AUTOBIOGRAFIE

Sunt născut în 17.IV.1926 la Blaj.
Tatăl, Zaharie Boilă a fost avocat şi ziarist. Nu a avut niciodată vre-o avere (imobiliară sau mobiliară), dar ca aparţinători ai bur­gheziei am dus în copilărie un trei decent, fără lipsuri materiale.
Mama, Clara, a fost casnică (ca pregătire era profesoară de muzică). Mama a fost nepoata lui Iuliu Maniu, care a crescut-o de la vârsta de 1 an, când i-a murit tatăl, Ioan Pop, protopop greco-catolic în Năsăud).
Creştinismul, apropierea de Sfintele Taine, au fost coordonatele în care m-a crescut mama mea.
Am intrat apoi sub influenţa lui Iuliu Maniu în respectul şi dragostea faţă de neamul meu românesc. Ceea ce a caracterizat naţionalismul (dragostea pentru naţiunea mea) primit din fragedă copilărie de la Iuliu Maniu (Unchiuţul cum îi spuneam în familie) a fost toleranţa maximă, deschiderea cu dragoste faţă de orice alt neam cu care intram în contact. N-am putut înţelege cum poate cineva care îşi iubeşte cu adevărat neamul să fie acuzat de şovinism. Pentru mine care am supt dragostea de neam odată cu creştinismul, era evident că trebuia să iubesc din toată inima neamul meu din moment ce mântuirea noastră depinde de cum îl iubim pe aproapele nostru şi pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înşine. Cine nu-şi iubeşte propriul neam nu poate iubi şi fi tolerant în spirit creştin cu cei de alt neam. De aceea mi se pare o aberaţie să-i acuzi pe cei care sunt şi se proclamă naţionalişti luminaţi că sunt retrograzi. Aceasta este una dintre diversiunile criminale din lumea modernă pe care am avut norocul, datorită educaţiei primite de la Iuliu Meniu, să o înţeleg şi să o depăşesc încă din copilărie. La vârsta de 14 ani, în urma dictatului de la Viena, am părăsit Clujul în care am copilărit şi m-am refugiat la Sibiu împreună cu familia. În 1945 m-am înapoiat la Cluj şi m-am înscris la Facultatea de Drept Am participat activ (am fost secretarul Tineretului niversitar Naţional Ţărănist - TUNŢ din Cluj) la toate mişcările studenţeşti anticomuniste, inclusiv greva din 1946-1947. Doresc să aduc o mărturie împotriva unor afirmaţii, cu atât mai nedevărate cu cât mai des susţinute de o puzderie de aşa-zişi istorici din epoca postcomunistă.
Se afirmă că Maniu n-a înţeles şi n-a ştiut că vom fi ocupaţi mulţi ani de Uniunea Sovietică, părăsiţi fiind de occidentali cu obişnuita lor generozitate "democratică" şi că în consecinţă a împins oamenii la lupta şi la sacrificii inutile.
Dimpotrivă ! El ne-o avertizat pe noi tinerii de ceea ce ne aşteap­tă, îndemnându-ne sa ne ferim sa oferim securităţii liste cu cei ce urmează a fi închişi sau eliminaţi. "Este suficient, ne-a spus el, să ne sacrificăm noi, cei din linia întâia, care putem dovedi nea­mului nostru şi lumii întregi că poporul român nu a cedat de bună voie silniciei comuniste. Voi să încercaţi să ajungeţi vii şi sănătoşi tru­peşte şi sufleteşte ziua cea mare a eliberării. Atunci - a adăugat el - fiecare român bun va fi un bulgăre de aur."
Cu prilejul mişcărilor studenţeşti din 1946 el a transmis prin mi­ne acelaş sfat, dar impetuozitatea şi entuziasmul nostru nu a vrut să se plece în faţa argumentelor reci.
Am avut de suferit personal de pe urma acelor mişcări studenţeşti, Deşi am fost numai 2 integralişti, din 262 de studenţi care au terminat studiile Facultăţii de Drept în 1950, eu nu am fost repartizat ni­căieri şi am fost nevoit să mă angajez ca sondor la schela petrolieră din Ochiuri.
Apoi în 1952 am fost arestat ca unul dintre conducătorii "reacţio­nari" şi condamnat administrativ la 5 ani. Am făcut 2 ani de închi­soare şi apoi mi s-a dat domiciliu obligator la Schiuri (Jud. Târgovişte).
Împreună cu sora mea, Elena Boilă şi cu fratele meu Ioan Boilă, şi cu prietenul meu Nicolae Balotă am alcătuit un memoriu sortit să fie trimis în Occident semnat de noi şi de prietena noastră Tulia Pescaru. Am acceptat consecinţele care firesc ar fi urmat pentru a aduce o mărturie ( era după primirea noastră în ONU şi consfinţirea dominaţiei sovietice asupra noastră de către Occident) că poporul ro­man, categoria intelectualilor, contrar a ceea ce se încerca atunci să se acrediteze, nu a acceptat această silnicie cu strigăte de bucu­rie şi că există oameni gata de sacrificiu pentru a demonstra aceasta.
Eram conştienţi că un astfel de memoriu nu putea schimba nimic din situaţia dată, dar am considerat cu entuziasmul naiv al tinereţii că o mărturie pecetluită prin sacrificiu, pentru adevăr, nu poate decât să ajute, în timp, poporului român.
Ne-am convins ulterior cât de foarte puţin conta un sacrificiu pen­tru adevăr în faţa imensei forţe mediatice a unei lumi lipsite de cre­dinţă. Si totuşi, n-aş renunţa, chiar dacă aş putea schimba retroac­tiv viaţa mea, la suferinţa pe care am îndurat-o datorită acelei „mărturii". Am fost internaţi, eu condamnat la 10 ani închisoare. Am ieşit din temniţă în 1964 în urma decretului de amnestie generală pentru condam­naţii politici.
După ieşirea din puşcărie m-am angajat la Ochiuri, ca sondor, apoi la Fabrica de Ipsos din Aghireş ca tehnician şi în final ca economist la Napochim Cluj.
M-am căsătorit în 1965 cu Maria Fărcaş, cu care am 4 copii..
La sfatul episcopilor mei cu care am stat în puşcărie (mai exact la cerinţa lor), am acceptat, în ciuda lipsei de pregătire teologică, să fiu hirotonit preot, pentru a servi Biserica greco-catolică aflată în catacombe. Am făcut liturghii şi ore de catehism cu tinerii care îndrăzneau să vină în casa socrului meu Vasile Fărcaş din Cluj, str. Turzii 43.
După evenimentele din 1989 am intrat, cu autorizaţia Mitropolitului Cardinal Alex. Todea, în PNŢCD sperând să pot milita cu succes pentru o libertate religioasă efectivă, pentru o libertate politică autentică, pentru un naţionalism luminat şi pentru a lupta contra mafiei născute din PCR-ul defunct care stăpânea şi jefuia ţara. Am fost se­nator PNŢCD între anii 1992 – 2000 dar cu toate eforturile făcute nu am reuşit să contribui la păstrarea PNŢCD pe coordonatele voite. Mi-am dat în consecinţă demisia din PNŢCD-ul, care după convingerea mea s-a rupt de democraţia creştină şi de naţionalismul luminat, precum şi de lupta împotriva moştenirii PCR-ului.
Am înfiinţat împreuna cu cei câţiva care afişau aceleaşi convingeri ANCD (Alianţa Naţională Creştin Democrată), proiect politic de asemenea eşuat datorită dezertării unora şi slăbiciunii altora.
Cred ca dacă pot face ceva pentru societatea românească este să scriu şi să încerc pe această cale să contribui la reeducarea poporu­lui român în spiritul credinţei creştine şi a naţionalismului luminat.

 

Pr. Matei Boilă