ULTIMA ŞANSĂ – DEMERSUL PENAL

IMPERATIVUL MOMENTULUI: INTEGRAREA NUMAI ÎNTR-O LUME A LUI DUMNEZEU

MISIUNEA ROMÂNILOR ÎN ISTORIE

COMBATEREA TERORISMULUI: PRIORITATEA ZERO PENTRU OMENIRE

IMORALITATEA APARTENENŢEI LA FRANCMASONERIE

 

ULTIMA ŞANSĂ – DEMERSUL PENAL

Situaţia dezastruoasă economică, socială, politică şi spirituală în care se găseşte România nu poate fi contestată de nimeni.
Amintim doar părăsirea masivă a ţarii, cu prioritate de tineri şi de oameni calificaţi, care pe fondul genocidului copiilor în pântecele mamelor lor, provoacă o criză gravă demografică, ducând la sentimentul că asistăm la o catastrofa (un colaps) al societăţii noastre.
Situaţia ţării noastre este cu mult mai rea decât a tuturor ţărilor foste comuniste. Diferenţa este foarte mare (ca să nu amintim decât venitul mediu de cel puţin 3 ori mai mic la noi), în timp ce majoritatea factorilor care îngreunează tranziţia spre „democraţie" şi economia de piaţă se găsesc peste tot şi nu pot, deci, explica diferenţa mare dintre noi şi vecinii noştri.
În epoca liberalizării legăturilor dintre ţările europene (atât cu privire la bunuri cât şi la persoane) inegalitatea mare privind nivelul de trai, ameninţă, pe baza principiului vaselor comunicante, însăşi existenţa societăţilor mai înapoiate.
În aceste condiţii, intrarea în UE, care în mod inconştient sau chiar vinovat este prezentată ca prioritatea priorităţilor, nu face decât să accentueze condiţia de sclavi ai Europei ( culegători de căpşuni) în care suntem şi ameninţarea dispariţiei noastre ca naţiune. Este deci evident că prioritate zero pentru România este depistarea, analizarea şi remedierea acelei cauze specifice societăţii noastre care determină diferenţa catastrofală amintită. Abia după aceea, intrarea în UE poate deveni benefică pentru ţara noastră.
Toate programele politice, toate angajamentele electorale, toate analizele socio-politice făcute în ultimii 16 ani care au ocolit evidenţierea acestei cauze sunt iresponsabile prin efectul lor paralizant asupra progresului economico-politic din ţara noastră.
Punerea în evidenţă a acestei cauze trebuie să pornească de la evenimentele din decembrie 1989.
Se pare că înţelegerea (Malta ?) dintre Occident (SUA) şi Uniunea Sovietică ce a permis eliminarea monopolului politic comunist în Estul Europei a fost gândită astfel încât vechile structuri de putere să fie înlăturate gradual şi fără violenţă.
Nu este necesar şi nici oportun să judecăm acum şi aici această strategie, care, se pare, a avut ca scop, printre altele, să mascheze responsabilitatea înfeudării ţărilor noastre, în anii 40, unei puteri comuniste totalitare, făcute cu acceptul aceloraşi forţe care acum negociază înlăturarea efectelor acestei înfeudări, având grijă de a ascunde, pe cât posibil, crimele la care au complicitat.
Dar indiferent de aceste consideraţii, tactica aleasă şi preocuparea de a asigura trecerea la „democraţie" şi capitalism fără vărsare de sânge şi gradual este în ultimă analiză un fapt pozitiv.
Ion Iliescu şi oamenii săi au avut deci fixat de către istorie (sau de cei care au hotărât în numele ei în acest colţ de lume) un rol benefic, dar spre deosebire de situaţia din celelalte ţări foste comuniste, la noi acest rol a fost ratat şi a condus la un rezultat nefast, justificând condamnarea morală, politică şi chiar penală a lui Ion Iliescu şi a garniturii sale.
Dictatura comunistă de la noi (ceauşistă) a fost mai dură, excluzând o tranziţie uşoară şi chiar relativa liberalizare treptată a ei. În aceste condiţii, organizarea sub patronajul serviciilor secrete din Occident şi Uniunea Sovietică a unei revoluţii de catifea a fost mult îngreunată. Reacţia faţă de dictatură, cu cât era mai înăbuşită la suprafaţă, cu atât creştea mai tare în adâncuri, astfel încât, sub presiunea acestei reacţii, schimbarea regimului s-a petrecut la noi violent, ducând, printre altele şi la sacrificii umane ( circa 120 de morţi).
Violenţele şi sacrificiile, până la căderea dictaturii, au fost relativ reduse, datorită defecţiunii securităţii, a armatei şi în general a structurilor menite, în concepţia lui Ceauşescu, să-i apere puterea.
În acelaşi timp însă, violenţele, chiar reduse, au avut ca efect radicalizarea reacţiei societăţii noastre în partea ei mai dinamică şi mai conştientă, mergând mult peste scenariul ce ni s-a pregătit. De la „Jos Ceauşescu!" s-a trecut repede la „Jos comuniştii!" ceea ce i-a deranjat pe cei meniţi să arbitreze schimbările de la noi din ţară (pe Iliescu şi garnitura a II-a a P.C.R.)
Consolidarea puterii FSN-iste în faţa radicalizării părţii mai dinamice şi mai conştiente a societăţii a necesitat folosirea forţei. Terorismul, cacealmaua combaterii lui şi mineriadele au costat de zece ori mai mulţi morţi decât a costat înlăturarea lui Ceauşescu.
Aceste crime s-au făcut de către Iliescu cu complicitatea unor foste structuri ale puterii comuniste, organizate ad-hoc sau mai probabil mai din timp în mafii puternice, a căror răsplată pentru sprijinirea puterii FSN-iste iliesciene a fost imunitatea pentru acapararea - în principal prin furt - a tot ce se putea acapara din economia noastră.
Mentalitatea comunizantă accentuată de demagogia populistă, menită să asigure noilor guvernanţi un electorat stabil, nu a împiedicat abandonarea, ca pe o măsea stricată, a ideologiei comuniste şi a repulsiei faţa de NATO şi UE în schimbul puterii dorite mai presus de orice. A rezultat un regim nici socialist nici capitalist, dar ineficient în cel mai mare grad. Dar această caracteristică a tranziţiei făcute de foştii comunişti a existat într-o măsură mai mare sau mai mică în toate ţările foste comuniste din Estul Europei şi nu este deci acea cauză specifică societăţii noastre care ne condamnă la înapoiere şi pe care dorim să o evidenţiem.
Caracteristica regimului Iliescu, care constituie cauza căutată, ne scoate din zona politicului şi ne face sa intrăm în cea penală.
Răul major pentru ţară n-a constat în primul rând în mărimea furtului, oricât de mare ar fi fost acesta, ci în imposibilitatea de a realiza o economie concurenţială eficientă.
Constituirea mafiei pe bază de complicitate la crimele săvârşite, sub pulpana lui Iliescu, a fost cauza care ne condamnă de 16 ani la stagnare şi la decalajul catastrofal faţă de toţi vecinii noştri.
Anihilarea acestei mafii, pe care generic o putem numi iliesciană, nu este necesară, în primul rând, pentru a pansa o rană veche sau a pedepsi nişte criminali, ci pentru a realiza, în fine, funcţionalitatea economiei capitaliste în care volens-nolens suntem plasaţi de istorie şi conjunctură.
Întrepătrunderea tuturor structurilor de putere şi economie de această mafie, constituită în mare măsură de vechi PCR-işti, patronaţi de Ion Iliescu, care urmăresc să-şi păstreze privilegiile şi imunitatea pentru crimele săvârşite, este atât de generalizată încât toate încercările de a elibera societatea noastră de această racilă au eşuat lamentabil in ultimii 16 ani.
Chiar dacă acordăm credibilitate D-lui preşedinte Traian Băsescu, tocmai fiindcă a recunoscut că s-a născut din acelaşi aluat cu mafia FSN-istă, şi sperăm că ar putea fi capabil să o învingă, trebuie să constatăm că această şansă este foarte mică atâta vreme cât bătălia se duce pe tărâm politic şi că vechile structuri sunt pe cale să câştige o nouă bătălie împotriva poporului român.
Cu multă îndemânare ipocrită, Iliescu, în timp ce-şi fundamentează puterea pe noii ciocoi îmbogăţiţi în dauna realizării unei economii funcţionale, afişează o platformă demagogică de asistenţă aşa zisă social-democrată, care în condiţiile tranziţiei este nerealistă, utopică şi care la rândul ei îngreunează progresul economic.
Sprijinindu-se pe păturile cele mai sărace, înapoiate şi ignorante, această demagogie a reuşit până astăzi să grupeze în jurul noilor ciocoi un electorat destul de stabil. Dar emanciparea societăţii româneşti de sub această pacoste a mafiei iliesciene a fost blocată şi continuă să fie blocată, nu în primul rând de electoratul manipulat şi ignorant, cât de lipsa de caracter şi fermitate a celor care prin educaţie şi instrucţie ar fi putut fi capabili să realizeze situaţia reală, dar care preferă, în schimbul unui blid de linte, să sprijine într-un fel sau altul puterea post-decembristă FSN-istă. In aceste condiţii, singura şansă de scăpare de mafia iliesciană este demersul penal.
Există acumulate la procuratură şi arhivele mai mult sau mai puţin secrete, dovezi indiscutabile ale vinovăţiei penale a lui Iliescu şi a celor care au condus România în ultimii 16 ani.
Ţinând seama de penetrarea tuturor structurilor societăţii noastre de către mafia post-decembristă, începerea curăţirii ei, chiar plecând din zona penală, este extrem de dificilă. Totuşi, dacă afirmaţia celor care au preluat puterea în 2005 este cât de cât sinceră în ceea ce priveşte reforma justiţiei şi asigurarea independenţei ei şi ţinând seama de presiunile din exterior, există totuşi o şansă de reuşită.
Începerea urmăririi penale a vinovaţilor pentru crimele făcute după 1989, premisă a schimbării societăţii noastre, este, aşa cum am arătat, deosebit de grea şi nu se poate în nici un caz face având doar o jumătate amărâtă de putere.
Mobilizarea exemplară, începând de la oamenii politici la oamenii de afaceri, la analişti, la jurnalişti etc, mânuind argumente puerile împotriva unor alegeri anticipate (reprezentând de fapt şi ele o şansă foarte mică de schimbare, dar totuşi o şansă) dovedeşte cât de puternică este mafia ticăloşită care ne stăpâneşte.
Deocamdată, procedurile de învinuire penală în faţa instanţelor judecătoreşti reprezintă singura licărire de speranţă, oricât de mică, de a schimba cursul dezastruos al ţării noastre de după 1989.
În acest context, demersurile Asociaţiei Victimelor Mineriadelor, strângerile de probe, reclamaţiile la procuratură, sunt pur şi simplu acţiuni de mare utilitate naţională.
Ura cu care se acţionează, cu tot arsenalul de minciuni şi murdării bine exersat de 16 ani împotriva celor care şi-au asumat riscul de a ajuta instanţele judecătoreşti în cercetarea cazurilor penale din timpul „revoluţiei" şi a mineriadelor, demonstrează cât de puternică este la noi infracţiunea împotriva poporului român începută în decembrie 1989 şi continuată până astăzi.
Se merge până la a acuza pe cei care cer pedepsirea penală a lui Iliescu şi complicilor lui de sabotare a reconcilierii naţionale, ca şi cum se poate fundamenta pe crime această reconciliere. Li se impută apoi celor care cer dreptate pentru victimele puterii post-decembriste o dorinţă de răzbunare neproductivă pentru societatea noastră. Această învinuire este total falsă.
Există pentru demersul penal toate justificările comune în aceste cazuri; şi de asemenea cele specifice momentului istoric traversat de societatea noastră:
— nevoia de a restabili încrederea în justiţie;
— nevoia de a da satisfacţie miilor de victime batjocorite, maltratate şi ucise cu sânge rece;
— necesitatea urgentă de a restabili încrederea în instituţiile statului;
— dar mai ales încercarea de a pune capăt agresiunii împotriva societăţii noastre, începută în decembrie 1989, descurajând pe cât este posibil reţelele mafiote şi clientelare care înăbuşă orice normalizare a vieţii sociale, politice şi economice.
În nici un caz dorinţa de răzbunare nu prevalează în demersul celor care cer aducerea lui Iliescu în faţa justiţiei. În definitiv, un infractor bolşevic în plus printre sutele de mii de nepedepsiţi, unul care în loc să stea după gratii, ar sta în Cişmigiu să depene în continuare aberaţii pentru a scuza crimele făcute, nu înseamnă mare lucru.
Dacă elucidarea pe cale judiciară, deci cu maximă autoritate, a crimelor făcute, astfel încât acestea să fie cunoscute de întregul popor minţit şi batjocorit de 16 ani, se poate realiza fără a-1 închide pe Iliescu (eventual invocând bătrâneţea lui), cu atât mai bine.
Important este ca mitul unui despot luminat şi binefăcător să fie destrămat la lumina investigaţiilor penale şi astfel să se dea o lovitură hotărâtoare sprijinului popular bazat pe ignoranţă acordat regimul ticăloşit iliescian de după decembrie 1989.
De aceea, este direct criminală acuzarea celor care luptă pentru a face lumină în aceste cauze penale, culmea, invocând nevoia de reconciliere şi pace socială, în loc să fie recunoscut meritul efortului lor, atât de necesar pentru revigorarea societăţii româneşti.
A nu urmări prin toate mijloacele pe care justiţia le are la dispoziţie învinuirea lui Iliescu şi a mafiei din jurul său şi a nu sprijini ca cetăţeni conştienţi justiţia în acest demers este un atentat grav la adresa sănătăţii societăţii noastre.
Încă o dată, nu răzbunarea, ci micşorarea, dacă se poate până la dispariţie a agresiunii contra societăţii noastre, făcute de 16 ani încoace de către cei constituiţi în mafii puternice sub oblăduirea lui Iliescu şi protejaţi de ceaţa groasă a ignoranţei, este obiectivul pe care Asociaţia Victimelor Mineriadelor îl urmăreşte şi pentru care bine merită de la naţiune.
În final aş dori să înlătur o obiecţie făcută cu maximă ipocrizie tocmai de acei pentru care creştinismul nu a existat şi nu există decât ca subiect de persecuţie: anume cerinţa ca în numele iertării creştine să se renunţe la orice condamnare a crimelor făcute.
Ca în toate problemele de viaţă, pentru creştini, drumul de urmat este şi în această problemă a iertării imitarea lui Isus. Fiind în chinurile morţii, pe Cruce, Isus dă lecţia supremă a iertării, iertându-l pe tâlharul de la dreapta Sa. Învăţăm din aceasta lecţie :
— nu există nimeni, oricât de mare ar fi păcatul şi vina sa, care să nu poată beneficia de iertarea noastră, ba chiar să nu trebuiască să fie iertat de noi;
— finalitatea oricărei iertări este recuprinderea celui iertat în comunitatea noastră de dragoste: „Astăzi vei fi cu Mine în rai" îi spune Isus tâlharului, invitându-ne să-I urmăm exemplul şi să-i primim pe toţi cei iertaţi în comunitatea de dragoste mântuitoare;
— nimeni nu poate fi primit în comunitatea dragostei decât dacă vrea să fie primit şi vrea numai acela care îşi recunoaşte greşelile, se pocăieşte şi renunţă la ele; tâlharul cel din stânga lui Isus nu a fost iertat.
A ierta pe cineva care nu se rupe de greşelile, păcatele sau crimele sale (este vorba de crime în cazul discutat aici) şi nu doreşte sincer să renunţe la ele, înseamnă complicitate la crimă, înseamnă participarea la agresiunea contra societăţii, contra comunităţii noastre.
Faţă de un asemenea om, care nu numai că nu renunţă la crimele făcute, dar le justifică şi continuă să le răspândească făcând apologia infracţiunilor, poziţia noastră corectă este aceea la care ne îndeamnă Isus: „Să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş".
Trebuie să înlăturăm pericolul ca în numele iertării creştine, în realitate din laşitate şi interes, să complicităm la agresiunea continuă împotriva societăţii noastre româneşti.
Socotesc că datoria principală a celor care s-au instalat la putere în 2005 este să-şi îndeplinească promisiunea şi să curme stăpânirea mafiei iliesciene, iar aceasta, în contextul dat, nu se poate face decât plecând de la aspectul penal şi pedepsind crimele săvârşite de Iliescu şi cei din jurul lui cu ocazia preluării şi consolidării puterii (vezi aşa zisa combatere a terorismului şi mineriadele). În funcţie de aceasta, puterea instalată în 2005 şi în primul rând Traian Băsescu, vor fi judecaţi de poporul român şi de istorie.

Înapoi la cuprinsul paginii

 

IMPERATIVUL MOMENTULUI: INTEGRAREA NUMAI ÎNTR-O LUME A LUI DUMNEZEU


Păcatul major al omenirii, cel al clădirii turnului Babei, s-a repetat în decursul istoriei dar niciodată nu a luat forme mai aberante şi mai nocive ca în epoca modernă.
Încercarea oamenilor, în ciuda repetatelor eşecuri, de a se dispensa de ajutorul lui Dumnezeu şi de a urca singuri spre împlinirea destinului lor a fost mereu prezentă în istorie. Pentru a scăpa de absurdul căutării absolutului transcendent fără Dumnezeu oamenii au renunţat la el, îndreptându-şi eforturile spre obiectivele imediate, posibil de atins teoretic prin tehnica umană şi transformând plăcerea şi cliipa în scopul lor final. Traversarea cu efort a drumului spre Dumnezeu, care presupune cu necesitate o zonă de mister, a fost abandonată.
Proclamăm apodictic că nu există nimic în afara realităţii pipăibile cu simţurire noastre şi scăpăm de căutare, de efortul de depăşire a condiţiei noastre strict animalice.
Din păcate - sau din fericire - această încercare este sortită eşecului. Echilibrul nostru, justificarea destinului nostru ca fiinţe dotate cu suflet spiritual nemuritor ne interzice popasul confortabil în lumea circumscrisă de simţurile noastre.
Încercarea oamenilor din ultimele secole de a se dispensa de Dumnezeu a fost rnai dramatică pe planul social-politic. Iluminismul raţionalist exprimat iniţial pe plan social-politic doar prin liberalismul economic a fost un exemplu de afirmare orgolioasă a omului, care s-a vrut eliberat de subordonarea faţă de Dumnezeu. Oamenii s-au ambiţionat să realizeze fără Dumnezeu o societăţi perfectă, coborând-o din perspectiva escatologică creştina în imediatul istoric.
Garantarea proprietăţii particulare, libertatea economică, concurenţa, utilizarea forţelor de producţie în sectoarele cele mai rentabile urmau să promoveze un progres economic nelimitat şi să conducă la maximizarea profitului şi la o abundenţă generală, premiză a unei armonii sociale desăvârşite. Optimismul iluminismului raţionalist în domeniul economic s-a spulberat repede. Chiar dacă economia liberă a generat un progres material şi tehnic rapid, armonia nu s-a instalat în societatea omenească.
Inegalitatea consecutivă libertăţii economice totale a dus la existenţa unor categorii de oameni privaţi de orice bogăţie şi care s-au văzut despuiaţi chiar şi de demnitatea lor de persoane umane. Invidia, sentimentul exploatării resimţite pe fondul mizeriei reale a unor categorii de oameni, a aruncat societatea în pragul şi dincolo de pragul dezechilibrului şi al catastrofei. Pe de altă parte domnia banului, a lăcomiei nelimitate, a subordonării oricăror valori plăcerilor pe care le poţi obţine prin bogăţie a condus la o decadenţă, poleită cu aur, a societăţii moderne.
Reacţia puternică din partea socialismului, care a accentuat laicizarea societăţii şi construirea ei fără Dumnezeu, nu a adus nimic bun. Renunţarea la proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie, care urma să înlăture exploatarea şi privilegiile mărind totodată randamentul economic s-a dovedit ineficientă. Acolo unde s-a "experimentat" pe cobaii umani socialismul, randamentul general economic a scăzut iar categoriile privilegiate au continuat să existe şi să fie încă şi mai supărătoare, pentru că erau mai neproductive decât vechea clasă burgheză.
Societăţile pragmatice occidentale au încercat corectarea din mers a aspectelor negative ale capitalismului fără a cădea în eroarea opusă – socialismul. În acest demers s-a făcut uneori apel la doctrine şi poziţii inspirate de creştinism - încercări timide şi eşuate, cel puţin până acum, în cea mai mare parte. Întoarcerea spre Dumnezeu nu se face în primul rând prin modificarea doctrinei ci prin schimbarea sufletească. Deocamdată au avut câştig de cauză tentaţia orgolioasă a dispensării de Dumnezeu şi falsa libertate a înrobirii faţă de plăcerile simţurilor.
Corectarea situaţiilor apăsătoare pentru categoriile sociale dezavantajate de libertatea economică sălbatică se poate face prin redistribuirea produsului social, care presupune un randament bun al economiei. În plus această redistribuire cere foarte multă înţelepciune şi spirit de dreptate pentru a nu afecta virtuţiile de randament mărit ale libertăţii economice şi în acelaşi timp de a asigura protecţia celor care au vocaţia de a beneficia de o justiţie socială firească. Este semnificativă în această privinţă poziţia noii administraţii a S.U.A. care afirmă că cei mai eficace şi serioşi agenţi ai redistribuirii, ai protecţiei şi corectării injustiţiei sociale sunt voluntarii aparţinând credinţelor religioase. Este o recunoaştere a neputinţei societăţii de a se echilibra fără Dumnezeu şi sperăm o reîntoarcere spre Dumnezeu a unei societăţi atât de agresate de erorile de profunzime ale materialismului hedonist.
Sensul hedonist egoist al existenţei fără Dumnezeu face ca bogăţia să nu servească decât la înmulţirea depresiilor şi chiar a sinuciderilor, la înmormântarea tinereţilor în practica drogurilor, a violenţei şi a sexualităţii scăpate de sub control şi transformată în prilej de decandenţă fizică şi sufletească.
Bogăţia mare creată de economia liberă încăpută pe mâna unor oameni iresponsabili moral conduce la sfidarea celor dezavantajaţi. În ciuda politicii de protecţie socială masivă cei care au precum şi cei care nu au şi ar trebui să fie ajutaţi nu fac decât să risipească şi să mărească indolenţa, lenea şi iresponabilitatea de o parte şi de alta a graniţei dintre avuţi şi săraci. Instituţia familiei, ca să nu mai vorbim de Biserică, se prăbuşeşte iar viaţa, viaţa oamenilor fii a lui Dumnezeu, devine un simplu element în calculul de plăcere al ucigaşilor potenţiali.
În ciuda repetatelor experienţe ale imposibilităţii de a se ferici prin avere, unicul scop al oamenilor a devenit Îmbogăţirea fără limite. Relaţiile interumane, consideraţia şi ierarhizarea oamenilor sunt strict funcţie de avere.
Clădirea modernă a noului turn Babel, mai monstruoasă decât tot ce s-a făcut în trecut, este pe cale să se prăbuşească, ameninţând să îngroape sub dărâmăturile ei civilizaţia occidentală. Unele semne bune care au apărut în ultima vreme ne pot totuşi încuraja să sperăm că vor exista forţe spirituale vii care să oprească prăbuşirea. Împlinirea acestei speranţe este o taină ascunsă în marea taină a lui Dumnezeu.
Cert este însă că noi, înainte chiar de a beneficia de tehnologia şi bogăţia Occidentului suntem târâţi spre decadenţa şi prăbuşirea spirituală
specifice acestuia. Aspectele negative ale unei vieţi fără Dumnezeu ne sunt transmise primele în contactul cu Occidentul.
Totuşi situaţia noastră este cu totul diferită de cea a Occidentului civilizat. Îndrăznesc să avansez un paradox pe care îl voi explicita în continuare: situaţia noastră este mult mai grea decât a Occcidentului şi în acelaşi timp potenţial mai favorabilă.
Este mult mai grea pentru ca ne-am oprit pe un palier mult mai jos decât Occidentul.
Economia capitalistă are nenumărate aspecte primejdioase şi direct negative a căror corectare fără credinţa în Dumnezeu şi ajutorul său este imposibilă. Această tristă experienţă o trăieşte astăzi Occidentul.
Indiferent însă de existenţa sau inexistenţa motivaţiilor morale care permit funcţionarea normală a mecanismului economic şi o eficienţă justificatoare a lui, indiferent dacă această motivaţie existentă în perspectiva istorică s-a pierdut pe parcurs, constatăm că economia capitalistă a reuşit în Occident să realizeze un randament economic mărit, care este însăşi raţiunea lui de a fi şi care de altfel este premiza necesară unei eventuale corecturi a injustiţiilor şi dificultăţilor generate de el.
O tradiţie de sute de ani, respectul pe această bază a proprietăţii, instituţii puternice bine structurate, o mentalitate şi un reflex comportamental adecvat, o organizare tehnică şi logistică bine puse la punct conduc aici la funcţionarea sistemului capitalist în limitele eficienţei care-i justifică existenţa.
La noi tranziţia nereuşită de 12 ani a arătat inexistenţa premizelor necesare funcţionării eficiente a economiei capitaliste, rezumate în sintagma "statului de drept".
Corupţia, cuprinzând toate straturile sociale şi toate instituţiile începând de la justiţie până la administraţia locală, devenită regulă, nu excepţie, ca într-o lume normală, interzice reuşita economică.
Nu există nici un element obiectiv care să ne ajute să depăşim criza: resurse materiale, nu; mentalitate corespunzătoare unei economii libere şi a iniţiativei particulare, nu; instituţii puternice, nu ; tradiţia respectării regulilor de comportament adecvate economiei de piaţă, nu; respectarea proprietăţii particulare şi acceptarea inegalităţilor pe care le generează, nu; practica ciubucului şi a mitei, înrădăcinată de sute de ani, da; mafii criminale politico-economice, da; o puternică inerţie spre statele mafiote din răsărit, da; obişnuinţa evaziunii fiscale cu complicitatea birocraţiei statale corupte, da.
Nici revenirea la o economie de comandă şi nici recursul la dictatură nu ne poate ajuta, ele fiind ineficiente economic şi caduce politic şi moral. În condiţiile actuale această soluţie ar transforma România într-o leprozerie în mijlocul Europei. Situaţia este deci cu atât mai disperată cu cât, sub sancţiunea disoluţiei societăţii noastre suntem obligaţi să edificăm o economie liberă, bazată pe un stat de drept pentru care însă nu avem vocaţia şi condiţiile necesare. Iar alternativă nu este nici măcar o economie de comandă, ci una mafiotă. Iată de ce putem afirma că situaţia noastră este mult mai grea şi mai dramatică decât cea a statelor dezvoltate din Occident, chiar dacă ele sunt confruntate cu
barbaria materialismului hedonist, chiar dacă constatăm ca fără Dumnezeu, nu numai că sărăcia nu poate fi învinsă, ci şi gestionarea bogăţiei este la fel de dăunătoare pentru sufletul şi chiar trupul societăţii omeneşti.
Pe de altă parte, reuşita tehnică şi economică, bogăţia, nu fac decât să întreţină iluzia pernicioasă că putem trăi şi învinge fără Dumnezeu în timp ce disoluţia instituţiilor fundamentale, familia şi Biserica, continuă, în timp ce bogăţia este prilej de adâncire într-o sexualitate deşănţată, în perversiune, în practica drogurilor, în timp ce în ciuda asistenţei sociale, făcută fără dragoste, categorii întregi de oameni se pierd în lene, ratare şi mizerie.
La noi, incapacitatea de a realiza o economie de piaţă eficientă şi alunecarea spre un stat mafiot şi spre disoluţia societăţii noastre ar putea fi un prilej de renaştere spirituală, de luare la cunoştinţă a faptului că nu există efectiv nici o şansă pentru slavarea societăţii moderne, în afara reîntoarcerii la Cristos. Într-o tainică economie a providenţei, tocmai mizeria şi neputinţa noastră sunt premizele unei renaşteri spirituale posibile.
Barbaria civilizaţiei materialist-hedoniste din Occident, alimentată de tehnica şi bogăţia mare de acolo, elemente care în mod normal sunt menite să servească, nu să distrugă, ar putea să se frângă de spiritul în care ne trăim sărăcia, de convingerea că putem avea toate cele trebuitoare unui trai decent şi bun, numai atunci când căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. De aceea puteam afirma că potenţial, în ciuda situaţiei - obiectiv vorbind -mult mai grele, şansa noastră este mai bună dacă vom face din recunoaşterea slăbiciunii noastre armele spirituale cu care să învingem alături de Cristos, lumea.
În orice caz, putem afirma de pe poziţia celui mai riguros realism
că nu există în perspectiva imediată decât două posibilităţi pentru societatea noastră romanească:
- sau prăbuşirea într-o lume a mizeriei şi a crimei, într-un stat mafiot sortit destrămării şi dispariţiei
- sau reîntoarcerea la Cristos şi realizarea speranţelor cuprinse în prevestirile pioase că Romînia va fi o grădină a Maicii Domnului.
De pe poziţia recunoaşterii slăbiciunii proprii nimic nu este imposibil celui ce se roagă cu credinţă :
- "inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi." (Ps.5o).

Înapoi la cuprinsul paginii

 

MISIUNEA ROMÂNILOR ÎN ISTORIE

Istoria cuprinde – ca punte între trecut şi viitor – şi clipa prezentă. Nu putem vorbi despre misiunea românilor în istorie, în istoria umanităţii, fără a lua în considerare prezentul. Ori criza profundă în care se zbate România, mizeria morală, spirituală şi materială în care ne aflăm, pare să interzică orice pretenţie a noastră de a realiza o misiune istorică, mai ales într-o lume tot mai globalizată, care nu mai permite scenarii parţiale, regionale.
Şi totuşi... Misiunea noastră în istorie, în măsura în care avem una şi suntem conştienţi de ea, începe cu propria noastră mîntuire. De aceea, se cade să privim cu responsabilitate mizeria care ne înconjoară.
În afara constatării care s-a reliefat în ultimii 60 de ani, cu fiecare deceniu trecut peste acest pămînt deopotrivă blestemat şi binecuvîntat, anume că ne adâncim într-o criză care ameninţă tot mai mult însăşi fiinţa noastră biologică, nu am progresat cu nimic în ce priveşte salvarea din această situaţie. Şi aceasta pentru că nici o luptă nu poate fi dusă cu şanse reale de victorie dacă nu se identifică în primul rînd râul şi duşmanii care trebuie anihilaţi.
S-a spus că sîntem într-o profundă criză economică de sistem, care generează mizerie pînâ la limita de supravieţuire a majorităţii poporului nostru. Este adevărat, dar aceasta reprezintă mai degrabă un aspect minor în ceea ce priveşte ieşirea noastră din impas.
S-a spus iarăşi că traversăm o criză politică, o criză a clasei noastre politice, a sistemului nostru politic, a funcţionării autorităţilor statului, criză ce riscă să ne arunce într-o instabilitate criminală, făcând să triumfe în sufletul multor tineri dorinţa de a-şi părăsi ţara, părinţii, fraţii – este adevărat, dar acesta nu este decât un efect al unei cauze mai adânci.
S-a spus apoi că ne găsim într-o criză morală, că valorile morale, pe care în mod tradiţional ne-am întemeiat, s-au prăbuşit treptat, lăsând loc unei deşănţate lupte pentru avere, pentru plăceri şi comodităţi, ceea ce a dus la crimele cele mai oribile (mai mari chiar decât jaful naţional sălbatic la care asistăm neputincioşi zi de zi), printre care pruncuciderea, ajunsă la proporţii apocaliptice, este cea dintâi. Este adevărat, dar totuşi răul este încă şi mai adânc. Ca să-l înţelegem, înainte de a încerca să-l înfruntăm, este necesar să ne plecăm cu umilinţă urechea la cuvîntul lui Dumnezeu: "Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stâpinitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri" (Ef. 6; 12).
Criza în care suntem este una spirituală. Pilonii creştini ai societăţii noastre, săpaţi puternic de atacurile satanice ale comunismului, continuă să fie obiectul atacului aceleiaşi forţe care a organizat şi crima comunistă împotriva noastră. Criza nu este deci atât una economică, atât una de sistem politic, atât una de principialitate morală, cât una de natură spirituală şi metafizică. Lupta noastră este (trebuie să fie), aşa cum spune Sf. Apostol Pavel. împotriva puterilor întunericului.
Societatea noastră este prin tradiţie şi trebuie să rămână creştină, fundamentul creştin al societăţii creştine este credinţa că viaţa aceasta pămîntească este un mijloc pentru dobândirea, prin harul lui Hristos, a vieţii celei adevărate şi veşnice. Suntem chemaţi, învingînd prin spirit tendinţele dezordonate ale materiei să contribuim, în libertate, la creaţia lui Dumnezeu. Asaltul împotriva acestei credinţe vine din partea materialismului ateu, care pune plăcerea, avuţia, puterea, ceea ce putem obţine pe pămînt şi cu mijloace pământeşti, deasupra oricăror exigenţe morale şi spirituale.
Înainte de a ne opri cu oroare asupra situaţiei prezente a acestei lupte, să ne amintim că forţele satanice, prin intermediului comunismului, au lovit puternic şi constant societatea noastră vreme de o jumătate de secol, pe toate căile cu putinţă. Pentru că societatea noastră are capacitatea (de multe ori, din păcate, numai latentă) de a crede şi a se mîntui, atacul comunismului împotriva ei a fost de o virulenţă şi cruzime pe măsură, greu de regăsit la alt meridian. Ceea ce s-a întâmplat, de pildă, în timpul aşa-zisei "demascări" de la Piteşti este un apogeu al atacului satanic întrecând orice imaginaţie. Chinuind trupurile, instrumentele Răului au dorit să înfrîngă spiritul. Nu au ştiut că suferinţele (ce au depăşit adeseori limita care anihilează libertatea pentru care răspundem în faţa lui Dumnezeu), chiar dacă aparent au condus la cedări, în fond au fost un tezaur mântuitor, care s-a adăugat patimilor lui Hristos pe cruce şi de care a beneficiat şi beneficiază neamul nostru, în economia tainică a Providenţei.
De aceea, astăzi, în pofida abolirii formale a regimului comunist, forţele satanice îşi continuă asaltul cu mijloace încă şi mai perfide (şi, prin urmare, încă şi mai primejdioase pentru sănătatea spirituală a societăţii noastre). Asistăm la o nouă năvălire barbară, de data aceasta venită dinspre Apus şi sîntem iarăşi, ca acum o mie de ani, primii în calea ei.
Misiunea noastră, care are o vocaţie universală, este să învingem barbaria aceasta, să facem ca năvălirea forţelor satanice să se plece în faţa celor ce cred şi se încred în Hristos.
Cum putem însă afirma că Apusul este barbar şi ne invadează pe noi? Nu este oare acest Apus civilizat, bine organizat, bogat, hipertehnologizat, înarmat pînă în dinţi (nu numai cu armele propriu-zise, mai mult sau mai puţin convenţionale, dar şi cu arsenalul informaticii şi al teribilei forţe numite mass-media)? În ce constă aşadar barbaria lui în raport cu noi? Şi apoi în faţa acestei superiorităţi tehnice şi materiale covîrşitoare cum ne putem noi apăra? Cum putem supravieţui şi învinge?
Spiritualitatea noastră, care se cere apărată împotriva acestei paradoxale barbarii a civilizaţiei, este cea întemeiată pe credinţa creştină, chiar dacă, sub atîtea cumplite lovituri, înăbuşită de mizerie şi neputinţă, ea pare astăzi abia că mai pâlpâie. Este credinţa că lumea prezentă, cu plăcerile şi falsele necesităţi pe care le reclamăm clipei trecătoare, nu reprezintă decît o sumă de deşertăciuni poleite, atîta vreme cât nu ne prilejuiesc – ba chiar ne compromit – mântuirea pentru eternitate. Participarea, prin efort şi prin îngenuncherea materiei, la ordinea existenţei voite de Dumnezeu este, în concepţia creştină, nu numai raţiunea însăşi de a exista a noastră, fiinţe cu conştiinţă de sine şi suflet nemuritor, ci şi singura cale de a salva însăşi viaţa de pe Pământ, altminteri sortită dezechilibrului şi morţii.
Barbaria care ne agresează este concepţia care justifică orice, cu condiţia să sporească plăcerea clipei. Modernismul materialist (avînd drept corolar ateismul, în ordinea teoretică şi consumismul în ordinea practică) nu numai că tinde să înăbuşe viaţa adevărată din sufletele noastre, dar frânează prin dezechilibrul pe care îl generează însăşi dezvoltarea firească a ansamblului vieţii pe Pământ. Inversând ordinea spirit-materie voită de Dumnezeu, pervertim spiritul şi omorâm materia.
Semnificativ pentru asaltul malefic împotriva noastră este încercarea Apusului despiritualizat de a ne impune acceptarea homosexualităţii ca pe o normalitate. Nu este vorba de a pedepsi sau nu homosexualitatea. Există numeroase fapte imorale, profund dăunătoare omului şi societăţii, dar care nu pot fi combătute prin pedepse penale. Homo­sexualitatea face parte şi ea din rândul acestora. Dar de aici pînă la a considera, chiar prin lege, homosexualitatea ca pe o manifestare sexuală "normală", care nu trebuie în nici un fel discriminată, este o cale lungă – calea de la civilizaţia creştină la barbarie. Cel mai mare rău nu constă în săvîrşirea lui propriu-zisă, ci în considerarea lui drept un bine, adică în perversiunea moral-axiologică.
Dar cum oare ne-am putea lupta cu aceşti barbari de o mie de ori mai tehnici, mai prosperi şi mai înarmaţi? Nu trebuie decît să revenim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care, după ce ne-a avertizat că lupta noastră este împotriva stâpînitoirilor întunericului, ne-a arătat desluşit şi cu ce arme trebuie să luptăm: "De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi in platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu" (Ef. 6. 13-17).
Marea noastră greşeală atunci cînd am angajat lupta împotriva materialismului ateist şi hedonist, a fost că am început prin a ne opune pe planul politic, economic şi social, organizând structuri pe care să le putem contrapune celor care ne invadau; altfel spus, am pus carul înaintea boilor. Pînă nu vom reuşi să facem să învingă în sufletele noastre credinţa în Hristos, bătălia noastră este dinainte pierdută.
Dar este oare aceasta destul? Dacă nu ne luptăm pe terenul şi cu mijloacele cu care suntem atacaţi, vom putea supravieţui şi învinge? Este nevoie, în momentul acesta crucial, să ne abandonăm lui Hristos şi să avem deplină încredere că El ne va lumina şi întări în continuare, cu o putere mai mare decît toate puterile pâmîntului. Căci stă scris: "Dar, când vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum şi ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhului Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 19-20).
Nu vom putea să nu ne împotrivim pe toate planurile răului care ne invadează. Dar dacă nu începem prin a întări în sufletul nostru credinţa, dacă nu ne vom înarma cu armele pe care Sf. Apostol Pavel ni le recomandă, atunci orice efort al nostru va rămâne zadarnic. În schimb, dacă vom avea înţelepciunea de a începe cu esenţialul, atunci toată biruinţa noastră politică, instituţională, economică şi culturală ne va veni, cu siguranţă, ca un adaos. Nu trebuie decât să credem cu tărie şi să urmăm cuvintele lui Hristos, biruitorul lumii: "Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6, 33).

Înapoi la cuprinsul paginii

 

COMBATEREA TERORISMULUI: PRIORITATEA ZERO PENTRU OMENIRE

Fenomenul globalizat şi radicalizat al terorismului -beneficiar şi el al forţei inimaginabile şi potenţial distructive a tehnicii moderne - ameninţă nu numai pacea ci însăşi existenţa societăţii civilizate moderne.
De aceea simpla înfierare declarativă a terorismului este un act gratuit şi nociv pentru societatea civilizată, dacă în prealabil nu se stabilesc mijloacele eficace de combatere a lui, mijloace care presupun la rândul lor cunoaşterea cauzelor care au generat creşterea exponenţială a terorismului în zilele noastre.
Situaţia tragică din lume nu este rezultatul unui conflict între civilizaţii sau religii. Delirul terorist – cuprinzând elemente formal religioase ale unor descreieraţi sinucigaşi – nu constituie manifestări religioase ci pur şi simplu bolnave şi (sau) criminale.
Izbucnirea în forme exacerbate şi distructive pentru civilizaţia occidentală a terorismului în ultima vreme îşi are printre cauzele sale tocmai golirea de orice fel de conţinut religios a politicii şi comportamentului moral al structurilor care conduc în realitate lumea.
Interpretările deformate ale Coranului, izvorând intoleranţă, prozelitism cu arma în mână şi terorism sinucigaş nu trebuie să înşele pe nimeni. Să ne amintim că religia creştină, fundamental întemeiată pe dragoste, pe universalitatea dragostei, pe blândeţe, toleranţă şi iertare, a fost prin păcat şi o interpretare eronată a dogmelor sale de multe ori la originea unor conflicte sângeroase.
Nu existenţa unor grupuri de terorişti sinucigaşi, bine organizaţi şi sângeroşi este problema mare astăzi. Cele câteva mii de astfel de terorişti, oricât de bine ar fi organizaţi, finanţaţi şi fanatizaţi, pot fi, la o adică, eliminaţi, dar aceasta nu rezolvă cu nimic problema. Dacă rezervorul de ură, cuprinzând potenţial miliarde de oameni, rămâne acelaşi, moartea celor câteva mii de terorişti cu legitimaţie nu va fi decât prilej de metastază şi amplificare a fenomenului. Ceea ce este cu adevărat îngrijorător pentru omenire este existenţa unor mase întregi de oameni, printre care adolescenţi şi femei, care exaltă de bucurie la aflarea atentatelor oribile săvârşite, la aflarea morţii în condiţii îngrozitoare a mii de nevinovaţi.
Dacă lumea civilizată vrea să-şi apere liniştea şi viaţa va trebui să reducă conflictele, tensiunile şi ura în limitele posibilităţii convieţuirii într-o lume globalizată. Eliminarea cauzelor care generează terorismul, diminuarea lor la nivelul posibilităţii de controlare al fenomenului, este astăzi vitală pentru omenire. De aceea eludarea acestei probleme este la fel de criminală ca şi organizarea însăşi a actelor de teroare.
Analizând le rece cauzele proliferării terorismului constatăm că nu se confruntă douü civilizaţii ci pur şi simplu două tabere. O tabără în care s-a desăvârşit divorţul dintre principiile bazate declarativ pe valorile creştine şi politica ei total lipsită de moralitate şi adevăr se confruntă cu extremismul aberant şi criminal al celeilalte tabere, rezultat al frustărilor de tot felul alimentate de dominaţia orgolioasă bazată pe discriminare exercitată asupra sa de cealaltă tabără. NU! Nu este un conflict între religii ci între două tabere satanizate.
Am intrat în epoca globalizării, aparent întemeiată pe o ordine de drept care tinde să fie generală, democratică, respectând drepturile fundamentale ale omului şi naţiunilor, în realitate bazată pe sfidarea manifestă a acestor valori.
Din nenumăratele manifestări ale acestei politici care a făcut un pas înapoi faţă de secolele trecute – chiar ţinând seama că nici în trecut şi niciodată în politică, ca de altfel în general în omenire, principiile nu au fost întru totul respectate – dăm două exemple:
În anii '4o ai secolului trecut s-a constituit Organizaţia Naţiunilor Unite, punând în vasul lumii ca temelie, drepturile omului, respectul tuturor statelor, nediscriminarea între oameni. În acelaşi timp, ca efect al forţelor politice oculte, care efectiv conduc lumea, s-a abandonat explicit o jumătate de lume dominaţiei comuniste, unui regim tiranic, manifest ateu.
Acest abandon făcut în condiţii cinice, pentru că au fost explicite, a fost expresia divorţului total dintre principiile enunţate şi acţiunile întreprinse, ducând la certitudinea că lumea civilizată este condusă de forţe oculte care preconi.ează în loc de libertate şi democraţie, dominaţie şi discriminare, în loc de ordine de drept, abuz şi crimă (vezi de ex. asasinarea lui Kennedy şi ancheta ridicolă care a urmat.
Al doilea exemplu, mai aproape de crimele teroriste ale prezentului este următorul:
Asistăm în Orientul Mijlociu la un spectacol stupefiant şi oribil (echivalent moralmente cu actele de teroare din 11 septembrie 2001 care au îngrozit lumea: mii de oameni, printre care copii şi femei, sunt ucişi prin bombardamente sălbatice şi vânaţi ca animalele pentru vina de a cere ca rezoluţiile ONU să fie respectate. Desigur că în acest conflict există eroare, intoleranţa, excese şi crime de ambele părţi, ceea ce nu face decât mai necesară renunţarea la abuz şi nedreptate din partea celor puternici şi rezolvarea tensiunilor prin aplicarea principiilor unanim acceptate astăzi în lume.
Indiscutabil, trebuie eradicate organizaţiile teroriste şi nici un efort nu trebuie cruţat pentru a le distruge din rădăcini şi imediat, dar dacă nu se înlătură cauza primordială a revărsării de ură din lume eforturile vor fi zadarnice şi tot mai mulţi oameni nevinovaţi vor plăti poliţele satanice ale forţelor oculte care conduc lumea.
Cele spuse aici se vor adeveri, din păcate, în viitor prin moartea tot mai multor oameni în chinuri teribile dacă acum, în ceasul al doi sprezecelea, nu vom înţelege că: "...Lupta noastră nu este împotriva trupurilor şi a sângelui... ci împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri" (Ef. 6; 12) şi că trebuie să ascultăm Cuvântul Domnului "...luaţi toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi toate biruindu-le să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbracându-vă cu platoaşa dreptăţii." (Ef. 6; 13-14).
Nu este vorba să nu folosim tehnica modernă, chiar cea de luptă, pentru a înfrunta terorismul, dar dacă nu ne vom încinge cu platoşa adevărului şi a dreptăţii, dacă vom lăsa mai departe ca toată forţa noastră că fie pusă în slujba răului şi a nedreptăţii, din ruinele provocate de armele noastre nu se vor ridica decât alte ruine şi mai mari.
Dacă prioritatea absolută pentru omenire este combaterea terorismului, apoi aceasta presupune cu necesitate scăparea de conducerea ocultă a lumii. Transparenţa nu este numai condiţia necesară unei democraţii ci a devenit astăzi condiţia eliberării de crima organizată şi de terorism.
Fără lumină lupta omenirii este sortită doar să genereze suferinţe.
Întunericul este astăzi răspândit în lume de forţe oculte, având la dispoziţie cea mai mare bază logistică care a existat vreo dată.
Dar lumina Spiritului este mai puternică şi va învinge.

20. 09. 2001

Înapoi la cuprinsul paginii

 

IMORALITATEA APARTENENŢEI LA FRANCMASONERIE


Doresc să demonstrez în cele ce urmează că apartenenţa la francmasonerie este cel puţin imorală.
Voi pune în paranteză toată controversa în legătură cu contribuţia reală şi potenţială, negativă sau pozitivă a francmasoneriei la istoria omenirii pentru că aceasta nu schimbă cu nimic concluzia în problema pe care am pus-o.
Pentru sprijinitorii francmasoneriei aceasta a contribuit, printre altele, la realizarea unui climat de toleranţă şi libertate politică, la constituirea statelor naţionale, la evitarea unor conflicte.
Pentru adversarii francmasoneriei, aceasta a fost o forţă în principal ocultă, prin care răul major s-a revărsat asupra lumii. Ea ar fi contribuit la izbucnirea războaielor mondiale din ultimele secole, la împărţirea lumii în zone de influenţă, la vânzarea unei părţi a Europei comunismului sovietic, chiar la fundamentarea şi biruinţa acestuia, la triumful - nu al toleranţei benefice, ci la încurajarea imoralităţii, pornografiei, homosexualităţii, în numele unei false lupte împotriva discriminării şi sprijinirii aşa-ziselor minorităţi, la tendinţele anticreştine în numele democraţiei, în realitate a unui libertinaj criminal.
Aşa cum am spus, nu voi intra în această controversă care deschide calea unei discuţii niciodată terminate şi în realitate nesemnificative pentru ceea ce vreau să demonstrez.
Voi arăta că indiferent ce părere avem despre contribuţia francmasoneriei, pozitivă sau negativă la viaţa societăţii din ultimele secole, participarea la ea este imorală în sine. Indiferent că vedem jumătatea plină sau cea goală a paharului, contează doar responsabilitatea pentru ce lipseşte.

În fond, ce este francmasoneria?

Plecăm de la ceea ce se ştie fără nici un dubiu. Francmasoneria este o asociaţie prezentă în toată lumea, care dispune de fonduri uriaşe, sursa unei influenţe, viu simţite, cel puţin aceasta este mărturia a foarte mulţi oameni, peste care nu se poate trece fără a friza absurdul, şi care, cu toate acestea, nu este cunoscută în toate aspectele ei, deşi despre ea s-au scris milioane de pagini pe hârtie şi în internet şi s-a discutat în emisiuni televizate.
Să plecăm de la ceea ce se vede: asociaţiile văzute care, chiar dacă par a fi doar de faţadă, mascând centrele veritabile de putere şi influenţă, sunt totuşi singurele de necontestat pentru toată lumea, inclusiv pentru cei neiniţiaţi. Luăm deci de bun, aşa cum am făcut de la început, ceea ce se vede. Astăzi, membrii francmasoneriei văzute pretind că ea este un fel de asociaţie nevinovată, care nu are nici un fel de caracter sau ţeluri politice, religioase, estetice, etc. Este greu, dacă nu imposibil de imaginat şi admis că miliardele de dolari din dosul acestor asociaţii sau loje, răspândite în toată lumea, nu urmăresc şi nu cer membrilor lor nimic politic, religios sau artistic. Simple asociaţii – eventual de jucat golf sau bridge. Dar pentru a demonstra fără drept de apel şi a stabili ca ultimă concluzie posibilă caracterul imoral al participării la francmasoneriei, să luăm ca bune aceste afirmaţii.
Ceea ce se pretinde în fond este că francmasoneria nu este în ultimă instanţă decât o asociaţie frăţească, tinzând spre a generaliza în toată lumea spiritul de maximă toleranţă! Dar toleranţă faţă de ce şi de pe ce poziţie? Toleranţa ca atare, fără a lămuri în prealabil aceste elemente şi fără a avea o poziţie faţă de ele este o noţiune goală. Înainte de a avea o credinţă, toleranţa ta este o atitudine inutilă care face să zăngănească o monedă calpă.
De altfel, ceea ce este valoros în atitudinea de toleranţă este îmbrăţişat astăzi, cel puţin declarativ, de majoritatea societăţilor civilizate.
S-a renunţat, cel puţin în marea majoritate a societăţilor civilizate, şi în primul rând în zona creştină, la impunerea concepţiei de viaţă prin forţa statală.
Fiecare trebuie să fie liber în raport cu puterea politică, să gândească asupra lumii, a vieţii şi a organizării societăţii aşa cum doreşte. În orice caz, valoroasă este această toleranţă, acest respect al credinţei celorlalţi, neutilizarea în nici un fel a forţei sau a ascendentului pe care ţi-1 dă puterea politică pentru alinierea celorlalţi la propriile tale convingeri, în măsura şi numai în măsura în care ai o convingere pe care firesc doreşti să o răspândeşti, însă exclusiv pe cale spirituală, a argumentelor. Adevărul în care nu crezi şi pe care nu doreşti să-1 împărtăşeşti altora nu este decât o caricatură de adevăr.
De aceea, o asociaţie care pretinde că nu militează pentru nici o concepţie religioasă sau politică, ci exclusiv pentru toleranţă, este o imensă cacialma dăunătoare şi absurdă.
Această poziţie afirmată declarativ de partea văzută a francmasoneriei, posibil pentru uzul naivilor, şi care are menirea de a acoperi atitudini mult mai grave nemărturisite, este ea însăşi de o mare nocivitate pentru că ea conduce la slăbirea şi în final abandonarea oricărei credinţe. Atitudine sterilizantă şi cel puţin la fel de nocivă ca şi fanatismul intransigent de care francmasoneria pretinde că ne apără.
Nu ar fi de mirare ca această poziţie, transparent afirmată, să ascundă, aşa cum mulţi cred, un ţel ocult, mergând până la dorinţa de dominaţie a lumii, de anihilare a credinţelor religioase, îndeosebi a creştinismului, şi chiar aşa cum unii o susţin, de satanizare a societăţii noastre. Este atât de aberantă afirmaţia că francmasoneria nu doreşte decât să răspândească toleranţa încât toate aceste suspiciuni îşi găsesc justificarea.
Dar din nou să renunţăm la orice alte învinuiri şi suspiciuni şi să rămânem strict la ceea ce se recunoaşte de către partea văzută a francmasoneriei şi chiar să plecăm de la premiza că nu există parte ocultă a francmasoneriei, oricât de improbabilă este această ipoteză, pentru a vedea că acest "rest" de necontestat este el însuşi profund imoral aşa cum şi mai imorală ar fi şi alternativa unor acţiuni politice sau (anti)religioase oculte, caracter care ar face-o profund dăunătoare societăţii omeneşti.
S-a ajuns cu greu la convingerea - acum de necontestat - că cele mai mari şanse pentru ca politica să fie benefică este transparenţa.
În societăţile moderne, centrele de iniţiativă politică trebuie să fie la lumina zilei şi să acţioneze pe baza unor reguli cunoscute pentru a mări şansele de reuşită a lor. Desigur, nu totdeauna această transparenţă şi aceste reguli sunt respectate şi nu totdeauna, chiar când se respectă, ele conduc la cele mai bune soluţii şi la eliminarea elementelor nocive şi chiar imorale din viaţa publică.
Totuşi, şansele cele mai mari pentru optimizarea vieţii publice o constituie transparentă şi respectarea unor reguli minimale.
Este posibil ca iniţiativele politice pornind din centre oculte să fie bune în anumite momente. Aceasta nu împiedică ca o astfel de politică să fie per sold rea şi mai ales să nu conţină în mult mai mare proporţie primejdii nemăsurate, unele cu caracter criminal şi potenţial fatale civilizaţiilor în cadrul cărora se manifestă.
Ce sunt deci şi ce justificare au asociaţiile francmasone după ce am eliminat aşa cum susţin francmasonii, chiar frizând absurdul, orice caracter militant al lor pe diferite planuri şi de asemenea după ce am văzut că justificarea aşa-zisei "lupte pentru toleranţă" este goală de conţinut.
Singura justificare, de neînlăturat, de fapt liantul şi forţa pe care o au şi pe care o mărturisesc formal de la început societăţile masonice, rămâne organizarea, în mijlocul unor societăţi mai mari, de nuclee cu oameni ce se ajută reciproc, transgresând criteriile de selecţie şi promovare sociale.
Aceasta este de fapt singura justificare posibilă, chiar dacă aceasta nu se recunoaşte deschis, pentru apartenenţa la francmasonerie, în condiţiile în care se ia în serios afirmaţia că ea a renunţat la orice ţeluri politice, religioase sau chiar estetice sau sportive.
Analizăm deci imoralitatea apartenenţei la francmasonerie, în condiţiile în care dăm crezare afirmaţiei că ea nu mai are ţeluri religioase sau politice. Dacă aceste ţeluri există totuşi, bine mascate sub preş, aceasta nu ar face decât să agraveze caracterul imoral şi dăunător al apartenenţei la francmasonerie.
Prin urmare, din nou şi din nou, vom porni, chiar frizând absurdul, de la această afirmaţie de totală neutralitate a francmasoneriei pentru a arăta fără dubiu că în orice caz apartenenţa la francmasonerie este imorală. De mii şi sute de ani, omenirea încearcă, în ciuda nenumăratelor ratări, să stabilească criteriile obiective, cât mai oportune, de promovare a selecţiei în cadrul societăţii.
O asociaţie cum ar fi cea a francmasoneriei, care nu are nici un alt scop decât cel al întrajutorării reciproce a membrilor săi prin eludarea sau în orice caz transgresarea criteriilor transparente de promovare în societate este evident imorală.
Negarea unor scopuri politice sau religioase, pe lângă că este pentru un om cât de cât lucid şi informat total inacceptabilă, nu înlătură cu nimic caracterul imoral şi antisocial al apartenenţei la francmasonerie.
Admiţând, chiar împotriva evidenţei şi a bunului simţ, neutralitatea politică şi religioasă a francmasoneriei, nu se face altceva decât să se pună în relief motivaţia egoistă şi imorală arătată mai sus, a apartenenţei la ea.
O minimă bună credinţă şi luciditate a celor care acceptă să facă parte din francmasonerie trebuie să-i conducă pe aceştia la a recunoaşte că oricum, motivaţia atitudinii lor este una interesată, imorală şi antisocială.
Prin urmare, pentru un creştin nici nu se pune problema justificării participării la francmasonerie, dar chiar pentru un necreştin situaţia este inacceptabilă moral.
În general, cei care intră astăzi în francmasonerie sunt dintre intelectuali şi, din păcate, aceştia au în general o mare capacitate ca, atunci când interesele lor o cer, să-şi justifice poziţia.
Totuşi mi se pare că argumentele care condamnă din punct de vedere moral apartenenţa la francmasonerie sunt atât de pertinente încât este imposibil ca măcar o urmă de îndoială să nu răzbată pentru cel ce optează pentru apartenenţa la ea şi căruia i-a mai rămas o fărâmă de bun simţ.
Acestuia, dacă se uită cu luciditate în oglindă, este imposibil să nu-şi apară sieşi penibil.
Pentru ca acest sentiment al penibilului să mijească în conştiinţa celor cărora le-a mai rămas o urmă de bun simţ şi sunt membri ai francmasoneriei, am scris, poate cu naivitate şi în zadar, aceste rânduri.

Înapoi la cuprinsul paginii