciderea e o crimă împotriva lui Dumnezeu, dl. Patapievici îşi propune să justifice sinuciderea lui Călin Nemeş.

Dacă raportăm capitolul „Sinuciderea lui Ahile” la contextul general al cărţii, putem trage concluzia că autorul dă dovadă de un fariseism extrem, vecin cu nesimţirea. Sinucigaşii gen Călin Nemeş şi martirii „Revoluţiei” sunt instrumente foarte comode. E la îndemâna oricui să afirme: „Au murit pentru ca noi să ne trezim!” E foarte posibil că s-au sacrificat pentru valori morale, dar nu e nicidecum sigur că s-au sacrificat pentru valorile „MELE” morale, “... de poporul său a disperat Călin Nemeş şi din pricina lipsei de discernământ etic a neamului său s-a sinucis”. Cuvinte mari, dar nu înţeleg cum poate deplânge un admirator entuziast al epocii lui Nero sinuciderea lui Cato.

Dispreţul faţă de societatea coruptă este incompatibil cu creştinismul, iar sinuciderea în numele acestui dispreţ e incompatibilă cu spiritul epocii lui Nero, dar hârtia suportă orice.


 

Afirm că deosebirea dintre Maria Tănase şi Ion Dolănescu & Co. ilustrează întocmai deosebirea dintre geniu şi kitsch şi nu poate fi identificată cu deosebirea dintre bine şi rău. Omul mediu (identificat de dl. Patapievici cu plebeul) adoră kitschul. Cred că nu există nici o deosebire între folclorul de tip Ion Dolănescu, între muzica uşoară de tip Loredana Groza şi cultura pop — muzica rock’n’roll care îl extaziază pe dl. Patapievici. Ba mai mult, cred că Ion Dolănescu este mai decent decât Loredana Groza şi Stana Izbaşa pentru că Ion Dolănescu ameţeşte doar auditiv şi nu îşi propune să excite sexual publicul. Aş fi foarte curios să aflu părerea exactă a d-lui Patapievici despre fenomenul Michael Jackson, despre fanii căzuţi în extaz mistic în vreme ce idolul — oaspete al preşedintelui ţării — îşi duce sistematic mâna la sex în timpul dansului. Dacă am înţeles bine, doar “urechile scorţoase” şi-ar putea permite să eticheteze drept decadent fenomenul Michael Jackson.

Apostolul erotismului vieţii cotidiene consideră că fenomenul Ion Dolănescu ameninţă viitorul poporului român. Aş fi curios să aflu ce părere are apostolul despre avalanşa de pornografie din standurile de ziare, despre genul de presă: „Infractorul”, „Infractoarea”, „Infractori de ambe sexe”, „Academia infractorilor”, „Crimă şi viol” etc., despre titlurile obscene scrise cu litere de-o şchioapă care sar în ochi atunci când vrei să cumperi un ziar, titluri de genul “Femeile din Grecia îşi trag un protex pe limbă înainte de a începe felaţia”. Poate dl. Patapievici îmi poate explica de ce apar cu regularitate în presa occidentală titluri similare, de ce standurile de reviste din Occident abundă în pornografie şi de ce anumite canale de televiziune transmit cu regularitate la sfârşit de săptămână filme erotice.

Dl. Patapievici recunoaşte că magia erotică îl fascinează. În mediile occidentale e susţinută frecvent teza conform căreia omul trebuie să dea frâu liber imaginaţiei sexuale. Eliberarea prin sex e proclamată ideal, deşi în general e recunoscut faptul că excesul sexual conduce la perversiune, violenţă sau înstrăinare.

Freddy Mercury se mândrea că a posedat peste 200 de bărbaţi. A murit de SIDA, dar mediile occidentale nu l-au pus la stâlpul infamiei, ci mai degrabă l-au deplâns ca pe un martir. Un fost coleg de facultate îmi spunea că tatăl său a posedat 200 de femei: „Nu a iertat nimic, oricât de grasă sau de urâtă a fost femeia. Eu vreau să-l depăşesc!”

Omul mediu înţelege actul sexual ca fiind un act de posesiune, dar ignorarea poruncii „Să nu preacurveşti” şi identificarea actului sexual cu gloria şi cu libertatea, conduc la viciu.

Desfiinţarea lui Ion Dolănescu mi se pare un act gratuit. Cred că ar fi fost mult mai utilă comentarea dictonului „Succesul la femei e un prim semn de mediocritate”. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre dictonul enunţat anterior? Afirmaţi că una din trăsăturile oricărei renaşteri este „conjunctio oppositorurn asupra binomului plebeu-elitar”. Nu înţeleg care e rolul elitarului în educarea plebeului. Sau credeţi că plebeul nu trebuie educat?

Spuneţi că până la incendierea Romei plebea l-a simpatizat şi admirat pe Nero. V-aş fi recunoscător dacă aţi binevoi să comentaţi uciderea lui Seneca de către Nero şi a lui Savonarola de către papalitatea contaminată “cu noile valori ale vieţii”.

Nu am înţeles din ce moment consideraţi că civilizaţia europeană occidentală este liniară. Cred că nu vă referiţi la momentul adoptării de către Imperiul Roman a creştinismului ca religie oficială pentru că, dacă vă convine sau nu, e evident că Renaşterea şi Reformele au încheiat un ciclu (nu am înţeles de ce incriminaţi doar „barbaria germană” a lui Luther şi nu şi pe cea elveţiană a adepţilor francezului Calvin sau pe cea cehă a husiţilor revoltaţi de uciderea lui Jan Hus; probabil v-aţi temut că o să transpire gogomănia). Ciclul a început cu uciderea primilor creştini în vremea idolului dumneavoastră (Nero) — stoicul Seneca a fost ucis din motive ideologice — şi s-a încheiat cu uciderea lui Savonarola şi a lui Jan Hus de către papalitatea coruptă, respectiv în numele acesteia. Ciclul începe şi se încheie într-o perioadă în care “agon şi luxus” erau valorile supreme. Dacă aţi fi obiectiv şi nu v-ar obseda “schimbarea subiectului”, aţi admite că toate marile culturi pe care le-a cunoscut omenirea au evoluat pe aceeaşi traiectorie şi aţi recunoaşte că toate marile religii spun acelaşi lucru, anume că societatea nu poate funcţiona dacă “agon şi luxus” sunt valorile supreme. Eu cred că între Evul Mediu şi sfârşitul secolului XX societatea occidentală a mai parcurs un ciclu şi cred că Malraux afirma acelaşi lucru atunci când spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi de loc”.

Doar un materialist, un marxist poate identifica civilizaţia cu progresul tehnic şi ştiinţific. Identificarea civilizaţiei cu progresul tehnic şi ştiinţific, admiraţia declarată faţă de teza “indistincţiei dintre trup şi suf1et” propusă de reforma lui Empedocle, atestă fără putinţă de tăgadă materialismul d-lui Patapievici şi raportarea afirmaţiei voalate “Frust spus, şi simplificat, omul, care e făcut de Dumnezeu, îl naşte pe Dumnezeu” la spiritul cărţii, demonstrează că în viziunea d-lui Patapievici omul e chiar Dumnezeu.

Raportând cartea d-lui Patapievici la capitolul II. 3 am înţeles că viziunea domniei sale asupra viitorului e conformă cu cea propusă de Arthur C. Clarke şi cu cea propusă de Pierre Teilhard de Chardin: „omul actual nu este încă „zoologic adult”, dar omenirea se îndreaptă ireversibil spre starea de „superumanitate”‚ în care indivizii umani vor fi cuplaţi printr-un unic „supercreier mondial”... abia în această stare de „supercreier” omul se va putea angaja spre punctul final Omega, iar conştiinţa se va putea susţine integral prin energia spirituală în care toate se vor resorbi, fără rest”.

Apreciez proza S.F. oferită cititorului român de Editura „Nemira”, dar resping categoric farsa sinistră propusă prin cartea d-lui Patapievici. Dl. Patapievici se miră că “tema schimbării subiectului” a trecut neobservată. Cred că doar o minte bolnavă poate accepta soluţia cuplării indivizilor printr-un supercreier mondial. Apologetul individualismului ar vrea ca lumea viitorului să fie cuplată printr-un supercreier, dar deosebirea dintre sistemul de control al supercreierului şi sistemul de control propus de Orwell în „1984” este minimă.

Ideea de control absolut e prezentă şi în „Frumoasă lume nouă” a lui Aldous Huxley în perfect acord cu exacerbarea erotismului şi consumului, cu desfiinţarea familiei şi programarea ştiinţifică de noi indivizi. Omul nou e crescut în eprubetă şi are creierul spălat. Plebeul e predestinat să fie plebeu. Un beta e un beta, un gama e un gama, un epsilon minus semiimbecil e programat să fie un epsilon minus semiimbecil pentru ca societatea să poată funcţiona normal. Doar elita, indivizii alfa plus, sunt lăsaţi să gândească relativ liber, dar dacă îndrăznesc să conteste ordinea sistemului, sunt eliminaţi. Aplicarea ultimelor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei în programarea viitorului societăţii poartă denumirea de progres.

Îi recomand d-lui Patapievici să raporteze “tema schimbării subiectului” la „Frumoasă lume nouă” a lui Huxley şi aş fi foarte bucuros dacă Editura „Nemira” ar binevoi să ofere cititorului român capodopera lui Huxley, eventual cu o prefaţă semnată de dl.Patapievici.


 

Nu cred că este exagerat să afirmi că actul gândirii în sens deplin este o formă de rugăciune...

Dacă ne pătrundem de realitatea faptului că lumea gândirii este O LUME, atunci gândul că putem liniştiţi experimenta în ea în mod obiectiv ni se va părea mult mai uşor accesibil.”

Dl. Patapievici crede că actul gândirii este o formă de rugăciune. Indiscutabil, are dreptate, dar nu orice gând este o rugăciune adresată aceluiaşi dumnezeu. Gândirea lui Marx, Nietzsche, Lenin şi Hitler nu constituie, în mod sigur, rugăciuni adresate lui Dumnezeu văzut prin prismă creştină dar aceste moduri de a gândi sunt indiscutabil produsul civilizaţiei europene.

Războaiele mondiale, liberalismul asociat cu colonialismul, comunismul, naţionalismul ateu, bomba atomică, arma chimică şi cea biologică, manipularea genelor, poluarea, societatea de consum, prăbuşirea instituţiei familiale, constituie creaţii ale omului european.

Iudaismul, creştinismul şi islamismul au o trăsătură esenţială comună: propun spre meditaţie parabola mărului cunoaşterii: jucându-se de-a dumnezeu şi experimentând orice îi trece prin minte, omul poate da de dracu’. La capătul drumului cunoaşterii aşteaptă grăbită moartea. Cu mintea mea slabă nu pot identifica dispariţia planetei Pământ din sistemul solar (viziunea lui Arthur C. Clarke) cu progresul decât în sensul viziunilor lui Huxley şi Orwell.

Biologul britanic Ken Mc Clure tratează original în romanul SF „Moartea neagră” tema căutării Gralului. În viziunea lui Keil Mc Clure, Gralul este un potir blestemat care îi ucide pe toţi cei care îndrăznesc să îl atingă.

Bineînţeles, mi se poate reproşa că nu există nici o asemănare între viziunea lui Ken Mc Clure şi interpretarea general acceptată a motivului căutării Gralului, dar şi interpretarea legendei lui Parzival (Parsifal) sugerată de dl. Patapievici este incompatibilă cu interpretarea general acceptată (mă refer la epopeea lui Wolfram von Eschenbach „Parzival” — cea mai importantă lucrare a literaturii medievale germane).

Căutarea Gralului nu are nici o legătură cu magia şi cu forţarea limitelor cunoaşterii (după cum sugerează dl. Patapievici), ci reprezintă alegoric parabola întoarcerii fiului risipitor, drumul spre înţelegerea adevărului afirmaţiei Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”, „aventura binefăcătoare” a lui Parzival se încheie prin înţelegerea faptului că umilinţa în faţa lui Dumnezeu, modestia şi blândeţea, valori străine „omului european” al d-lui Patapievici, sunt valorile umane supreme.

Definitorii pentru societatea contemporană sunt: setea nestăvilită de cunoaştere, apologia consumului, apologia individualismului, apologia libertinajului sexual, tolerarea pornografiei şi interzicerea crucii ca simbol creştin în instituţiile statului. În această privinţă imaginea receptată de mine se aseamănă cu cea receptată de dl. Patapievici care caracterizează astfel societatea occidentală:

Nonconformismul intelectual, profuzia tehnlogiilor de tot felul, sfidările multiple ale ştiinţelor exacte, mobilitatea plurală a artei şi infuzarea ei cu stilul de efemer al modei, şi cu rapiditatea secvenţială a CLIPULUI, cultura plăcerii, individualismul, apetenţa irezistibilă spre consum material, muzica ROCK‘N’ ROLL, cultul succesului, atracţia democraţiilor liberale, gustul natural pentru religiozitatea difuză (tipic epocilor de aşteptare), democratizarea şi, simultan, elitizarea culturii, cruzimea şi rafinamentul violenţei, în fine, erotismul vieţii cotidiene.”

În finalul cărţii, dl. Patapievici afirmă:

...fiinţa europeană a omului este ea însăşi radical transformată de exigenţele unei experienţe istorice lipsite de precedent. Prin precaritatea substanţei sale tradiţionale, singura care, până acum, era cu adevărat substanţială, omul european este din ce în ce mai despuiat de atributele umanităţii integrale de odinioară... el devine tot mai mult SCHEMA unui om şi PRILEJUL unei punţi de legătură... Cât priveşte convingerile mele personale, eu cred că Dumnezeu iubeşte cvilizaţia europeană... şi... mă simt părtaş la o aventură (în sens medieval) deopotrivă riscantă şi binefăcătoare.”

Dl. Patapievici crede că „Dumnezeu iubeşte civilizaţia europeană”. Nu ştiu la care dumnezeu se referă dl. Patapievici, motiv pentru care mă văd obligat să închei analiza „Cerului văzut prin lentilă” cu două citate:


 

Forţa unei naţiuni nu depinde de portul şi de obiceiurile, de tradiţiile şi de artele ei frumoase. Forţa şi vitalitatea unei naţiuni depind de nivelul său de dezvoltare ştiinţifică, de capacitatea ei de organizare, de disciplina şi mai ales, de priceperea şi munca ei neobosită. Dacă doriţi să învăţaţi ceva de la alţii, atunci învăţaţi, în primul rând felul lor de a munci, luaţi lecţii de la disciplina lor socială şi profitaţi de cuceririle lor în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Nu vă lăsaţi tentaţi de aşa-zisele arte ale altora care, până la urmă, vă vor condamna la dependenţă culturală şi la umilire.“ (Meududî, „Introducere în Islam”, S.C. Chrater S.R.L., Bucureşti, 1991)


 

3. 1. Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele,

3.2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,

3.3. fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,

3.4. vânzători, obraznici îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” („Epistola a doua a Sf. Apostol Pavel către Timotei”)


 

P.S. Presupun că Grupul pentru Dialog Social, „instanţa reflexivă şi critică a societăţii româneşti”‚ e de acord cu ideile exprimate de dl. Patapievici, din moment ce i-a pus la dispoziţie o pagină permanentă în revista „22” şi cred că dl. Virgil Ierunca i-a citit atent cartea, de vreme ce a semnat prefaţa. Aştept replica.


 

Post P.S. Repet precizarea că articolul anterior a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”. Aştept în continuare răbdător replica reprezentanţilor Grupului Păltiniş.

Le propun de asemenea reprezentanţilor Grupului Păltiniş şi admiratorilor domnului Patapievici să se implice într-o polemică al cărei subiect să fie compararea mesajului cărţii "Cerul văzut prin lentilă" cu mesajul cărţii "Omul recent".


 


 

Înapoi la cuprinsul paginii


 

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOAMNEI DOINA CORNEA & CO.

Stimată doamnă Cornea,

Sunt convins că sunteţi conştientă că pentru majoritatea românilor numele dumneavoastră este asociat cu aura de opozant al regimului comunist, aură creată de mass-media occidentală, de postul de radio Europa Liberă în primul rând.

În decembrie '89, imediat după prăbuşirea regimului Ceauşescu, am apreciat în mod deosebit poziţia dumneavoastră faţă de încercarea de legitimizare a domnului Ion Iliescu în postura de nou lider politic al României - aţi afirmat că nu îl cunoaşteţi.

Îndrăznesc să spun că "până în zilele fierbinţi ale Revoluţiei", până în data de 22 decembrie, mai exact, domnul Ion Iliescu fusese cunoscut de majoritatea covârşitoare a românilor doar prin intermediul zvonului "va veni Iliescu, care e prieten cu Gorbaciov şi ne va scăpa de Ceauşescu", zvon care circula de prin 1987.

Din 22 decembrie 1989 domnul Ion Iliescu a devenit însă o personalitate foarte cunoscută. Aş vrea să vă amintesc doar câteva din performanţele domniei sale:

  • "In zilele fierbinţi ale Revoluţiei" a afirmat public că nu va candida la funcţia de
    preşedinte al României. Afirmaţia s-a dovedit mincinoasă.

  • La sfârşitul lui ianuarie 1990 i-a acuzat pe conducătorii partidelor istorice că "îi
    bagă sula în coastă", cauzând în bună măsură evenimentele violente din 29 ianuarie.

  • Poartă în bună măsură vina pentru mineriada din iunie 1990, deoarece le-a cerut
    minerilor să vină în Bucureşti, pentru a "curăţa" Piaţa Universităţii.

  • Poartă responsabilitatea pentru neelucidarea misterului evenimentelor din
    decembrie '89 şi al mineriadelor.

  • Este vinovat de tergiversarea apariţiei legii referitoare la deconspirarea Securităţii.

  • A patronat declinul economic al României din perioada 1989-1996, purtând
    responsabilitatea pentru lipsa reformelor structurale în economie.

Vreme de aproape 11 ani un segment important al mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate (polarizat în jurul Grupului pentru Dialog Social), a atras în mod constant opiniei publice atenţia asupra aspectelor enumerate anterior. Până în noiembrie 2000 segmentul mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate la care mă refer au afirmat, pe bună dreptate, că domnul Ion Iliescu nu merită încrederea electoratului.

După turul întâi al alegerilor prezidenţiale Alternativa Vădim a modificat radical opinia sus-numiţilor, omul negru devenind răul cel mai mic. Oile care behăiseră în 1996 Votăm schimbarea!, au behăit acum Votăm răul cel mai mic!, fără a încerca o analiză profundă a consecinţelor votului.

Un om raţional ar fi constatat în 1996 că schimbarea promisă se va dovedi un bluff - fapt confirmat cu brio de coaliţia venită atunci la putere, dar, deşi programul politic al Convenţiei Democratice era profund demagogic, reprezentanţii acesteia beneficiau atunci de atu-ul că nu li se puteau atribui fapte imorale comise anterior.

Cred că este normal ca un om raţional să se întrebe ce dovedeşte virajul brusc al noilor susţinători ai domnului Ion Iliescu, ilustrare strălucită a proverbului românesc te faci frate cu dracu 'până treci puntea. Să fi fost oare vorba despre clarviziune, prostie, sau chiar rea voinţă?

S-a afirmat că Vădim ar fi un Frankenstein al PDSR-ului scăpat de sub control. Convingerea mea a fost însă că domnul Vădim a fost doar sperietoarea domnului Iliescu, având menirea de a închide gura contestatarilor conducătorului emanat de evenimentele din decembrie '89, pentru a-i conferi acestuia - şi în mod automat PDSR-ului - legitimitate.

Analizând rezultatele din primul tur al alegerilor prezidenţiale, dar şi rezultatul alegerilor parlamentare, era evident că domnul Vădim nu poate câştiga dacă susţinătorii coaliţiei aflate la putere în perioada 1996-2000 vor boicota alegerile. Mai mult decât atât, era evident că majoritatea covârşitoare a electoratului fostei coaliţii nu agrează discursul extremist şi paranoic al domnului Vădim, astfel încât era de aşteptat ca cei relativ puţini care nu ar fi urmat eventualul îndemn de a boicota alegerile venit din partea partidelor votate anterior şi din partea segmentului mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate susţinătoare ale acestora, l-ar fi votat mai degrabă pe domnul Iliescu.

Argumentaţia trebuie să arătăm Occidentului că respingem extremismul, este penibilă şi dovedeşte lipsa raţiunii sau chiar rea voinţă. Consider că un om raţional avea datoria de a analiza şi consecinţele votării şi implicit sporirii legitimităţii răului mai mic.

Era evident că domnul Ion Iliescu nu se poate rupe de trecut. Prin trecut nu folosesc o sintagmă din noua limbă de lemn - nu mă refer la trecutul comunist al domniei sale, ci la trecutul său postrevoluţionar, la acuzaţiile enumerate anterior. Fac această afirmaţie fiind convins că:

  • Era de aşteptat imixtiunea noii puteri în Justiţie.

  • Era de aşteptat anularea condamnării generalilor Chiţac şi Stănculescu şi mazilirea
    generalului Voinea, şeful Parchetelor Militare, pentru a împiedica rezolvarea dosarului
    teroriştilor, deoarece acesta îndrăznise să afirme că scenariul pus în practică după fuga
    lui Ceauşescu a avut menirea de a legitimiza acapararea puterii de către forţă armată.

  • Era de aşteptat probabila graţiere a lui Miron Cosma.

  • Era de aşteptat anunţata lege a graţierii delictelor comise în timpul revoluţiei şi
    a mineriadelor, lege a cărei promulgare echivalează cu oprirea cercetărilor în dosarul teroriştilor şi în dosarele mineriadelor şi implicit cu pecetluirea mistificării unei perioade scurte, dar deosebit de importante, din istoria poporului român.

  • Era de aşteptat atitudinea ostilă a actualei puteri faţă de comisia care se ocupă cu cercetarea arhivelor Securităţii, deşi oricum la 11 ani după "Revoluţie" şansele acesteia de a asana moral societatea românească sunt extrem de mici.

  • Era de aşteptat că actuala putere va încerca să creeze clientelei politice (fosta
    nomenclatură comunistă) cadrul politic optim pentru a-şi putea desăvârşi opera de acaparare a economiei româneşti.

  • Era de aşteptat ca retorica prooccidentală să se dovedească a fi doar masca unei
    politici care în esenţă va continua să îndepărteze România de criteriile de aderare la Uniunea Europeană - pentru românul de rând eventuala aderare la NATO implicând doar costuri, şi nicidecum avantaje.

Şi mai ales era de aşteptat că eventuala lamentaţie a elitei intelectuale mediatizate şi a mass-media faţă de "noile" vechi abuzuri şi "greşeli" ale domnului Ion Iliescu şi ale PDSR-ului nu va avea ecou în societatea românească. Un om căruia i s-a spus că trebuie să se facă frate cu dracu' pentru a trece puntea poate fi greu determinat să se întoarcă din drum!

Stimată doamnă Cornea, sunteţi dispusă să vă cereţi public scuze pentru îndemnul adresat electoratului de a vota răul cel mai mic?


 

Timişoara, 03.VI.2001

Înapoi la cuprinsul paginii

SCOPUL FARSEI “OMUL RECENT”

(mai mult decât o replică la articolul domnului Gelu Vlasin Patapievici lansează „Omul recent” la Madrid)

Motto:
- „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi. Pe aceştia îi veţi cunoaşte după faptele lor.”
- „Pentru a-i amăgi pe oameni diavolul se închină lui Dumnezeu – dar nu se smereşte.”

***Omul recent (El hombre reciente) – această provocatoare, nonconformistă şi densă reflexiune filozofică asupra modernităţii se anunţă la fel de polemică şi aici pe tărâmul iberic.***

Afirmaţia anterioară mă duce cu gândul la următorul banc:
„Întrebare la Radio Erevan: Este adevărat că Mihail Mihailovici din Moscova a câştigat un autoturism Volga la loto?
Răspunde Radio Erevan: Da, este adevărat. Numai că nu este vorba de Mihail Mihailovici din Moscova ci de Vasili Vasilievici din Vladivostoc. Şi nu este vorba de un autoturism ci de o bicicletă, pe care nu a câştigat-o, ci i s-a furat.”

Trebuie să recunosc faptul că paralelismul dintre banc şi afirmaţia referitoare la lansarea de carte anterior citată nu este deplin – este într-adevăr vorba de „Omul recent” şi evenimentul s-a desfăşurat într-adevăr la Madrid, numai că nu este vorba de o ***provocatoare, nonconformistă şi densă reflexiune filozofică*** ci de o anostă, politic corectă şi stufoasă farsă.

Mesajul cărţii domnului Patapievici este intuit corect de domnul Vlasin: marele gânditor dâmboviţean vrea să ne convingă că „oricine poate să susţină orice” – teză deloc noncomformistă, ci însăşi dogma fundamentală ostentativ afişată a postmodernismului – şi ne îndeamnă totodată: fiţi moderni! dar – „nihil sine Deo”

Pentru orice om cu bun simţ, cu o gândire raţională şi cu o educaţie teologică elementară este evident faptul că îndemnul „oricine poate să susţină orice” este incompatibil cu îndemnul „nihil sine Deo” – ele ar putea fi compatibile doar dacă dumnezeu ar avea coadă. Un creştin nu poate să susţină orice. Un creştin trebuie să fie convins şi să susţină hotărât faptul că omul trebuie să respecte Decalogul şi să-şi asume responsabilitatea de cetăţean. În spatele îndemnului „oricine poate să susţină orice” se ascunde maxima „pentru ca omul să accepte orice inepţie pe care o trâmbiţează propaganda trebuie întâi convins să nu mai creadă în nimic”, maximă ce constituie de fapt un principiu esenţial al ideologiei postmoderne.

Farsa domnului Patapievici şi (in)capacitatea de sinteză a domnului Vlasin transpar şi din conjugarea observaţiei corecte că, de fapt, „Omul recent” insinuează că Dumnezeu a murit, cu îndemnul întoarcerii la religiozitate. Este evident faptul că această conjugare implică ori adorarea unui Dumnezeu mort (idolatie, pentru că Dumnezeu este viu), ori adorarea unui zeu oarecare (tot idolatrie).

Lozinca propagandistică foarte eficientă lansată pentru a face reclamă cărţii domnului Patapievici este „Omul recent” este cea mai profundă critică adusă civilizaţiei occidentale!. În mod evident, critica profundă a unei crize grave impune oferirea de soluţii în vederea depăşirii acesteia. Situaţia în care omului recent i se oferă drept leac recomandarea “oricine poate să susţină orice” este similară situaţiei în care un medic, care a descoperit că pacientul său (un fumător înrăit) are cancer pulmonar, îi spune acestuia că poate face ce vrea. Este foarte puţin probabil că în urma acestei recomandări pacientul se va lăsa de fumat.

Până în urmă cu câteva luni în întreaga lume existau doar două ţări în care parteneriatele homosexuale erau pe deplin echivalate cu căsătoria – Olanda şi Belgia. Din vară numărul lor s-a ridicat la trei, în „selectul” clubul intrând, în mod aparent paradoxal, tocmai catolica Spanie. Pe mine acest fapt nu mă miră însă de loc – sângerosul război civil şi dictatura lui Franco au decimat elita intelectuală autentică şi după prăbuşirea dictaturii s-a impus cu uşurinţă o pseudoelită care a îmbrăţişat conform aşteptărilor ideologia politic corectă corespunzătoare momentului – postmodernismul.

Este evident faptul că echivalarea parteneriatelor homosexuale cu căsătoria este un deziderat major al postmodernismului, constituind un pas important în impunera concepţiei neoliberale că omul este o simplă marfă. Este binecunoscut faptul că intelectualii făţarnici din grupul de prestigiu Patapievici, Liiceanu, Pleşu & Co. nu au luat poziţie împotriva legalizării prostituţiei şi nici împotriva scoaterii de sub incidenţa codului penal a afişării publice a comportamentului homosexual. Este însă evident faptul că tolerarea libertinajului sexual conduce inevitabil la creşterea entropiei sociale şi la prăbuşirea valorilor morale tradiţionale şi că în final societatea acceptă blazată pseudoimperativul echivalării cuplurilor homosexuale cu căsătoria.

În consecinţă afirm că grupul Păltiniş pregăteşte societatea românească în vederea acceptării acestei echivalări. Este indiscutabil faptul că în catolica Spanie există un puternic grup de prestigiu echivalent (din „Unsprezece minute” şi „Alchimistul”, cărţi publicate la Humanitas alături de alte presupuse opere ale lui Paolo Coelho, transpare apologia făcută tezei găsirii fericirii în sex şi apologia grobiană făcută tezei găsirii adevărului în lumea visului şi a semnelor iraţionale, ambele teze constituind principii esenţiale ale postmodernismului). Lansarea cărţii domnului Patapievici în Spania confirmă în mod magistral principiile selecţiei negative (antiselecţia): în urma unei catastrofe (dictatură, război, revoluţie sângeroasă) în fruntea piramidei sociale se impun lichelele; pentru a se menţine la putere, lichelele cooperează foarte strâns.

În esenţă stufosul eseu al domnului Patapievici nu este câtuşi de puţin o noutate. În cartea mult mai suplă dar la fel de corectă politic „L’ Homme-Dieu ou le Sens de la vie”, Editions Grasset & Fasquelle, 1996, carte a cărei traducere („Omul Dumnezeu sau sensul vieţii”) a fost publicată în anul 1999 de Editura Augusta graţie unei „sponsorizări” (investiţii cu scop propagandistic), tot pe fondul unei radiografii a societăţii occidentale contemporane, autorul (Lucc Ferry) afirmă că Dumnezeu a pierdut procesul pe care i l-a intentat lumea modernă cu ajutorul lui Marx, Nietzsche şi Freud şi salută apariţia unei noi învăţături spirituale – umanismul transcendental. Lucc Ferry are însă bunul simţ să sublinieze că, deşi analoagă religiei, această învăţătură nu este compatibilă cu creştinismul tradiţional şi să nu îşi încheie cartea cu imperativul „nihil sine Deo”. Eu unul nu prea cred că domnul Patapievici a citit integral toate lucrările meţionate ca bibliografie la „Omul recent” în interminabila listă „Articole, cărţi şi ediţii citate”. Domnul Patapievici nu insinuează că ar stăpâni greaca veche (spre deosebire de domnul Liiceanu, care se făleşte că a „studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filosofiei antice”, dar lectura capitolului „Articole, cărţi şi ediţii citate” conduce în mod evident la concluzia că presupusa sa imensă cultură se datorează faptului că ar stăpâni franceza, engleza şi germana.

Ţinând însă cont de faptul că în martie 1998 la târgul de carte de la Leipzig a avut nevoie de traducător personal pentru a putea participa la o dezbatere ţinută în limba germană, mă îndoiesc că l-a putut citi în original pe Nietzsche şi pe ceilalţi autori citaţi doar cu ediţia germană. Pe de altă parte însă sunt mai mult ca sigur că domnia sa cunoaşte cartea lui Lucc Ferry amintită anterior şi că faptul că nu a citat-o nu este întâmplător (autorul francez este totuşi menţionat cu o altă carte).

*
Este indiscutabil faptul că „Omul recent” nu este un eseu apologetic dedicat Occidentului ci un tablou sumbru care conform unui pseudoraţionament tipic postmodern vrea să ne determine să dormim liniştiţi şi să visăm frumos. Sub masca pseudocriticii aduse civilizaţiei occidentale contemporane domnul Patapievici urmăreşte legitimizarea ideologiei totalitare a Occidentului contemporan (postmodernismul). În mod aparent paradoxal, domnul Patapievici propunea cu doar câţiva ani în urmă un tablou roz al aceleiaşi civilizaţii occidentale, trâmbiţându-şi totodată sila faţă de poporul român.

În anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” am publicat un comentariu pe marginea cărţii „Cerul văzut prin lentilă” (www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/ – dosarul ACTUAL sau GHEORGHE CIONOIU). Nici domnul Patapievici şi nici un alt susţinător al domniei sale nu s-au ostenit să-mi dea o replică.

În urmă cu aproape doi ani Universitatea de Vest din Timişoara a găzduit o conferinţă a domnului Patapievici în cadrul căreia dumnealui a făcut o serie de afirmaţii care mie mi s-au părut bizare. După conferinţă fusese anunţat un dialog cu cei prezenţi în aulă. Am încercat o scurtă polemică pe marginea afirmaţiilor respective, dar atât domnul Patapievici cât şi moderatorul anunţatului dialog, domnul Mihăieş, au refuzat-o. În cosecinţă i-am adresat domnului Mihăieş o scrisoare deschisă la care încă nu mi-a răspuns.

Considerând că scrisoarea deschisă respectivă completează cu brio comentariul meu anterior, o supun atenţiei cititorilor.

*
Scrisoare deschisă adresată domnului Mircea Mihăieş

Stimate domnule Mihăieş,

Aula Magna a Universităţii de Vest a găzduit joi 1 aprilie, de la ora 16.30 conferinţa domnului H. R. Patapievici intitulată „A asculta, a citi, a imagina”. Conferinţa a fost sponsorizată de firma Microsoft iar dumneavoastră, în calitate de gazdă, aţi promis că aceasta va fi urmată de un dialog al domnului Patapievici cu cei prezenţi. Considerând scandalos modul în care aţi moderat dialogul promis, am decis să vă adresez această scrisoare deschisă prin intermediul căreia doresc să vă aduc la cunoştiinţă atât dumneavoastră cât şi opiniei publice mesajul pe care nu mi-aţi permis să-l prezint în aulă.

Pentru început voi relata pe scurt ce am reţinut şi ce am înţeles eu din conferinţa domnului Patapievici. Domnia sa şi-a început discursul cu un compliment grandios adresat celor prezenţi – “Sunt din nou prezent în Timişoara pentru că Timişoara reprezintă în primul rând un adjectiv… eu nu port cravată — astăzi mi-am pus cravată pentru dumneavoastră.”

Conferinţa propriu-zisă şi-a propus să dea un răspuns la întrebarea “Comportă oarecare riscuri trecerea de la cultura scrisă la cultura mediilor electronice?” Răspunsul domnului Patapievici, identic din spusele domniei sale cu răspunsul dat de Umberto Eco la aceeaşi întrebare în cadrul unei conferinţe recente, a fost un NU categoric, susţinut cu citate copioase din grecii antici (în primul rând din Platon) care analizase trecerea de la cultură orală la cea scrisă. Din discursul care a durat aproape două ore am reţinut că în optica domnului Patapievici relaţia omului cu mediile de informare implică existenţa categoriilor “suport exterior” şi “suport sufletesc”. Am reţinut de asemenea teza conform căreia cartea – ca mediu de informare – nu ar conţine şi un ghid de interpretare, ceea ce ar implica faptul că doi cititori ar putea trage concluzii radical diferite în urma lecturii.

Am înţeles de asemenea că domnul Patapievici le-a sugerat celor prezenţi să dea frâu liber imaginaţiei atunci când apelează la mediile de informare, convins fiind că adoptând o astfel de atitudine omenirea se îndreaptă spre un viitor luminos.

În mod evident, discursul domnului Patapievici a reprezentat o reclamă eficientă pentru spaţiul virtual oferit de mediile electronice. Ne putem însă întreba dacă este indicat să asimilăm libertatea gândirii cu libertatea de a ne imagina orice ne trece prin gând.
După conferinţă, imediat după ce a fost anunţata începerea dialogului, am urcat pe podium, cu dorinţa de a-mi prezenta poziţia – radical diferita de a domnului Patapievici -referitor la răspunsul care poate fi dat la întrebarea care făcuse obiectul conferinţei (Comportă oarecare riscuri trecerea de la cultura scrisă la cultura mediilor electronice?) Am spus că verbul „a imagina” din titlul conferinţei ar putea fi înlocuit cu verbul „a analiza” şi am dorit să prezint foarte pe scurt teza profesorului american Neil Postman – un autor apreciat în Occident dar practic necunoscut în România – referitor la această temă în contextul afirmaţiilor făcute de domnul Patapievici anterior.

Domnule Mihăieş, în acest moment aţi intevenit ironic dar foarte energic, anunţându-mă că dacă doresc să susţin o conferinţă, o pot face altă dată şi cerându-mi să formulez o întrebare precisă. Întrebarea pe care doream să o adresez domnului Patapievici nu putea fi formulată într-o singură frază – doream să expun foarte pe scurt un punct de vedere diferit şi să-l rog să îl comenteze, dar nu mi-aţi permis acest lucru iar fanii domnului Patapievici au început să aplaude pentru a mă determina să părăsesc arena. Aliniatul următor reproduce acest punct de vedere.

Neil Postman susţine în “Murim de amuzament” că trecerea de la carte la televizor reprezintă o profundă revoluţie culturală cu un evident efect nociv – înlocuirea gândirii profunde cu gândirea superficială. Spre deosebire de grecii antici şi de domul Patapievici, Postman considera că mediul de informare carte scrisă propune un ghid de interpretare eficient – gândirea logică a omului, posibilitatea acestuia de a compara diferite enunţuri şi de a trage o concluzie raţionala. Televiziunea, datorită vitezei cu care sunt transmise imaginile, dar şi datorită încărcăturii emoţionale a acestora, stimulează gândirea superficială. Omul poate fi manipulat mult mai uşor prin intermediul mediilor electronice decât prin intermediul cărţii scrise. Afirmaţia domnului Patapievici conform căreia informaţia are un „suport extern” şi un „suport sufletesc” este simplistă şi profund greşită.

Suportul sufletesc are două componente care se află adesea în stare profund conflictuală – pe de o parte inima, pe de altă parte mintea, respectiv pe de o parte emoţia şi curiozitatea iraţională, pe altă parte raţiunea şi prudenţa. Cartea scrisă se adresează mai degrabă raţiunii – mediile electronice mai degrabă emoţiei.

Această argumentaţie nu convine firmei Microsoft dar nici grupurilor de presiune care încearcă să acrediteze ideea că omul modern trebuie să dea frâu liber imaginaţiei şi poate transpune în practică toate gândurile care îi trec prin cap.

Domnule Mihaieş, datorita faptului că nu mi-aţi acordat cele câteva minute în care aş fi putut expune acest punct de vedere incomod, l-am rugat pe domnul Patapievici să îşi precizeze poziţia în legătură cu atitudinea pe care ar trebui să o adopte legislaţia fată de afişarea publică a comportamentului homosexual. Majoritatea covârşitoare a celor prezenţi a considerat că această întrebare nu are nici o legătură cu tema dezbaterii, iar domnul Patapievici, conform aşteptărilor, a refuzat să răspundă. Susţin însă că această întrebare a avut logica ei. Printre fanii prezenţi în sală se aflau şi o serie de călugăriţe şi de preoţi ortodocşi. Am avut senzaţia că aceştia au receptat discursul sofisticat şi iraţional al domnului Patapievici într-o stare de extaz mistic care m-a dus cu gândul la „Decameronul” lui Boccacio. Sunt convins că mulţi dintre cei prezenţi nu pot concepe ÎNCĂ faptul că în lumea postmodernă un om civilizat nu trebuie să pună nici o bariera morală între un cuplu homosexual şi un cuplu heterosexual, fiind convinşi – în baza identificării mistice cu idolul – că şi domnul Patapievici susţine aceeaşi poziţie. Domnul Patapievici susţine că nu este şi nu vrea să fie un învăţător, un guru, dar atât dumnealui cât şi dumneavoastră, ca şi Societatea Timişoara, Grupul pentru Dialog Social, Fundaţia Soros şi alte organizaţii similare, călăuziţi eficient paşii unui segment semnificativ al societăţii româneşti spre viitorul luminos al societăţii deschise, în care totul este permis – mai puţin exprimarea unor rezerve faţă de opinia dominantă, politic corectă, indusă şi impusă în societate prin intermediul slujbaşilor Ministerului Adevărului.

Cu speranţa că mă veţi onora cu un răspuns vă doresc toate cele bune.

Gheorghe Cionoiu Timişoara 5. 04. 2004

Precizare.
După ce am scris şi difuzat în limita posibilităţilor această scrisoare deschisă (mass-media din Timişoara a ignorat-o total) mi-am dat seama că am omis două detalii semnificative.

1. Atunci cînd a enunţat teza conform căreia cartea – ca mediu de informare – nu ar conţine şi un ghid de interpretare, domnul Patapievici a subliniat că această afirmaţie este valabilă inclusiv în cazul textelor religioase şi că, în consecinţă, credinciosul nu poate ajunge singur la cuvântul lui Dumnezeu, ci are nevoie de un mijlocitor (biserica) care să il desluşească.

Este evident faptul că prin această afirmaţie este contestat principiul “Sola Scriptura”. Este de asemenea evident faptul că doar abrogarea acestui principiu (principiul esenţial al Reformei lui Luther) a permis în perioada postmodernă unor biserici reformate să hirotonească femei şi homosexuali şi să oficieze cununii religioase pentru homosexuali. În cadrul unei discuţii purtate cu o popeză lutherană care îşi împarte locuinţa cu o femeie (“popeză”=femeie preot – termenul îmi aparţine şi îl utilizez pentru a nu crea confuzie apelând la termenul „preoteasă” care se referă la soţia unui preot) pe marginea broşurii “Über Ehe und andere Lebensgemeinschaften” (tradusă în limba română cu titlul „Revoluţia sexuală şi politica familială” www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/ – dosarul ACTUAL), broşură în care am apelat şi la câteva citate din Biblie, aceasta m-a întrebat foarte senin dacă chiar cred “ce scrie într-o carte atât de veche”. I-am răspuns că, după părerea mea, unele afirmaţii trebuiesc considerate metafore iar altele trebuiesc interpretate ad literam.

Am omis însă să o întreb ce crede ea – teolog lutheran – de vreme ce contestă principiul esenţial al Reformei lui Luther. (Sunt foarte curios cât va mai dura până când va apărea şi în interiorul Bisericii Ortodoxe o mişcare reformatoare de amploare autointitulată “Noi suntem Biserica”, mişcare care să ceară hotărât încetarea discriminării în biserică a femeilor şi homosexualilor.)

2. Afirmaţia că domnul Patapievici că nu vrea să fie “un guru, un învăţător” a fost făcută de fapt de domnul Mihăieş iar domnul Patapievici doar a confirmat-o în următorul context:
Eu am fost pus la punct de domnul Mihăieş cu ajutorul aplauzelor din aulă pentru că am insistat să mi se răspundă la întrebare după ce domnul Patapievici a refuzat spunând următoarele: “…eu am venit în faţa dumneavoastră ca un om modest, nu ca un om care are răspuns la toate întrebările cetăţii. Ideea pe care am venit să v-o împărtăşesc nu avea legătură cu homosexualii, ci cu argumentul lui Platon împotriva scrisului, eu susţinând că nu este a self-defeating argument, ci unul foarte serios, bazat pe o distincţie care interesează încă lumea noastră.

E adevărat că am fost prea modest când am crezut că această distincţie între lucrurile care pot fi scrise în suflet şi cele care pot fi scrise în afară nu include şi poziţia faţă de homosexualitate. Sunt, totuşi, uluit de momentul ales pentru a formula această întrebare. Găsesc comportamentul dumneavoastră perfect inadecvat: nu aţi venit la o conversaţie despre homosexuali sau comportamentul public al acestora. Nici o chestiune sexuală nu a fost ridicată de discursul meu.

Faptul că îmi puneţi o asemenea întrebare denotă două lucruri: 1. impoliteţe faţă de subiectul care ne-a adunat laolaltă, şi 2. mă investiţi cu o capacitate de judecată morală asupra lumii pe care eu mi-o refuz. Nu vreau să fiu judecătorul moral al acestei lumi! (citat din revista “Orizont”) În timp ce eu părăseam podiumul un tânăr prezent în sală a intervenit revoltat de lipsa de disponibilitate la dialog dovedită de domnul Patapievici spunând în esenţă următoarele: “Eu nu pot să înţeleg de ce refuzaţi să răspundeţi la întrebarea care v-a fost adresată anterior. Lumea vă consideră atât pe dumneavoastră cât şi pe domnii Liiceanu şi Pleşu lideri de opinie şi vrea să ştie părerea dumneavoastră în chestiuni importante, vrea să vă asumaţi rolul de busolă etică a societăţii.”

Domnul Patapievici a avut un moment de descumpănire, dar domnul Mihăieş a salvat prompt situaţia, afirmând răspicat “Domnul Patapievici nu este un guru, un învăţător”. Graţie acestei intervenţii salvatoare domnul Patapievici s-a repliat rapid afirmând: “Dumneavoastră aveţi nevoie de un învăţător. Eu nu sunt un învăţător! Sunt exact ceea ce sunt, în postura în care m-aţi văzut: un om ca şi voi. Unul care am făcut apel nu la Dumnezeu, vreo inspiraţie divină sau vreo preeminenţă de judecată pe care aş avea-o asupra lumii sau dumneavoastră. V-am spus doar ceea ce aţi auzit în această conferinţă. Întrebarea pe care a pus-o dânsul şi aşteptarea dumneavoastră intră în categoria aşteptărilor prost plasate.

Eu v-am invitat să meditaţi asupra unei distincţii care cred că este foarte pertinentă pentru capacitatea noastră de a dovedi discernământ. Or, acesta este un dat pentru formularea judecăţilor politice. Dacă aş fi venit să ţin o conferinţă despre cultura publică, despre Big Brother, despre Ciao Darwin sau mai ştiu eu ce inepţie mediatică, întrebarea dumneavoastră ar fi fost la obiect.” (citat din revista “Orizont”) Următoarea întrebare a fost formultă de către o doamnă bine îmbrăcată (personalitate cunoscută de redacţia revistei “Orizont”): “ Paula Apreutesei: Făcând legătura între cele două conferinţe la care am fost în sală: domnul Pleşu spunea că îngerii sunt fiinţe intermediare, dumneavoastră aţi spus astăzi că imaginaţia este o facultate intermediară. Pot face legătura spunând că îngerii sunt cei care au această facultate de a imagina, iar noi le putem avea pe toate şi ne-aţi îndemnat de fapt să le avem pe toate?” (citat din revista “Orizont”).

Întrucât această întrebare era la subiect domnul Patapievici a răspuns foarte amabil.
Menţionez că din respect faţă de “adevăr” revista “Orizont” (condusă de domnul Mihăieş) nu a menţionat faptul că întrebarea mea aparent deplasată a fost formulată pentru că nu mi s-a permis să polemizez cu domnul Patapievici la subiect, a făcut abstracţie de faptul că tânărul îi reproşase domnului Patapievici că nu mi-a răspuns la întrebare şi a omis să amintească intervenţia salvatoare a domnului Mihăieş.

Adresez domnului Mihăieş invitaţia de a-mi răspunde măcar acum şi de a mă da în judecată pentru calomnie în eventualitatea cazului că va considera că afirmaţiile mele nu corespund realităţii.

*
În finalul acestui comentariu doresc să mai subliniez următoarele:

Se afirmă că rădăcinile civilizaţiei europene sunt filosofia Greciei antice, dreptul roman şi tradiţia iudeo-creştină. Asupra saltului de la cultura vorbită la cultura scrisă romanii aveau o viziune radical diferită de cea a lui Platon. Acest fapt este dovedit fără putinţă de tăgadă de dictonul „verba volant, scripta manet”. Contestând acest dicton cărturarii făţarnici ai postmodernismului nu se mulţumesc să calce în picioare doar spiritul tradiţiei iudeo-creştine ci batjocoresc şi mutilează şi spiritul dreptului roman pentru a impune cu ajutorul sofisticii dreptul bunului plac al oligarhiei pe care o slujesc.

Înapoi la cuprinsul paginii

 

 

„INTELECTUALUL CONSERVATOR“ - MEŞTEŞUG DE PROPAGANDĂ POSTMODERNĂ

 

*

MESAJUL INTEGRAL AL DOMNULUI BOGDAN DUCA 6.02.2016

Moftul elitelor moderne a fost să se "dea cu poporul".
De la Marx încoace, avem o pleiadă de burghezi intelectuali, altfel foarte comod aşezaţi în fotoliile lor, care se solidarizează şi plâng soarta "clasei muncitoare", a celor oropsiţi ai sorţii.
Îşi pun peniţele (sau tastaturile) în lupta împotriva opresiunii. Îşi beau cafelele revoltaţi că e injustiţie socială.
Ei au ceva cu structurile mainstream,cele care deţin hegemonia sistemului. Le-ar vrea răsturnate.
Evident, după ce ar fi răsturnate, cine să le ocupe locul? Poporul sărac, desigur. Dar nu oricum, ci prin reprezentanţii lor- aceste elite moderne "date cu poporul".

Şi eu beau cafeaua revoltat, şi eu încerc să stau cât mai comod în fotoliul meu şi folosesc tastatura ca pe o armă.
Dar nu o fac ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic. O fac doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună peste ani, sau la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul....

Asta e diferenţa între un intelectual revoluţionar, modern, "de stânga" şi un intelectual conservator.“

 

**

 

COMENTARIUL MEU


Circulă pe facebook o scriere scurtă dar extrem de densă a unui domn Bogdan Duca, pe care am apucat să o citesc întâmplător, după ce fusese distribuită de un cunoscut. Cred că orice om raţional care o lecturează va admite că în esenţă conţine două afirmaţii distincte:
1. Intelectualii de stânga, burghezi intelectuali care duc o viaţă comodă, ar vrea să răstoarne „structurile mainstream,cele care deţin hegemonia sistemului“ pentru a prelua şi a impune tot un regim totalitar (de dorit cu mască democratică) în care ei să dobândească şi să exercite puterea în numele poporului.
2. Intelectualul de dreapta – reprezentat de domnul Bogdan Duca însuşi – e un om preocupat de confortul personal, care luptă şi el ideologic – fără a preciza explicit împotriva cui – pentru a apăra „adevărul“ deşi e convins că nu mai poate fi schimbat nimic.
Articolul se încheie cu afirmaţia laconică: „Asta e diferenţa între un intelectual revoluţionar, modern, "de stânga" şi un intelectual conservator.“
*
Prima afirmaţie este corectă reprezentând în fond o descriere exactă a felului de a fi şi de a acţiona al intelectualilor de stânga „de la Marx încoace“. Textul domnului Bogdan Duca aferent primei afirmaţii este o sinteză exactă şi ironică dar lipsită de originalitate a programului politic al Şcolii de la Frankfurt.
Afirmaţia 2. reprezintă şi ea o sinteză exactă şi lipsită de originalitate dar, spre deosebire de afirmaţia 1., nu este ironică ci profund demagogică şi infatuată. Ceea ce domnul Bogdan Duca ne prezintă ca fiind programul politic al intelectualului conservator (e remarcabil faptul este evitată folosirea măcar în ghilimele a sintagmei „de dreapta“) de azi, este de fapt doar sinteza foarte exactă a rolului care îi este atribuit conservatorismului de către Putere în postmodernism.

Aşa-zisul intelectual conservator trebuie să mimeze că ar lupta pentru apărarea valorilor tradiţionale pentru a crea maselor care mai au convingeri tradiţionale iluzia că el este adevăratul lor exponent, în vreme ce structurile mainstream schimbă convingerile maselor.
Lectura fragmentului corespunzător afirmaţiei 2. m-a dus instantaneu cu gândul la discursul lui Caţavencu şi la celebrele versuri:
„Pe-un drum lat, o stradă-'ngustă
Se ducea un om venind
Şi-n tăcerea lui profundă
Se-auzea bolborosind.“
Afirmaţia categorică „nu mai poate fi schimbat nimic“ contrazice flagrant maxima evanghelică „Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar aţi putea muta munţii“ şi confirmă principiul de bază al ideologiei postmoderniste – dobâdind puterea, intelectualitatea de stânga poate înfăptui omul nou demolând cu ajutorul instituţiilor statului convingerile marcate de educaţia tradiţională ale maselor.
Ni se sugerează că adevărul pe care pretinde că l-ar apăra aşa-zisul intelectual conservator ar fi adevărul exprimat în Evanghelie. Îndemnul evanghelic „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ e însă incompatibil cu afişarea concluziei „nu mai poate fi schimbat nimic“.
Privită din perspectivă creştină, afirmaţia „Şi eu beau cafeaua revoltat, şi eu încerc să stau cât mai comod în fotoliul meu şi folosesc tastatura ca pe o armă. Dar nu o fac ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic. O fac doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună peste ani, sau la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul....“ este profund contradictorie şi monumental demagogică.
Din perspectivă raţională, afirmaţia „folosesc tastatura ca pe o armă... dar nu... ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic... (ci) doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună... la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul....“ este contradictorie, misticoidă şi constituie un îndemn disimulat la resemnare spirituală dublat de sugestia discretă că aceasta ar putea fi compensată prin căutarea confortului material. În mod metaforic sintagma „caut să stau cât mai comod în fotoliul meu“ este un sinonim elevat al celebrului îndemn popular românesc „Să nu te pişi contra vântului!“.
Omul obişnuit nu mai este dispus să lupte când este convins că „nu mai poate fi schimbat nimic“. Doar un masochist sau un fanatic pot face asta. Un idealist luptă pentru o cauză pe care oamenii raţionali o consideră nerealizabilă dar este aberant ca un idealist - în sensul clasic al termenului - să susţină că luptă pentru o cauză pe care el însuşi o consideră pierdută. Un om care pozează în idealist afirmând că idealul său este lupta pentru o cauză pierdută e – conştient sau nu – un pseudoidealist.
Din perspectivă postmodernă, afirmaţia domnului Bogdan Duca este adevărată, întrucât, conform dogmei fundamentale a postmodernismului: „Nu există adevăr absolut. Totul este relativ“, oricine poate să susţină orice.
În fotografia de profil de pe facebook tânărul intelectual Bogdan Duca, absolvent al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, ne înfăţişează chipul standard al gânditorului: o barbă îngrijit tunsă, ochelari - pe care este soarta l-a condamnat să îi poarte pentru că lecturile nesfârşte în căutarea Adevărului i-au stricat vederea – şi inevitabila mână care sprijină simbolic capul. Dacă un număr semnificativ de postaci profesionişti şi de admiratori sinceri îi distribuie consecvent scrierea „magistrală“, cititorul superficial, care consideră că ar avea convingeri conservatoare, îşi va însuşi necritic punctul de vedere al maestrului: „NU MAI POATE FI SCHIMBAT NIMIC!“.

*
Prin "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane" Radu Gyr şi-a riscat viaţa. Un adevărat intelectual are datoria să arate poporului că este capabil să renunţe la confortul personal şi chiar să îşi pună viaţa în pericol dacă simte că se impune să denunţe public abuzurile Puterii.

Domnul Bogdan Duca, pe care eu îl consider un farsor extrem de periculos, sugerează că pentru un intelectual autentic este esenţial confortul personal şi ne anunţă că luptă deşi nu mai poate fi schimbat nimic.
Aceasta este diferenţa între un patriot şi un politruc al puterii gen cioară vopsită.

 

Înapoi la cuprinsul paginii

AGENT GREEN(SELF)WASHING


NĂRAVURILE DE POLITRUC ALE UNUI CUNOSCUT PRETINS ACTIVIST DE MEDIU
Motto: „nomen est omen“ - „Agent Green este numele de cod al unui puternic erbicid şi defoliant utilizat de armata SUA  în cadrul programului de distrugere a vegetaţiei implementat în timpul Războiului din Vietnam.“ („Agent Green is the code name for a powerful herbicide and defoliant used by the U.S. military in its herbicidal warfare program during the Vietnam War“) https://en.wikipedia.org/wiki/Agent_Green

Domnul Gabriel Păun alias Agent Green, o mai veche cunoştinţă a mea, a iniţiat o petiţie care a fost imediat intens mediatizată pe mai multe grupuri de protecţia mediului de pe internet. Aceasta, intitulată „Petitie pentru salvatorul padurilor virgine, profesorul Iovu Biris“, este supusă atenţiei Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi adresată domnului Dacian Cioloş, prim-ministrul României: https://www.agentgreen.ro/petitie-iovu-biris/ . Cu certitudine petiţia a fost publicată pentru prima dată cel târziu în data de 4 mai (2016) – am găsit link-ul care conduce la aceasta în cadrul unui mesaj postat atunci pe grupul facebook MISCAREA ECOLOGISTA  din ROMANIA de către domnul Bogdan Bădescu.
În dimineaţa zilei de 13 mai am intrat pe site-ul domnului Păun şi am constatat că puteau fi citite patru comentarii favorabile ale cititorilor (toate fiind postate în data de 12 mai 2016) dar niciunul critic. Cu această ocazie am observat şi faptul că petiţia fusese ajutată să facă o cătorie în timp pe site-ul domnului Păun, întrucât data publicării fusese modificată, cititorului neavizat fiindu-i creată impresia falsă că aceasta ar fi fost iniţiată abia în data de 11 mai. Aparent paradoxal, accesând în data 13 mai pe grupul facebook MISCAREA ECOLOGISTA  din ROMANIA petiţia postată de către domnul Bogdan Bădescu în data de 4 mai, se ajungea la petiţia aparent publicată abia în data de 11 mai pe site-ul https://www.agentgreen.ro/ . Scopul ascuns al modificării datei publicării petiţiei poate fi bănuit – asupra unui cititor neavizat, unul este impactul unei petiţii care fusese semnată deja de către 1200 de cetăţeni în interval de zece zile, altul este impactul aceleiaşi petiţii semnate deja de către 1200 de cetăţeni în interval de doar două zile.
 
În data de 13 mai la ora 6:09 am postat şi eu un scurt comentariu (critic dar foarte decent) la petiţia publicată pe site-ul domnului Păun:
„Consider că e cam exagerată teza că dl. Iovu Biriş ar fi salvatorul (unic) al pădurilor virgine. Şi alţi silvicultori au militat consecvent pentru această cauză - pe trei dintre ei i-am cunoscut personal: ing. Walter Frank, Dr. ing. Cristian Stoiculescu şi Dr. ing. Zeno Oarcea. (Din păcate am omis să îl menţionez pe domnul Dr. ing. Radu Stelian, care a cotribuit decisiv în anul 2011 la denunţarea crimei ecologice comise în bazinul Râu Şes. Omisiunea se explică prin faptul că până în prezent nu am apucat să discut decât foarte puţin cu domnia sa).
În ceea ce priveşte petiţia propriu-zisă, conform principiului “audiatur et altera pars”, consider că înainte de a lua decizia de a o susţine, cetăţeanul interesat de problemă ar trebui să citească şi punctul de vedere al ICAS: http://www.icas.ro/uploads/licitatii/Comisia_de_Etica/Raportul_Comisiei_de_Analiza_nr3_14.03.2016.pdf
PS Consider că este că este utilă şi lecturarea articolului aferent link-ului: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/secretarul-stiintific-al-icas-biris-iovu-a-subcontract-lucrarile-platite-din-banii-europeni-propriei-firme-670657.html
În seara zilei de 13 mai am vizitat din nou site-ul domnului Păun şi am constatat că între timp mai fuseseră validate alte cinci comentarii favorabile petiţiei dar că al meu fusese blocat, putând fi citit doar de pe calculatorul de pe care îl postasem, unde apărea cu menţiunea „Your comment is awaiting moderation“ (comentariul dumneavoastră aşteaptă moderarea).
În data de 17 mai am constatat că mai fuseseră validate încă cinci comentarii favorabile dar al meu este în continuare blocat. Pe semnatarul unuia dintre aceste comentarii – domnul Ion Grigoraş (Cercetator Principal I, Institutul National de Cercetare Dezvoltare Delta Dunarii) l-am contactat telefonic deşi nu îl cunoşteam pentru a-l întreba dacă are cunoştinţă de punctul de vedere al ICAS şi i-am trimis ulterior prin mail cele două link-ri conţinute în comentariul meu blocat la petiţie. În cadrul convorbirii telefonice pe care am purtat-o domnia sa, mi-a spus că este convins că pot fi fabricate dovezi false pentru a demite un om incomod. Ce părere şi-a făcut după ce a citit materialele aferente link-urilor pe care i le-am trimis (dacă le-o fi citit) nu mi-a comunicat.
Timp de peste o lună nu m-am mai interesat de petiţia iniţiată de domnul Păun.
În data de 20 iunie am căutat-o din nou şi am constatat că între timp mai fusese validat  doar un singur comentariu favorabil postat în data de 19 mai, că al meu este în continuare blocat şi că petiţia s-a împotmolit la numărul de 1549 de semnături.
Consider că actul de cenzură practicat de domnul Gabriel Păun este inacceptabil. Atât  textul demagogic al petiţiei, trucul cu modificarea datei publicării acesteia cât şi cenzurarea comentariului meu critic (nu exclud nici posibilitatea ca şi alte comentarii critice scrise de terţi să fi fost cenzurate) îmi întăresc convingerea, formată anterior chestiunii petiţiei, că domnia sa este un impostor şi un demagog ordinar aflat în plină ascensiune pe scena protecţiei mediului şi pe cea politică. În consecinţă am decis să public acest articol în finalul căruia (re)difuzez şi câteva informaţii referitoare la alte realizări măreţe ale domniei sale.
În anul 2011 a încercat din răsputeri să nege crima ecologică comisă în arboretele din bazinul Râu Şes, acţionând ca purtător de cuvânt sub acoperire al administraţiei PNR - atitudine uşor explicabilă prin faptul că în perioada respectivă a colaborat cu Romsilva în acţiunea de realizare a unor panouri informative pentru turişti în Retezat.  Acum are tupeul să îşi asume pe site-ul propriu meritul de a fi determinat stoparea lucrărilor de exploatare respective. E de asemenea demn de menţionat faptul că în urmă cu câtiva ani colabora cu cunoscutul ONG "Vier Pfoten" a cărui principală preocupare este protejarea câinilor vagabonzi - consider că e inadmisibil ca un apărător autentic al mediului să militeze activ pentru protejarea unei specii invazive. Interesantă este şi informaţia că înainte de a înfiinţa ONG-ul "Agent Green" a fost angajat al Greenpeace. Surse de încredere din cadrul Greenpeace care doresc să-şi păstreze anonimatul au afirmat că a fost îndepărtat după ce conducerea organizaţirei a constatat că a difuzat o serie de informaţii false.
Majoritatea covărşitoare a cetăţenilor care au auzit de domnul Gabriel Păun îl percep însă ca pe un erou al luptei pentru apărarea pădurilor pentru că în ultimii doi ani a întreprins o serie de acţiuni lipsite de profunzime dar spectaculoase, pozând în apărător al pădurii pentru a se face cunoscut. Deşi habar nu are de silvicultură se declară apărător al pădurilor virgine şi a mediatizat fără jenă o serie de informaţii false referitoare la decimarea unor arborete virgine, referindu-se de fapt la lucrări de exploatare bine executate şi necesare în arborete de molid degradate anterior iremediabil prin lucrările de exploatare criminale pe care nu le-a sesizat în anul 2011 şi în anii anteriori în bazinul Râu Şes - OS Retezat, respectiv în arborete de fag care au fost parcurse cu tăieri succesive în prima jumătate a secolului trecut şi în care se execută de decenii lucrări exemplare de conversie spre codru grădinărit situate în OS Văliug.
Eşecul penibil al petiţiei iniţiate de domnul Păun se datorează faptului că domnia sa nu a putut cenzura decât pe site-ul propriu informaţii incomode referitoare la domnul Iovu Biriş şi ceilalţi doi cercetători aparent de asemenea neîndreptăţiţi de ICAS evocaţi în petiţie pentru a o face mai credibilă. În data de 11 mai, când pe site-ul propriu data publicării petiţiei fusese falsificată, domnul Păun a reuşit să îl determine pe coordonatorul grupului conservarea_biodiversitatii@yahoogroups.com, domnul biolog Dr. Peter Lengyel, de a cărui onestitate şi imparţialitate în chestiuni de protecţia mediului sunt ferm convins, să posteze el însuşi link-ul care conducea la petiţie. Ghinionul domnului Păun a fost faptul că la scurt timp după aceasta domnul Lengyel a validat prompt şi replicile trimise de mine care conţineau link-urile aferente materialelor incomode pentru domnul Biriş menţionate anterior şi astfel pe acest grup campania se susţinere a petiţiei s-a încheiat. Sunt ferm convins că nu am fost singurul advesar al domnului Păun în spaţiul virtual în chestiunea petiţiei întrucât şi eu primisem prin intermediul poştei electronice informaţia despre existenţa petiţiei, link-urile aferente materialelor în care sunt evidenţiate „meritele“ domnului Biriş şi informaţii referitoare la ceilalţi doi cercetători „neîndreptăţiţi“ de ICAS. Domnului Blujdea i-a fost desfăcut contractul de muncă pentru că era plecat în Italia şi nu îşi putea îndeplini sarcinile de serviciu. „d-l Oneață: nu este (încă) vorba despre desfacerea contractului de muncă (este o anticipare a susținătorilor internauți !!!). S-a  aflat însă că  d-l Oneaţă deţine o firmă cu acelaşi obiect de activitate cu cea pe care o coordonează în cadrul Institutului iar în sectorul condus de domnia sa s-au descoperit mari fraude. Imediat după descoperirea fraudelor (coincidență sau nu !!), d-l Oneață a intrat în concediu medical, dar ancheta continuă și există (se pare) și o plângere penală pentru neregulile constate de Institut.“
Închei acest articol cu precizarea că mi se pare regretabil faptul că printre semnatarii celor 15 comentarii favorabile petiţiei se regăsesc cel puţin trei colaboratori ai domnului Biriş care ar fi trebuit să cunoască şi să nu ignore informaţiile incomode referitoare la domnul Biriş şi „colegii lui crucificati intru incompetenta si reavointa, cercetatori remarcabili, oameni pe care ar trebui sa ii declaram alaturi de Iovu patrimoniu national, Viorel Blujdea si Marian Oneata.“ - doamna Profesor doctor Ecaterina Fodor (autoarea frazei caragialeşti reproduse anterior), doamna Dr. Mihaela Paucă-Comănescu şi domnul Dr. Ing. Nicolae Doniţa. E demn de apreciat faptul că în calitate de secretar ştiinţific al ICAS domnul Biriş a obţinut finanţări substanţiale pentru diverse proiecte şi este de aşteptat că şi-a plătit cum se cuvine colaboratorii. Grav este faptul că aceştia ţin să-şi arate recunoştinţa ignorând ilegalităţi comise de domnul Biriş şi dovedesc că, din păcate, lipsa verticalităţii morale e o boală răspândită şi în mediul ştiinţific din România.
*
Am finalizat articolul anterior în data de 21 iunie şi l-am postat în aceeaşi zi pe grupul conservarea_biodiversitatii@yahoogroups.com iar domnul Lengyel Peter l-a validat imediat, mail-ul care îl conţine fiind automat trimis tuturor membrilor grupului, inclusiv domnului Gabriel Păun. Nici un membru al grupului nu a comentat articolul. Mă aşteptam ca domnul Gabriel Păun să nu îndrăznească să ridice pe grup mănuşa care i-o aruncasem, dar eram curios dacă publicarea articolului meu îl va determina să retragă petiţia de pe site-ul domniei sale sau să valideze comentariul meu cenzurat în mod abuziv. Astăzi, 12 iulie, am vizitat din nou site-ul domnului Păun. Petiţia se află încă acolo, în interval de 22 de zile a mai obţinut 37 de semnături de susţinere (total 1586) iar comentariul meu este în continuare blocat.
Ing. Gheorghe Cionoiu

Înapoi la cuprinsul paginii

 

 

O POLEMICĂ CU UN PRETINS PATRIOT


 

Pseudonaţionaliştii cu discurs eminescoid şi rusofob gen Marian Munteanu au fost creaţia Securităţii. După loviluţie o bună parte a Securităţii a schimbat stăpânul, a intrat în solda CIA & Soros. Patronii au nevoie şi de căţei docili experţi în propagarea rusofobiei care pozează ca naţionalişti anticomunişti. De aceea CNSAS, a cărui conducere dansează după muzica după care dansează şi preşedintele şi prim-ministrul Românicii, i-a dat certificat de bună purtare fostului informator al Securităţii. Alţi pretinşi naţionalişti îl apără pe Marian Munteanu şi îl prezintă ca pe o victimă a Securităţii.


 

CINE E SECURISTUL?

 

O POLEMICĂ PURTATĂ PE FACEBOOK CU DOMNUL ROMEO TARHON, redactor șef adj., director patron asociat Ziarul NAȚIUNEA - continuitate pentru Neam și Țară

ARTICOLUL DOMNULUI TARHON CARE A GENERAT POLEMICA

Articole și publicații care dau verdictul despre verdict: Marian Munteanu a fost și este curat...!

Romeo Tarhon, Ziarul Națiunea

Am avut curiozitatea de a-l consulta pe atotștiutorul Google în ceea ce privește mediatizarea de către un număr covârșitor de publicații a verdictului recent al CNSAS de NE-COLABORARE CU SECURITATEA a lui MARIAN MUNTEANU, în antagonie cu doar câteva site-uri și publicații de știri care au preluat de la Evenimentul Zilei articolul ticălos de defăimător cu titlul „Marian Munteanu, dovedit colaborator al Securităţii”, lansat de către lichelele mediatice ale acestei publicații execrabile cu doar o zi înainte de decizia incontestabilă a colegiului CNSAS.
M-am lămurit astfel că, la comandă politică și mogulică, mercenarii de la Evenimentului Zilei, aflaseră deja din surse interne incerte că decidenții din Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității au urgentat soluționarea dosarului fostului lider al Pieței Universității și au prestat intoxicarea preventivă a opiniei publice, fabricând și publicând un verdict anticipativ cu total inversat.
Nu comentez aici execrabilitatea demersului mediatic josnic și total nedeontologic al lichelelor care au acționat mai rău decât Securitatea și PCR pe vremuri; nu analizez nici efectul de bumerang al acelui articol senzațional de absurd și mârșav, ci vreau să „postulez” faptul că Marian Munteanu a înregistrat încă o victorie cu atât mai memorabilă și decisivă scorului electoral pe care societatea civilă îl va acorda candidaților Partidului Alianța Noastră România, când tocmai groparii notorietății morale a lui Marian Munteanu se pregăteau să-i pună cruce, să o acopere cu țărâna infamiei și să arunce cu praf în ochi românilor.
În vreme ce liderul ANR a înregistrat o victorie răsunătoare prin stabilirea unui adevăr istoric legat de cel mai important lider civic din perioada trecerii de la dictatura comunistă la democrația postcomunistă, adversarii lui, vechi și noi, știuți și neștiuți au suferit o înfrângere istorică zdrobitoare, dezonorantă, rușinoasă.
Venirea în întâmpinarea și sprijinul militantului civic Marian Munteanu angajat în lupta politică a tot mai multor personalități marcante, precum artistul Dan Puric, și certificarea instituțională a verdictului de ne-colaborare cu securitatea, așa cum i s-a înscenat delictul cu mulți ani în urmă, îi asigură o tot mai mare susținere populară care se va manifesta prin și mai multe voturi decisive pentru configurația parlamentară, în a cărei ecuație cu multe necunoscute deocamdată, ANR-ul, cel mai nou partid înregistrat și intrat în luptă, va avea o reprezentare confortabilă ca pondere și rol în ecuația politică.

CNSAS: Marian Munteanu nu a fost colaborator al Securităţii - Realitatea‎.net
Decizie în unanimitate a CNSAS: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - B1.ro‎
CNSAS: Marian Munteanu nu a fost colaborator al Securităţii -
www.gandul.info
CNSAS a stabilit că Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - revista22.ro
BOMBA ZILEI: Decizie în unanimitate a CNSAS | Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - Nasul.tv
Răsturnare de situaţie: Marian Munteanu nu a colaborat cu securitatea -
www.stiripesurse.ro
Decizie a CNSAS în cazul Marian Munteanu-Securitatea - www.dcnews.ro
Verdicte CNSAS + EVZ: Marian Munteanu a colaborat cu Securitatea -www.nasul.tv
Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - cotidianul.ro
CNSAS: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea -
www.sursazilei.ro
CNSAS: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - www.bursa.ro
CNSAS: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea - www.ziuanews.ro
Decizie CNSAS: Marian Munteanu NU a colaborat cu Securitatea -www.buciumul.ro
Cum m-am lovit de băieţii cu „ochi albaştri”. Marian Munteanu - adevarul.ro
CNSAS: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea – Adevarul.top
CNSAS: Marian Munteanu nu a fost colaborator al Securităţii - ziarero.antena3.ro
Surse: Marian Munteanu nu a fost colaborator al fostei Securităţi -
epochtimes-romania.com
Ce spune Marian Munteanu, după ce a fost acuzat de colaborare cu securitatea - m.click.ro
CNSAS: Marian Munteanu nu a fost colaborator al Securitatii -
www.nmedia.ro
Breaking News: Marian Munteanu nu a colaborat cu Securitatea – www.corectnews.com

 

POLEMICA

Această polemică interesantă s-a purtat pe facebook în dimineaţa zilei de 20 oct. în intervalul orar 1:00 – 2:00 (ora Germaniei).

 

 PRIMA PARTE A POLEMICII

GHEORGHE CIONOIU: Dezinformaţi, domnule Romeo Tarhon. Dovada e conţinută în articlolul aferent link-ului http://adevarul.ro/news/politica/cum-m-am-lovit-baietii-ochi-albastri-marian-munteanu-securitatea-cnsas-1_5803a6365ab6550cb89e2db2/index.html

 ROMEO TARHON: Eu dezinformez, care citez atâtea publicații, sau mata ai fixație doar pe un articol care ți se mulează pe mental? Care dovadă, despre ce dovadă pomenești mata? Nu am afirmat eu că mai sunt și câteva publicații care prestează pentru contra? Sau ai vrea să le reproduc doar pe acestea ca să ai mata dreptate și toți cei vizați de efectul de intoxicare despre care am scris? Dacă vrei mata să contești decizia CNAS, te privește, adresează-te instituției. Mata ești conștient de gravitatea minciunii acestei Monici care debitează „despre dosarul de la Securitate al lui Marian Munteanu şi despre cum l-am obţinut de la CNSAS”? Femeiușca asta, crezi mata, a intrat în posesia lui Marian Munteanu... Adică CNSAS-ul ăsta i-a furnizat ei dosarul.... Măi, domnule, mata realizezi ce bazaconeală afirmă Ramona Ursu? Nu ți se pare că articolul ei este o clonă jurnalistică a celui lansat de Eveniomen tul Zilei, dar cu o gogoriță mult mai umflată, ca să convingă naivii ca mata?

GHEORGHE CIONOIU: Precizez că am la CNSAS dosar de urmărire care a fost întocmit de Securitate pe vremea când eram student la Braşov. Am discutat în vară cu un cercetător de la CNSAS care s-a ocupat de cercetarea represiunii din Braşov după revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987 şi chestiunea referitoare la Marian Munteanu. Acesta mi-a confirmat verbal veridicitatea acuzaţiilor aduse lui Marian Munteanu şi mi-a spus că autoarea articolului din "Adevărul" este acreditată ca şi cercetător la CNSAS.

ROMEO TARHON: Te-o fi luat de prost funcționarul ăla...

ROMEO TARHON: „Gheorghe Cionoiu: Eu am discutat în vară telefonic cu un cercetător de la CNSAS care s-a ocupat de dosarul meu de la CNSAS (cu calitatea de urmărit, nu de informator) şł acesta mi-a confirmat veridicitatea acuzaţiilor aduse în Adevărul de jurnalista Ramona Ursu lui Marian Munteanu.“ (PRECIZARE: citatul anterior a fost preluat de domnul Tarhon din o replică a mea la alt mesaj al domniei sale).


ROMEO TARHON: Da, da, te cred, acolo e ca la piață: mai vine câte o precupeață sau câte un precupeț și mai face câte o dezvăluire, așa, din plictis, despre dosare... Ba, chiar la telefon,, extraordinar, un funcționar CNSAS cu statut special,de maximă confidențialitate tăifăsuiește la telefon despre secrete bine păzite de ani și ani, dintr-un dosar al unui om de gabaritul lui Marian Munteanu. Știi ce? Las-o moartă, ești om bătrân ca și mine și nu îți stă bine să dai în penibil public. Pe cât sunt de credibile cele două articole din Evenimentul și Adevărul, pe atât ești mata de credibil cu astfel de afirmații pentru care parchetul ar trebui să se autosesizeze și să te ia puțin la dat cu subsemnatul pentru ilegalitatea crasă cu care te lauzi... Te rog eu să nu încerci vreo replică la replica mea, fiindcă mă voi aprinde și riști o tăvăleală de neuitat dacă te voi lua în coarnele cuvintelor mele colțoase... Nu accept discuții cu indivizi de teapa asta, care pun gaj, pentru a convinge, afirmații aberante, iresponsabile și... infracționale. Vezi-ți de treaba dumitale pe alte pagini Facebook, aici este o pagină a susținătorilor lui Marian Munteanu, nu a calomniatorilor și demolatorilor lui. Ca să fii crezut vino cu numele acelui funcționar, cu data și ora discuției și cu detaliile discuției, altminteri, taci, taci naibii!

ROMEO TARHON: Nu te mai chinui să încerci să mă convingi, că mă enervezi.

GHEORGHE CIONOIU: Replica scurtă o scriu acum. Replica lungă va fi o scrisoare deschisă adresată preşedintelui CNSAS pe care o voi scrie mâine. Cercetătorul cu care am discutat se numeşte Mihai Demetriade şi nu am discutat cu el în cadrul convorbirii telefonice respective doar despre dosarul lui Marian Munteanu ci şi chestiuni referitoare la dosarul meu.

GHEORGHE CIONOIU: Convorbirea am avut-o în dimineaţa zilei de 21 iunie dimineaţa. La ora 8:43 i-am trimis pe fb un mesaj prin care l-am rugat să îmi comunice dacă putem discuta telefonic. Acest fapt şi faptul că mi-a răspuns că este posibil poate fi verificat în căsuţa de mesaje fb.

 

 

A DOUA PARTE A POLEMICII

 

Domnul Tarhon a blocat toată discuţia anterioară cu excepţia ultimei mele replici: Continuarea polemicii a fost următoarea:

GHEORGHE CIONOIU: Convorbirea am avut-o în dimineaţa zilei de 21 iunie dimineaţa. La ora 8:43 i-am trimis pe fb un mesaj prin care l-am rugat să îmi comunice dacă putem discuta telefonic. Acest fapt şi faptul că mi-a răspuns că este posibil poate fi verificat în căsuţa de mesaje fb.

ROMEO TARHON: Prostii, gogoriţe, afirmaţii seci, goale de conţinut... Las-o moartă, tovarşe[ Sau vino cu nume, cu detalii, cu probe. Altfel îți atragi oprobiul public băg

GHEORGHE CIONOIU: Păi ai cerut numele cercetătorului şi data când am vorbit, tovarăşe. Ţi le-am servit. Ce te nemulţumeşte?!

ROMEO TARHON: Unde l-ai servit? Nu ai pomenit nici un nume, Te joci cu mine? Mata ești sănătos la cap? Iată ce ai scris adineauri: „Convorbirea am avut-o în dimineaţa zilei de 21 iunie dimineaţa. La ora 8:43 i-am trimis pe fb un mesaj prin care l-am rugat să îmi comunice dacă putem discuta telefonic. Acest fapt şi faptul că mi-a răspuns că este posibil poate fi verificat în căsuţa de mesaje fb.“.

GHEORGHE CIONOIU: Cenzurezi tovarăşe! Eşti penibil! Ai şters şi comentariul tău anterior răspunsului meu: "Romeo Tarhon: "... Ca să fii crezut vino cu numele acelui funcționar, cu data și ora discuției și cu detaliile discuției, altminteri, taci, taci " Răspunsul meu: "Replica scurtă o scriu acum. Replica lungă va fi o scrisoare deschisă adresată preşedintelui CNSAS pe care o voi scrie mâine. Cercetătorul cu care am discutat se numeşte Mihai Demetriade şi nu am discutat cu el în cadrul conviorbirii telefonice respective doar despre dosarul lui Marian Munteanu ci şi chestiuni referitoare la dosarul meu."

ROMEO TARHON: Te bag în pizda mă-tii, tovarășe securist împuțit!

GHEORGHE CIONOIU: Tovarăşe, te-ai enervat. Nu e bine.

 

A TREIA PARTE A POLEMICII

Domnul Tarhon a blocat şi a doua parte a polemicii cu excepţia ultimei mele replici: Continuarea discuţiei a fost următoarea:

GHEORGHE CIONOIU: Tovarăşe, te-ai enervat. Nu e bine.

ROMEO TARHON: Piază rea ce ești! Du-te-n morții mă-tii Belea de securist ordinar!

ROMEO TARHON: Ți-a cășunat pe mine, dobitocule?

GHEORGHE CIONOIU: Te-ai enervat, tovarăşe. Ia un calmant.

ROMEO TARHON: Marș în pula mea de bou!

GHEORGHE CIONOIU: M-au mai înjurat şi alţi securişti pe vremea lui Ceaşcă şi m-am obişnuit să nu răspund cu aceeaşi monedă.

GHEORGHE CIONOIU: Cenzura e o chestie urâtă, reflex totalitar. Dacă ai sifon în instalaţie, nu cenzura.

 

ULTIMA PARTE A POLEMICII

Domnul Tarhon a blocat toate comentariile. În consecinţă am postat următoarea replică:

GHEORGHE CIONOIU: Ai închis taraba? Ai şters toată polemica anterioară?

*

REACŢIA PRECIPITATĂ A DOMNULUI TARHON

Iniţial a deblocat a treia parte a polemicii. Ulterior s-a răzgândit şi a reblocat-o. Interesant mi se pare faptul că nu a blocat (încă) şi ultima mea replică.

20 oct. 2016 ora 4:22 (ora Germaniei)

*

REACŢIA FINALĂ A DOMNULUI TARHON

Conform aşteptărilor, cateva ore mai târziu domnul Tarhon mi-a blocat şi ultima replică şi mi-a retras prietenia. Mă mir că nu mi-a blocat şi accesul la pagina domniei sale.

20 oct. Ora 11:00, ora Germaniei

 

***

 

EPILOG

 

Am publicat pa pagina mea de facebook textul anterior. Mesajul a generat şi o scurtă polemică cu un oarecare Joe Doe, o mai veche cunoştinţă a mea de pe facebook:

JOE DOE: deci dupa 50 de stat dupa cortina de fier vrem inapoi la ascultat Romania Libera pe ascuns la radio ...bravo ,felicitari... mare roman sunteti ...

GHEORGHE CIONOIU: @ Joe Doe Dumeavoastră sunteţi un jalnic postac aflat în slujba imperialismului occidental. Eu locuiesc de 26 de ani în Germania şi am constatat că în aşa-zisa lume liberă se practică o cenzură feroce. Nici o opinie care contravine esenţial liniei politice impuse de Putere nu este tolerată în mass-media.

JOE DOE: nu e tolerata in mass media ,dar exist New Media ,bloguri ,youtube care te lasa sa te informezi daca vrei....daca stati cu capul in tembelizor ramineti ...iar in Rusia ,Ungaria ,China se practica cenzura in sensul ca daca nu le place ce zici ,nu iti inchide situl ...dispari tu ....asta ii diferenta...cum am mai zis dezimformati ,involuntar sau voit ceea ce ii grav .

GHEORGHE CIONOIU: Dezinformaţi dumneavoastră când afirmaţi că în Ungaria dispar opozanţi ai regimului. Aveţi măcar un singur exemplu???

JOE DOE: in ungaria nu inca ....ei au inceput cu taxarea internetului si 2 NU am scris de Ungaria ...

GHEORGHE CIONOIU: E amuzant faptul că vă autocenzuraţi.

JOE DOE: si la noi nu e libera tot aceasi magnati platesc ca propriile interese sa fie promovate....

GHEORGHE CIONOIU: Aveţi aceleaşi apucături ca şi domnul Romeo Tarhon, doar limbajul pe care îl folosiţi e mai elevat. Aveţi grijă că datorită grabei cu care vă îndepliniţi sarcinile de serviciu, faceţi greşeli. Aţi şters "Ungaria" din propoziţia "iar in Rusia ,,China se practica cenzura in sensul ca daca nu le place ce zici ,nu iti inchide situl ...dispari tu" dar aţi omis să ştergeţi şi virgula care urmase după "Ungaria" - după "Rusia" există acum două virgule. Sunteţi foarte amuzant.

 

Înapoi la cuprinsul paginii