Lumini printre gratiile penitenciarului din Botoşani în anul 1964 pentru zilele noastre

 

Gratii luminând

 

 

 

Lumini printre gratiile penitenciarului din Botoşani în anul 1964 pentru zilele noastre


Doresc să completez întâmplările povestite din temniţele comuniste cu unele experienţe trăite în anul 1964 care răspund unor preocupări ale zilei de azi.
Relatarea acestor experienţe şi a învăţăturilor pe care le-au prilejuit se îndepărtează de specificul „cărţii” pe care am scris-o. Întrucât paginile scrise anterior s-au vrut împărtăşirea unor momente luminoase prilejuite de transparenţa gratiilor închisorii, aceste rânduri ar putea fi considerate o completare colaterală. Consideraţii teoretice conţinute în acest capitol au totuşi o bază comună cu paginile anterioare: ele pleacă de la întâmplări trăite de mine pe care le comunic.cu deplină sinceritate.
Era la începutul anului 1964. Din motive necunoscute de mine, în orice caz neverificate prin informaţii, regimul comunist s-a hotărât să elibereze, practic, pe toţi deţinuţii de conştiinţă care umpleau temniţele anilor 60 în România. Prin ceea ce am trăit eu în închisoarea din Botoşani pot pune în evidenţă o serie de realităţi, precum şi de intenţii ale dictaturii comuniste, chiar dacă, din lipsă de informaţii, explicaţia integrală a acestor realităţi îmi scapă sau, în orice caz, rămâne la nivelul unor simple supoziţii. Totuşi, în ultimii ani, mi-am dat seama câte lucruri se pot înţelege de pe poziţia unui închis între gratii în timpul amnistiei din 1964 pe care le împărtăşesc pentru cei care vor să cunoască realitatea acelor vremi.
În primul rând, mi-am dat seama că specialiştii terorii au ajuns la concluzia (provocată sau nu din exterior) că, date fiind desăvârşirea presiunii poliţiste şi lipsa oricăror mijloace de rezistenţă ale potenţialilor opozanţi, eliberarea celor câtorva mii sau zeci de mii de deţinuţi C.R. (contrarevoluţionari) nu poate face decât bine regimului. Poate au existat şi alte motive necunoscute nouă, celor din spatele gratiilor, care au determinat amnistia generală a anului 1964. Nu le-am cunoscut atunci, dar ceea ce am constatat a fost acţiunea susţinută şi cu profesionalism dusă, prin care se căuta anihilarea – mai ales prin continuarea fricii şi a şantajului de tot felul – a şanselor unor reacţii antidictatură, odată ce se trecea la „destinderea” impusă sau nu din afara graniţelor ţării.
S-a trecut în acest sens la ceea ce s-a numit de către noi o nouă reeducare, de data asta nonviolentă. S-a încercat prin promisiunea că este posibilă o eliberare înainte de termen, dar numai a celor „reeducaţi”, obţinerea unor angajamente de colaborare într-un fel sau altul cu Securitatea (pacte cu diavolul, cum le numeam noi). Aceste manevre ale Securităţii nu le-am intuit, ci le-am constatat în mod direct din ceea ce am trăit atunci. Iată în ce anume au constat acestea:
S-a pornit o acţiune de pregătire a eliberărilor masive sub directa conducere a ofiţerului politic (la noi, în penitenciarul din Botoşani, un anume Dora, dacă şi-a dat numele adevărat).
Au fost chemaţi pe rând la interogatorii toţi deţinuţii, insistându-se asupra celor care, în opinia ofiţerului politic, aveau o influenţă asupra celorlalţi. Li se cerea acestora:
1. să-şi recunoască vina;
2. să facă o mărturisire publică în acest sens în faţa celorlalţi deţinuţi;
3. să dea o declaraţie cât mai sinceră şi mai completă asupra tuturor acţiunilor duşmănoase făcute după instaurarea puterii comuniste;
4. să demaşte pe toţi aceia care au avut sau au în continuare o atitudine duşmănoasă faţă de puterea populară;
5. să se angajeze în scris că vor colabora cu organele Securităţii după ce vor fi eliberaţi datorită clemenţei (faţă de care trebuie să fie recunoscători), denunţând orice act sau atitudine „reacţionară”.
Am remarcat că securiştii, experţi în ceea ce priveşte exercitarea terorii, se mulţumeau – în funcţie de subiectul prelucrat – la început cu foarte puţin. Recunoaşterea vinei şi promisiunea că nu vei spune nimic din ceea ce ai trăit în închisoare erau începutul căderii pe toboganul capitulării.
Înţelegând manevra lor, ca o reacţie de apărare, am hotărât să nu fac nici o urmă de concesie, oricât de mică şi fără importanţă ar apărea ea.
S-au organizat într-o sală mare, în care erau înghesuiţi sute de deţinuţi, şedinţele de penitenţă, menite să frângă rezistenţa celor încăpăţânaţi (fanatici, cum ne numea ofiţerul politic, sau uneori peiorativ, catolici).
Erau puşi să vorbească îndeosebi cei mai cultivaţi care, în opinia celor care conduceau acţiunea de reeducare, puteau avea o influenţă mai mare asupra celor încăpăţânaţi. În orice caz, chiar dacă nu au reuşit să ne convingă şi să ne influenţeze decisiv, aceste mărturisiri publice ne-au lăsat un gust amar şi ne-au mărit suferinţa detenţiunii.
Într-o zi au fost puşi să ne vorbească Amedeo Lăzărescu şi Alexandru Paleologu. Cu mult talent şi folosindu-şi bagajul cultural, ei au pledat cauza comunistă. Autodemascarea, spovedania publică, adeziunea aparent entuziastă la comunism cu toată vestimentaţia inteligent şi talentat făcută n-au putut să înşele, în fond, pe nimeni, ceea ce nu a împiedicat ca discursurile respective să ne provoace multă amărăciune şi chiar să determine capitularea unora dintre cei rezistenţi până atunci.
Am fost scos a doua zi la interogatoriu în calitate de „fanatic”. Ofiţerul politic (Dora?) mi-a spus: „Ai văzut că toţi oamenii deştepţi îşi recunosc păcatele şi erorile. Numai voi, tu cu fratele tău şi câţiva fanatici stupizi, vă încăpăţânaţi să nu vă recunoaşteţi greşelile. Şi noi, comuniştii, ne-a recunoscut greşelile făcute”.
¾ Da – i-am spus – în fiecare epocă recunoaşteţi că aţi greşit în trecut, ceea ce nu vă împiedică să vă consideraţi infailibili în prezent şi să impuneţi cu forţa poziţia partidului.
¾ Tu, ca efect al încăpăţânării tale stupide – a continuat Dora, prefăcându-se că nu a auzit remarca mea – vei putrezi în închisoare până la adânci bătrâneţi.
¾ Domnule căpitan, în timp ce bieţii nenorociţi se spovedeau în faţa noastră, v-am urmărit şi v-am citit pe faţă dispreţul pe care îl aveaţi pentru aceşti „eroi” pe care ni-i daţi ca exemplu. Vreţi neapărat să mă dispreţuiţi şi pe mine? Această satisfacţie nu v-o dau! Dar să ştiţi că nu acesta este motivul principal pentru care refuz să mă pretez la comedia pe care o organizaţi. Respectarea convingerilor proprii, care presupune la o astfel de manifestare libertatea totală de expresie, nu este numai un atribut la care ţin pentru respectarea demnităţii mele, ci este o obligaţie de conştiinţă pentru Adevăr pe care, indiferent de preţul pe care îl plătesc, trebuie să o respect. De altfel nu înţeleg ce câştigaţi în sufletul acestor oameni dacă, după ce i-aţi chinuit ani de zile, mai adăugaţi şi această umilinţă finală.
Mărturisesc că am făcut această observaţie în speranţa că voi obţine o mărturisire spontană privind mobilul acestei reeducări şi am obţinut-o.
Puţin enervat mi-a spus: „Să nu crezi că suntem aşa de proşti încât să credem că obţinem pe această cale o adeziune şi schimbare a sentimentelor de duşmănie ale acestor oameni în sentimente de prietenie. Dar nu asta ne interesează. Ceea ce aceşti oameni, sub directa îndrumare a noastră, fac acum, le va lăsa o urmă care nu se va şterge cât timp vor trăi, şi indiferent de situaţiile viitoare, vor fi oricând posibil de şantajat de către noi.”
Ulterior, mai ales după 1989, mi-am dat seama câtă dreptate a avut şi cât de oportune au fost acele manevre pentru forţele comuniste şi post-comuniste, mai ales că au avut grijă să completeze capitularea acestor oameni în primul rând cu turnătorii, lezând prieteni şi cunoscuţi.
După prăbuşirea regimului Ceauşescu unul dintre acei care ne-au vorbit atunci, anume Alexandru Paleologu, a ilustrat cât de mult poate schimba poziţia morală, politică şi socială o mărturisire sinceră şi o eliberare prin curaj şi inteligenţă de şantajul comunist. Alexandru Paleologu, recunoscând public că a făcut „pactul cu diavolul”, şi-a recâştigat libertatea pe care majoritatea celor din situaţia lui nu au mai avut-o niciodată. Am fost coleg în anii 90 cu Paleologu în Senat şi trebuie să mărturisesc că a fost dintre cei puţini care a avut întotdeauna o poziţie corectă faţă de post-comunismul care denatura viaţa noastră politică de după 1989. Sunt convins că dacă erau mai mulţi oameni din rândurile opoziţiei de după 1989 ca Alexandru Paleologu, scăpaţi de şantaj şi de frică, viaţa noastră politică ar fi fost alta.

Un alt argument menit să ne slăbească rezistenţa morală, pe care l-am auzit spus cu obstinaţie de politrucii care se ocupau de reeducarea noastră, a fost următorul: „Aţi fost nişte naivi proşti crezând în americani, sperând că vor veni să vă elibereze şi să vă premieze pentru rezistenţa voastră faţă de noi, comuniştii. Dar admiţând, prin absurd, că vor veni americanii, noi îi vom primi şi ei nu vor face decât să consfinţească ceea ce noi am făcut timp de câteva decenii, demolând o societate putredă.”
În sufletul nostru am respins cu indignare acest argument, considerându-l o încercare vicleană şi ridicolă de a anihila orice rezistenţă morală faţă de acţiunea de reeducare.
Acum însă, după trecerea a zeci de ani şi după tot ce am trăit, mai ales după 1989, există o serie de evenimente şi luări de poziţie care aruncă o lumină stranie asupra acestui argument, lăsând în urma lui un iz suspect, rău mirositor.
Mi se pare suspect cum oameni bine informaţi lansează cu obstinaţie o serie de ipoteze, evident neadevărate. Împotriva evidenţei se susţine de către puzderia de patrioţi de import că în România, rezistenţa faţă de comunism a fost practic inexistentă, în orice caz mai mică decât în celelalte ţări est-europene. Se neagă că:
în România, dintre toate ţările est-europene, comunismul s-a instaurat mai greu şi numai după ce a anihilat cu forţa şi cu ajutorul tancurilor sovietice opoziţia poporului român, având aprobarea, în procente exprimate (90%) a Occidentului;
au fost decimate, plătind cu sute de mii de morţi şi robi, partidele istorice;
au fost anihilate detaşamente întregi de luptători în munţi împotriva comunismului străin estic, sprijinit tacit de Occident;
au fost întemniţaţi şi în parte omorâţi, mii de ţărani care s-au opus colectivizării;
au fost închişi şi în parte omorâţi, mii de credincioşi care s-au opus ateizării forţate (o biserică întreagă, greco-catolică, a fost desfiinţată, rezistenţa ei exemplară ducând la martirizarea întregii sale ierarhii şi a unui mare număr de preoţi şi credincioşi).
După ce cu sălbăticie şi în procent de 99% opoziţia a fost lichidată, cu aprobarea Vestului, s-a permis sub protecţia unor noi înţelegeri între marile puteri, o disidenţă de catifea – la noi în ţară, datorită specificului dictaturii ceauşiste, realizate mai greu şi cu sacrificii. Cei care neagă rezistenţa eroică, plătită cu sacrificiul a milioane de vieţi, identifică rezistenţa faţă de comunism cu această finală, mai mult sau mai puţin dirijată din afară „disidenţă de catifea” care la noi, tocmai datorită rezistenţei mai mari iniţiale înăbuşite în sânge, a fost mai mică decât în celelalte state estice din Europa.
Văzând toate acestea, nu pot scăpa de coşmarul unei eventuale înţelegeri criminale între Apus şi Răsărit care continua mult după Yalta, minimalizând lupta plină de sacrificii a poporului nostru, probabil, printre altele, ca nu cumva aceste înţelegeri cinice să apară în faţa lumii în toată goliciunea lor.
Să sperăm că până la urmă adevărul va ieşi la iveală şi în această privinţă, în ciuda miliardelor grele investite în cea mai putenică, financiar, întreprindere din lume: mass-media televiziunii şi a internetului.
Dar să revenim la oile noastre. Voi povesti, mai aproape de specificul acestor pagini, o întâmplare pe care am trăit-o în primăvara anului 1964 în penitenciarul din Botoşani. Eram câţiva deţinuţi înghesuiţi într-o celulă. Într-o zi, un avocat dintr-un judeţ din sud, nu-i reţin numele şi poate e mai bine aşa, mai în vârstă decât mine cu mult, (remarc aceasta pentru a putea realiza cât de valoroasă a fost prin smerenia pe care împrejurările au impus-o, mărturisirea acestuia ) m-a chemat pe un colţ de partal şi mi-a spus:
„Domnule Boilă, vreau să vă fac o mărturisire şi să vă cer un sfat. Cred că nu e nevoie să vă cer discreţie totală. Eu sunt închis de mai bine de zece ani. După ce am fost arestat, soţia mea a născut o fetiţă. Nu am văzut-o niciodată. Poate de aceea o iubesc mai mult decât poate iubi un părinte copilul pe care îl vede zilnic. Domnule Boilă, nu mai pot răbda închisoarea şi despărţirea de soţie şi de fetiţă. Mă sufoc. Acum trei zile am fost scos la anchetă de către ofiţerul politic care mi-a spus: semnează un angajament că ne vei ajuta în acţiunea noastră de cunoaştere şi anihilare a duşmanului nostru şi eu îţi garantez că vei fi imediat eliberat, indiferent de condamnarea pe care o ai.
Bineînţeles că în ipoteza că voi semna acest angajament nu voi face nici un rău. Voi evita orice turnătorie dăunătoare cuiva, dar vreau cu o dorinţă pătimaşă să îmi văd familia. Mă adresez dumneavoastră pentru că în cazul în care mă veţi înţelege, am sentimentul că jumătate din greutatea şi nocivitatea acţiunii mele îmi va fi luată de pe umeri. Ce să fac?”

***
Înainte de a relata ce i-am spus, vreau să vă împărtăşesc sentimentul de durere şi revoltă care m-a cuprins văzând suferinţa acelui om. Nu poate fi o crimă mai odioasă decât cea pe care slugile bolşevismului sovietic, ajutate cu mărinimie de Occidentul capitulard au făcut atunci împotriva poporului nostru. Călcând peste demnitatea unui popor întreg, ajuns la discreţia comunismului, folosind mijloacele cele mai criminale fizice şi morale, au determinat o parte a societăţii să fie supraveghetoarea şi tunătoarea celeilalte părţi. Nu contează dacă au făcut sau nu un rău cuiva, de altfel, practic, imposibil de dovedit şi de ştiut, nici dacă au făcut sau nu „poliţie politică” – sintagmă care dovedeşte slăbiciunea de minte şi caracter a majorităţii legislativului nostru – este bine ca, în lipsa pedepsirii adevăraţilor vinovaţi, cei care au organizat această crimă la nivel naţional şi care, culmea umilirii noastre, sunt astăzi în poziţia de conducere a societăţii – „ne fac legi şi de pun biruri, ne vorbesc filozofie” să fie deconspiraţi, deşi sunt mai degrabă victime decât vinovaţi, nu pentru a fi pedepsiţi, nici lustraţi, ci pur şi simplu pentru a oferi un criteriu de judecare a celor ce se prezintă în faţa noastră ca potenţiali oameni de decizie în societatea noastră. Desigur, ca orice criteriu de analizare a oamenilor, acesta nu este deloc unul infailibil, dar totuşi este ceva mai mult decât nimic. Un om care a fost dispus să colaboreze la umilirea societăţii noastre de către securitatea comunistă – nu contează că a făcut-o din slăbiciune de caracter sau de minte – nu ar trebui să se erijeze în conducător într-o societate – chipurile vindecată de comunism. Din păcate, sunt prea mulţi cei cu creierul spălat pentru ca punerea în evidenţă – singurul lucru ce se poate face – a acceptării colaborării cu Securitatea să conteze foarte mult. Totuşi, în anumite limite contează, pentru că altfel cei ce se află în situaţia de a fi deconspiraţi nu s-ar agita, deplângând viitoarele „victime” ale acestei posibile, vezi-Doamne, vânători de vrăjitoare

***

Dar să relatez ceea ce i-am spus atunci celui care mi-a cerut sfatul. „Nu ştiu cărui fapt datorăm destinderea pe care o simţim – eventual un angajament cu cei care urmau să ne împrumute miliarde de dolari cu dobânzi grele – dar se pare că regimul s-a hotărât să dea o amnistie generală pentru deţinuţii politici. Nu este probabil să fie eliberaţi numai cei care se angajează ca turnători, pentru că astfel s-ar anula posibilitatea ca aceştia să-şi poată îndeplini eficient datoria. Că regimul caută să angajeze ca turnători, diminuând la maximum eventuala opoziţie a acestora, cât mai mulţi deţinuţi politici – de altfel oricum lipsiţi de mijloacele necesare unei acţiuni politice – se poate. Eu sunt sigur însă că sau nu eliberează pe nimeni, sau ne eliberează pe toţi, indiferent dacă semnăm sau nu angajamente de colaborare. Dar această părere a mea – un simplu calcul politic – poate fi eronată. De câte ori am crezut că „vin americanii” şi ne-am înşelat. Nu pe această părere-raţionament trebuie să vă bazaţi refuzând colaborarea cu Securitatea. În paranteză fie spus, părerea că, odată liber, poţi, înşela vigilenţa Securităţii, este, ţinând seama de puterea ei mare şi de slăbiciunea noastră, iluzorie. Nimeni, bazându-se pe capacitatea sa de a înşela Securitatea, nu a câştigat vreodată. Rezistenţa dumneavoastră trebuie să se bazeze numai şi numai pe dorinţa de a respecta Adevărul care pentru noi creştinii este Cristos. Numai atunci să nu cedaţi, indiferent că veţi rămâne în închisoare până la sfârşitul zilelor dumneavoastră. Altfel, pe un calcul relativ, să nu fundamentaţi o hotărâre cu consecinţe aşa de grave.”
Poate – şi uneori am regretat – am fost prea aspru şi crud cu omul nenorocit din faţa mea. În gând, l-am rugat să-mi ierte duritatea şi L-am rugat totodată pe Dumnezeu să-l ajute pe omul din faţa mea să treacă peste suferinţele pe care un regim criminal i le impunea. Nu ştiu până astăzi ce a făcut acest nenorocit. Ştiu că s-a sculat de pe partal fără să scoată o vorbă şi s-a îndepărtat de mine ca de o ispită prea grea pentru umerii lui. Încă o dată, până ce adevăraţii vinovaţi, cei care au organizat turnătoria pe plan naţional, nu sunt pedepsiţi sau cel puţin lustraţi, efectul „dosariadei” este neglijabil, dar totuşi util, dacă nu pentru altceva, pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să-şi arunce de pe umeri o povară prea grea şi să scape de şantaj, chiar cu preţul unor noi suferinţe.
 

 

Pr. Matei Boilă

 

 

 

Înapoi la cuprinsul paginii

 

 GRATII LUMINÂND

 

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine - în opinia multora - să fie împărtăşită de cei care au trecut prin „agora” împrejmuită de sârmă ghimpată.
De aceea am fost somat şi eu, de prieteni şi cunoscuţi, să-mi fac datoria şi să scriu. Le-am explicat, în general fără succes, deşi mărturisesc cu toată sinceritatea că nu există nici o umbră de falsă modestie în tot ce am spus, că nu am nici talent şi nici mai ales vocaţie de povestitor şi nici o memorie bună a lucrurilor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, aşa cum am admirat la cei care au scris despre peripeţiile din închisoare.
Până la urmă însă, cu inconsecvenţa anilor pe care îi port în spate şi din motivele pe care le voi arăta în continuare m-am hotărât să povestesc unele întâmplări din închisoare, deşi considerentele pe care le-am invocat pentru a nu scrie rămân in picioare.
Am facut bilanţul întâmplărilor care mi-au rămas mai viu în amintire şi am constatat un lucru paradoxal: din acest iad comunist, aşa cum pe bună dreptate l-au numit cei care i-au cunoscut dogoarea, nu mi-au rămas în relief decât momente de bucurie, în orice caz de lumină.
Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată.
Dar am pentru această poziţie două justificări solide. În primul rând trebuie să amintesc, ca o primă scuză, ceea ce a scris un gânditor, îmi scapă numele, (iată o exemplificare a ceea ce am afirmat la început privind memoria mea), care spunea că norocul oamenilor este că suferinţele se înscriu ca şi cuvintele pe nisip - vânturile şi ploile le şterg - în timp ce bucuriile se încrustează în suflet asemenea cuvintelor scrijelite pe stâncă, rezistând timpului.
În al doilea rând, toate experienţele împărtăşite, deşi le-am consemnat pentru componenta lor luminoasă, sunt, pentru cei care ştiu să citească printre rânduri, fructul unor suferinţe care, ca toate suferinţele din lume, sunt încărcate de puternica dorinţă de a scăpa de ele şi au purtat şi poartă pe frontispiciul lor rugăciunea: „Doamne, ia de la mine acest pahar”.
Scriu aceste rânduri în primul rând pentru copiii mei şi mai ales pentru nepoţii mei, dorind să se împărtăşească de aceste experienţe cu partea lor de lumină, fară să cunoască şi latura lor întunecoasă.
Dar oare este posibil aceasta? Este posibil ca suferinţa trăită de bunicul lor să le deschidă încăperi care prin natura lor presupun în prealabil asceză personală? Cred că omeneşte aceasta este imposibil, dar ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu.
Mă rog deci Celui Atotputernic să umple de putere aceste cuvinte, scrise exclusiv din dragoste, dragoste care toate le poate, şi să permită ca suferinţa noastră, a celor care am trecut printre gratii, să fie şi în beneficiul copiilor, nepoţilor şi tuturor acelor care vor citi aceste rânduri, făcându-i să împărtăşească bucuria cuprinsă în ele cu plata în contul exclusiv al bătrânilor care îi iubesc aşa de mult.
În concluzie, rugămintea pe care o adresez lui Dumnezeu la începutul acestor rânduri, pentru generaţiile viitoare ale neamului meu, este:
„Doamne, nu le da lor suferinţele temniţelor comuniste, dar fă-i să beneficieze de lumina care s-a strecurat, pe furiş, printre gratii.”


 

INIMA ÎNFRÂNTĂ ŞI SMERITĂ, DUMNEZEU NU O
VA URGISI“ (PSALM 50)


N-aş putea să vă împărtăşesc acum din experienţele mele din închisoare dacă Dumnezeu, la mijlocirea Maicii Domnului, nu mi-ar fi ascultat o rugăciune fierbinte pe care I-am adresat-o înainte de a fi arestat.
Să mă explic.
O împrejurare ieşită din comun, care pentru mine poartă însemnele Providenţei, m-a făcut să aflu în 1950 despre unul din cele mai cumplite fenomene care s-au petrecut în secolul nostru, şi îndrăznesc să spun, unic în istoria omenirii.
Un prieten de-al meu, Ionel Pop, a fost eliberat din închisoarea Piteşti după ce a trecut timp de o lună prin experienţa demascărilor. Şocul pe care l-a suportat l-a facut să nu se mai poată echilibra decât greu şi în timp şi să nu-şi poată depăşi frica intrată în oase. Dar până la urmă, nevoia de a se elibera de povara grea a suferinţelor trecute, dar mereu prezente în sufletul său rănit, a fost mai puternică şi chemându-mă la o plimbare pe stradă (zidurile au urechi), mi-a destăinuit experienţa prin care a trecut, despre care nu a îndrăznit să spună nimic, nici măcar mamei sale.
De atunci, mai ales în timpul peregrinărilor prin diferitele temniţe, am cunoscut mai mulţi tineri care au trecut prin acea experienţă, mai mult sau mai puţin taraţi psihic şi am putut reconstitui oarecum grozăvia demascărilor.
Au fost puşi în aceeaşi celulă tineri condamnaţi pentru rezistenţa lor la înrobirea ţării bolşevismului sovietic (aleşi mai ales dintre cei mai dârji) şi o mână de deţinuţi prelucraţi în prealabil pentru a fi torţionarii colegilor lor (unii cooperanţi de la bun început, alţii numai în urma unor chinuri şi presiuni la care nu au rezistat). Acestora li s-a ordonat, creându-li-se toate condiţiile necesare (inclusiv intervenţia armată a paznicilor în cazul în care disperarea îi făcea pe cei supuşi la chinurile demascării să riposteze) să supună pe colegii lor (bandiţii, cum îi numeau) la chinuri inimaginabile pentru a accepta colaborarea cu cei deja „reeducaţi”.
Această colaborare însemna parcurgerea următoarelor etape:
- autodemascarea; recunoaşterea că sunt bandiţi, trădători, corupţi, imorali şi detalierea în amănunt a tuturor acţiunilor „duşmănoase” săvârşite împotriva regimului;
- demascarea tuturor celor împreună cu care au făcut aceste fapte duşmănoase: părinţi, fraţi, rude, prieteni, cunoscuţi;
- participarea activă la chinuirea altor colegi de suferinţă care intrau în moara criminală a securităţii;
- participarea, acum aşa-zis de bună voie (după ce au fost în prealabil chinuiţi să o facă) la mimarea unor acte de cult culminând cu consumarea, din potire improvizate, a fecalelor şi vomelor „adorate” ca fiind Sfânta Împărtăşanie;
- o parte din cei „demascaţi” erau aduşi în celulă prin intermediul organelor de securitate care primeau (pe foi de hârtie excepţional puse la dispoziţia „reeducaţilor”) toate aceste mărturisiri; o dată ce aceşti noi veniţi erau supuşi chinurilor prin care trecuseră şi vechii demascaţi, acestora li se închidea cercul de foc al conştiinţei şi certitudinii că sunt cauza suferinţelor lor, făcând grea, dacă nu imposibilă, recâştigarea păcii şi a bunei conştiinţe.
Am avut prilejul, aşa cum am mai spus odinioară, să stau în celulă cu unii care au trecut prin acest infern. Multe dintre rănile lor s-au cicatrizat, chiar dacă nu s-au vindecat de tot, dar cea care rămânea ca o rană vie în sufletul lor era durerea că au fost cauza suferinţei colegilor lor demascaţi de ei. În zadar încercam să-i conving – de altfel de un lucru adevărat – că nu erau responsabili de ceea ce au făcut, mărimea grozăviilor prin care au trecut, suferinţele inimaginabile la care au fost supuşi cei „demascaţi” de ei, diferenţa dintre rezistenţa de care au crezut că vor fi capabili şi cea reală, care întotdeauna era mai mică, îi făceau refractari la vindecare. Orice le spuneam, această diferenţă era simţită ca o vină grea, mărită încă de orgoliul rănit, astfel că am avut întotdeauna impresia în faţa lor că sunt plini de răni mai oribile şi mai nevindecabile decât lepra.
În consecinţă, sau orgoliul rănit triumfa, găsind justificare la crimele oribile la care au participat, sau în cele mai multe cazuri ajungeau la imposibilitatea de a se ierta pe ei înşişi, ceea ce ducea la dezechilibre psihice, uneori la psihoze grave.
Nu cred că poate exista o crimă mai mare, ţinând seama de suferinţa provocată, decât ceea ce s-a făcut cu aceşti tineri. Suferinţele sufleteşti diabolic provocate şi întreţinute au depăşit cu mult suferinţele fizice la care au fost supuşi şi care la rândul lor depăşeau orice imaginaţie a unui om normal constituit.
Cu cât aceşti tineri au fost mai dârji, mai generoşi, mai capabili de sacrificiu, cu atât căderea a fost mai cumplită. Şi matematic nu se putea ajunge decât la cădere, chinurile fiind provocate de cei cu care se aflau împreună în aceeaşi celulă ziua şi noaptea. Pe măsura ce timpul trecea, foamea, frigul, suferinţele fizice slăbeau rezistenţa organismului care, la rândul lui, era suportul rezistenţei nervoase şi morale până în momentul în care echilibrul se rupea şi omul ceda.
L-am intrebat pe Bauman, un coleg de celulă care a trecut prin experienţa demascărilor: „Spune-mi, au fost tineri care au rezistat până la sfârşit?” „Da – mi-a spus el – cei care au avut «norocul» să moară în primele zile de chin.”

...

Eu am fost arestat de patru ori în perioadele cele mai critice, am trecut prin şase anchete, am fost din categoria cea mai indicată pentru a fi introdus în moara demascărilor. Cum am scăpat? Lumea este condusă prin cauze secunde pe care în anumite limite le putem cunoaşte. Există, desigur, o serie de întâmplări din această categorie care pot „explica” de ce şi cum am scăpat din infernul demascărilor prin care, dacă treceam, desigur nu mai puteam sta acum la masa de scris.
Şi totuşi eu ştiu că există în această privinţă nu numai pseudoexplicaţii, ca împrejurările de care am amintit, ci şi o explicaţie adevărată, o cauză eficientă.
Aşa cum am arătat deja, eu am aflat de la prietenul meu, Ionel Pop, despre fenomenul reeducării de la Piteşti. Fiind ameninţat din plin să fiu rearestat, am realizat în adevăr cu umilinţă veritabilă (de altfel în faţa lui Dumnezeu umilinţa ipocrită nu are câştig de cauză), că rezistenţa mea morală la presiunile celor fară Dumnezeu, limitată de suportul fizic, este oricând posibil să fie depăşită de presiunile practic nelimitate la care puteam fi supus. Şi atunci m-am rugat: „Doamne, eu ştiu că sunt slab şi că nu voi putea rezista la chinurile la care oamenii diavolului mă vor supune. Dar eu vreau să rezist împotriva lor şi nu există altă posibilitate decât ca Tu, în mare mila Ta, să opreşti presiunea lor întotdeauna înainte ca eu să ating limita mea de rezistenţă. Deci nu-mi da decât atâta suferinţă câtă pot duce fără să cad. Opreşte chinurile la limita rezistenţei mele.” (Imediat mi-a venit în minte că, dacă şi cu cât rezistenţa mea este mai mică – bineînţeles dacă există bună credinţă – cu atât şi pragul chinurilor va fi mai mic.) Şi aşa a fost.
Prin meandrele temniţelor şi anchetelor am trecut ca prin minune, scăpând de demascare şi simţind mâna Providenţei de câte ori foamea, frigul, singurătatea sau teroarea ameninţau să mă încovoaie.
Evocând acum ce am aflat despre fenomenul demascării, persistă în mine o întrebare grea, pertinentă şi pentru clipa de faţă. Cine a organizat şi în beneficiul cui această inimaginabilă suferinţă a sute, poate mii de tineri? O justificare politică nu există. Ar trebui să considerăm tot aparatul politic şi de securitate lovit grav de oligofrenie, dacă ar fi considerat ei că aceste inimaginabile suferinţe erau într-un fel oarecare necesare sau că serveau cauza puterii comuniste. Şi atunci de ce?
Singura explicatie posibilă este aceea că oameni satanizaţi au organizat toată această „demascare” de dragul strict al suferinţei, al sacrilegiului şi al păcatelor pe care le-au prilejuit. Cine au fost aceia? Ar fi trist şi ridicol să facem şi noi aşa cum cu rea credinţă au facut autorităţile comuniste când au organizat mascarada procesului acestui fenomen, acuzând pe X sau pe Y că, profitând de neglijenţa în serviciu a unor cadre, au chinuit sau omorât pe Z sau N. Este evident că acest fenomen nu putea fi organizat decât de cele mai înalte autorităţi comuniste din ţară şi mai ales din Uniunea Sovietică. Dar oare chiar ei au putut şi au avut interesul politic să facă acest lucru?
Există o întrebare care ne poate pune pe urma adevărului. Cum este posibil ca cel mai nociv, cel mai cumplit fenomen criminal, să nu fi fost judecat de tribunalele naţionale şi internaţionale? Şi ar fi fost uşor de depănat firul fărădelegilor. Nu există decât o singură explicaţie posibilă: forţe satanice, în înţelesul strict al cuvântului, din vest şi din est, au organizat cu bună ştiinţă sacrificarea societăţilor creştine, însă cu metode diferite în vest şi est. Faptul că aceste forţe au împiedicat ca adevărul cumplit al demascărilor să fie măcar proclamat şi înfierat, dacă nu pedepsit, arată că ele continuă să domine politica spaţiului euro-atlantic.
Societăţile noastre, structurate iniţial creştin, sunt lovite de Satan prin droguri, distracţii degenerate, sexualitate liberă, cu consecinţe imediate – distrugerea familiei şi transformarea credinţei creştine vii în manifestări superstiţioase păgâne. Fenomenul Pitesti n-a fost decât un vârf al icebergului satanic, protejat astăzi de slugile lui, pentru ca opera de distrugere a societăţilor creştine să continue.
Dar noi să ne întoarcem la ale noastre, oricât de mici şi neînsemnate ar fi ele în faţa grozăviilor pe care, dacă suntem cât de cât lucizi, le putem întrezări, şi să încercăm să beneficiem de câteva raze de lumină pe care intervenţia Maicii Domnului, la rugăciunea noastră umilă, le-a protejat împotriva săgeţilor otrăvite ale lui Satan.



PAŞTI 1957


N-am să respect în relatarea diferitelor întâmplări din închisoare cronologia lor, pentru că nici nu-mi mai amintesc cu rigoare succesiunea exactă a evenimentelor trăite. Cred că aceasta nu are nici o importanţă pentru ceea ce mi-am propus să împărtăşesc. Totuşi, de data asta, încep prin relatarea unei întâmplări din închisoarea Jilava, prima în care am fost „internat” după ce „mi-au murit oile”. Expresia aceasta cere o explicaţie.
În închisoarea de la Malmaison, Bucureşti, unde erau aduşi cei sub anchetă, am auzit la un moment dat bătăi puternice în uşa unei celule şi strigăte disperate: „Nene, dă-mi drumul, trebuie să-mi adap oile! O să mă omoare pe mine tata dacă le las să moară de sete.” Două nopţi şi două zile, cu toată intervenţia brutală a paznicilor, strigătele au continuat: „Mor oile! Nene, lasă-mă să le adap!” Apoi strigătele au slăbit până ce s-au stins cu totul, ecou al frământărilor din sufletul suferind al băiatului, căci cel ce striga era un băiat de circa 13 ani. Securitatea, urmărind pe cei ce-i ajutau pe luptătorii din munţi, a dat peste o stână din care, din motive bine întemeiate, ciobanii fugiseră, lăsând turma de oi pe seama unui băiat în speranţa că Securitatea nu va împinge acţiunile ei criminale până la a-l închide pe băiat, lăsând turma de oi de izbelişte. S-au înşelat! Băiatul îngrozit că oile vor muri de sete dacă nu le va adăpa, preocupare care îi ocupa în întregime sufletul, striga disperat, în ciuda intervenţiei brutale a paznicilor. Cu cât trecea timpul, puterile copilului slăbeau, o dată cu întărirea convingerii lui că oile până la urmă au murit de sete. Şi atunci, încet, sfârşit, strigătele lui au încetat, ca un ecou al „umanismului socialist” care îl supraveghea.
Ne-am convins cu toţii care intram în temniţele comuniste că perioada cea mai apăsătoare sufleteşte era cea în care legăturile cu cei de acasă şi responsabilitatea faţă de ei persista cu putere mare. O dată ce realizam că „oile muriseră”, câştigam o detaşare faţă de lumea pe care o părăsiserăm şi puterea de a trăi, oricât de groaznică era, realitatea din interiorul gratiilor, devenită, oricum era ea, viaţa noastră.
Deci prima închisoare în care am fost dus după ce „oile mi-au murit” a fost Jilava. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că am trăit aici o zi binecuvântată care mi-a luminat întreg timpul trăit în închisoare şi a continuat să-mi lumineze cărările după ce am trecut din închisoarea mică, cu gratii, în închisoarea mare a ţării mele, întemniţată în întregime.
Această zi a fost sărbătoarea Paştilor din 1957. Am fost pus în celula 9 din reduitul Jilavei. Celula 9 comunica liber cu celulele 10,11, 12 care toate erau ocupate de cei în curs de judecare. Eram înghesuiţi aici, ca vai de lume, 242 de oameni.
Nu insist asupra condiţiilor în care trăiam. Ar fi nedrept să mă opresc asupra acestor suferinţe neglijabile faţă de bucuria trăită, prilejuită printre altele tocmai de înghesuiala de aici. Specific pentru aceste celule era că deţinuţii de aici nu erau aleşi după un criteriu determinat: apartenenţă politică, gravitatea învinuirilor, pregătire, categorie socială, vârstă, boală, etc. Eram deci înghesuiţi aici, în aşteptarea condamnării, oameni extrem de diferiţi: bătrâni, tineri, studenţi, muncitori, ţărani, intelectuali, burghezi, profesori universitari, foşti miniştri, militari, vagabonzi, români, unguri, saşi, evrei, sârbi, preoţi, laici, sănătoşi, bolnavi, TBC-isti, pe moarte, apţi de muncă, total inapţi, catolici, ortodocşi, protestanţi, sectari, mozaici, atei etc. etc.
Printre cei 242 de deţinuţi cu care am petrecut lunile de primăvară din 1957, 1-am întâlnit şi pe episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea. Un om sfânt în înţelesul strict al cuvântului, dacă nu pentru altceva, pentru felul în care, pentru Hristos, a trecut peste el însuşi, peste firea lui reţinută şi timidă, peste fricile lui aproape bolnăvicioase. Pe toate le-a învins prin credinţă şi ni L-a arătat nouă, celor 242 de înghesuiţi, pe Hristos cel întemniţat împreună cu noi. Deşi era interzis şi se putea sfârşi cu „neagra” (o carceră specială) şi pentru un bolnav TBC ca Iuliu Hirţea, cu moartea, episcopul nostru a acceptat ca în întreg Postul Mare, 42 de seri, să ne predice. L-am văzut de 42 de ori învingându-şi cu eroism sfânt frica şi predicându-ne. Numai intervenţia miraculoasă a Providenţei a făcut să nu fie prins şi pedepsit.
Am făcut rost, de asemenea simţind ajutorul Providenţei, de vin şi pâine, aşa că părintele Hirţea putea celebra Sfânta Liturghie, noi împărtăşindu-ne în tot acest timp. Părintele Hirţea urma să facă în ziua de Paşti o liturghie în mijlocul camerelor 9-12 cu participarea tuturor celor care vroiau să o facă. Din experienţa noastră ştiam că unde sunt 10 deţinuţi trebuia să fie şi un turnător, darămite între 242. Părintele Hirţea ne-a atras atenţia asupra acestui aspect. Noi am insistat să facă Liturghia „solemnă” de Paşti, chiar cu riscul de a fi turnaţi. Importanţa spirituală a acţiunii noastre era mai mare decât orice eventuale riscuri. Părintele a acceptat. Am contactat pe toţi cei 242 de deţinuţi, cerându-le să participe la Liturghia de Paşti şi dacă vor avea dispoziţia sufletească să se spovedească şi să se cuminece.
S-a realizat atunci ceva ce a depăşit orice s-a făcut vreodată în condiţii de maximă libertate. Din cei 242 de deţinuţi de convingeri şi confesiuni diferite – unii cu câteva zile înainte atei declaraţi – s-au mărturisit şi cuminecat 240. O realizare pe care, ca prinderea peştilor pe malul lacului Ghenizaret, nu o putem pune decât pe seama puterii lui Hristos.
Bucuria noastră a fost deplină. Mărturisesc că deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – am avut o copilărie binecuvântată, într-o familie care îl mărturisea pe Hristos inclusiv cu ocazia sărbătorilor noastre şi am trăit nenumărate Sfinte Paşti nu numai bogate material, ci mai ales spiritual, n-am simţit bucuria – elementul esenţial al Creştinismului şi al sărbătorilor sale – aşa de puternic şi de viu ca în acele Paşti trăite în hrubele de la Jilava.
Şi astăzi, când mă gândesc la un Paşti binecuvântat şi deosebit de frumos petrecut de mine, mă opresc la anul 1957 şi la reduitul Jilavei.
M-am intrebat de multe ori de ce acel Paşti a fost cel mai frumos pentru mine. Există multe motive: reuşita apostolatului, rugăciunile sfinte conduse de episcopul nostru Iuliu Hirţea, prezenţa simţită a dragostei lui Hristos încărcată de sperantă, dar toate acestea nu sunt suficiente pentru bucuria cu totul deosebită care a inundat atunci sufletul meu, făcând din acel Paşti cea mai frumoasă sărbătoare trăită de mine. Până la urmă mi-am dat seama că sursa imensei bucurii a fost comuniunea simţită ca o realitate palpabilă care s-a realizat între cei 240 de oameni atât de diferiţi din toate punctele de vedere. Comuniunea aceea dintre noi, liantul care ne-a cuprins cu atâta căldură sufletul, n-a putut fi decât Isus Hristos.
Iată de unde acea bucurie mare foarte de atunci pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pe care le-o doresc celor dragi ai mei astăzi.



PAŞTI 1960


Eram la penitenciarul Galaţi circa 120 de deţinuţi într-o celulă relativ mai mare. Era o perioadă mai liniştită: bătăile şi diferitele forme de teroare erau mai puţin virulente. În aceste condiţii, ceea ce umplea capacitatea noastră de suferinţă era dorul de cei dragi, de libertate, şi foamea. Ne strângeam spre seară câţiva dintre noi şi făceam rugăciuni, rozarul în general, şi de asemenea ne împărtăşeam diferite experienţe şi cunoştinţe. Printre noi era un avocat din Iaşi, Panaitescu, mai în vârstă decât noi ceilalţi. Era un om deosebit, cu multă credinţă, înţelepciune şi experienţă de viaţă. Ne uitam cu drag la el şi cu puţină invidie, văzând cât de liniştit şi de superior suporta foamea.
Într-o seară ne-a chemat pe „patul de sus” unde ţineam conferinţele şi ne-a spus: „Vreau să vă împărtăşesc ceva din viaţa mea de deţinut. Când am fost arestat aveam o mare încredere în mine, în capacitatea mea de a suferi mizeria vieţii de puşcăriaş, de a trăi olimpic teama, foamea şi frigul. A urmat după trei luni criza foamei pe care sigur o cunoaşteţi cu toţii: foamea tisulară, psihică, suferinţa mortificării permanente a instinctului de conservare, alarma ca în faţa morţii, cu un cuvânt foamea care nu are nici o legătură, nici o asemănare cu pofta mare de mâncare după o zi, două de nemâncat. Această foame mă subjuga, mă făcea să sufăr şi mă umilea teribil.
M-am rugat cu fervoare lui Dumnezeu să ia de la mine acest pahar umilitor, preocuparea continuă şi alarma generală faţă de care durerea permanentă de cap era floare la ureche. Dar n-am putut alunga de la mine acest chin nici o secundă... Până într-o seară când mi-am amintit cuvintele lui Isus: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan, 6-35). Şi de asemenea: „dar cel ce va lua din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan, 4-14). M-am gândit atunci că eu am apa vie pe care mi-a dat-o Isus şi hrană suficientă, trebuie numai să las şi pe alţii să se sature cu ele. M-am hotărât să dau jumătate din porţia mea de pâine unuia mai necăjit decât mine. Gândul m-a speriat pentru moment: dacă fară să înjumătăţesc porţia eram în pragul inaniţiei, ce va fi dacă dau jumătate din ea. Dar am alungat imediat ispita. Dimineaţa când am primit pâinea, am dat jumătate din ea celui cu care împărţeam patul, bolnav de TBC. De atunci, au trecut 5 luni; nici o singură zi, nici o clipă, nici o oră nu am mai simţit foamea. Sunt sătul şi fericit.”
De fapt am înţeles că foamea, frigul, lipsurile de tot felul, nu sunt decât prilejuri de manifestare a vieţii adevărate: legăturile de dragoste dintre noi, manifestările de dragoste cuprinzând întreg câmpul existenţei noastre sunt rostul însuşi al vieţii care nu se va sfârşi niciodată.



Îmi vine în minte cel mai bogat festin pe care 1-am mâncat în viaţa mea. Eram în lagărul de muncă forţată de la Salcia, în Miercurea Mare a Sfintelor Paşti din 1960. Am fost dus împreună cu alţi doi deţinuţi să facem curăţenie în popota cadrelor militare care ne păzeau. Cel ce ne-a dus aici era un gradat oarecare pe care nu 1-am mai văzut până atunci. În sala de mese erau câteva coşuri în care se puseseră resturile de pâine de la masa cadrelor. Gradatul care ne supraveghea a avut ordinul să nu ne lase să mâncăm nimic din resturile existente care trebuiau date la porci.
Călcând consemnul şi riscând să fie pedepsit, sub invinuirea de pactizare cu bandiţii, duşmanii poporului, din milă, ne-a arătat coşurile cu resturile de pâine şi ne-a spus: „Repede, să nu vă vadă nimeni!” N-a fost nevoie să insiste: cât ai clipit din ochi, trei coşuri cu resturi de pâine s-au topit.
A fost cel mai bogat festin din viaţa mea. Nici o altă mâncare, nicicând, nu mi-a plăcut şi nu mi-a căzut mai bine decât aceste coji de pâine. Bucuria noastră a fost întregită de gestul acelui gradat, constituind o oază de bunătate în păienjenişul de ură ţesut cu sârg de Securitate.

 

 

ANCULIA MOISE


Unul dintre neajunsurile grave, generatoare de multă suferinţă, de boală şi uneori de moarte, a fost lipsa programată a unei autorităţi necesare instaurării unei ordini minimale în cadrul celulelor mari din închisorile comuniste.
Uneori, cadrele penitenciare impuneau şefi de cameră aleşi dintre turnători, care nu aveau nici o autoritate morală şi care făceau mai mult rău decât bine. Alteori erau intenţionat lăsate fără şefi unele camere, iar cei aleşi de deţinuţi ca şefi nu erau sprijiniţi de temniceri, special pentru a mări haosul şi a face mai grea convieţuirea. Pentru a înţelege de ce era nevoie de şefi de cameră vă prezint unele condiţii existente în aceste camere.
1) În celulele mari convieţuiau 20 până la 240 de deţinuţi, extrem de diferiţi între ei din toate punctele de vedere.
2) Bineînţeles nu existau, în general, paturi sau priciuri pentru toţi. Erau frecvente cazurile când doi sau trei deţinuţi erau înghesuiţi în acelaşi pat. Uneori lipseau paturile sau priciurile cu desăvârşire. Chiar locurile pe ciment erau puţine sau nesatisfăcătoare. Trebuia o artă (şi uneori o autoritate care să se impună) pentru a asigura fiecăruia o palmă de loc pe care, înghesuiţi cu alţii, să o folosească.
3) Rogojini sau paturi erau de multe ori mai puţine decât deţinuţi.
4) Nu se putea evita ocuparea locurilor pe cimeritul rece şi adesea umed sub geam sau uşă, locuri care duceau uşor la pneumonie, TBC şi chiar deces.
5) Mâncarea era insuficientă şi se dădea mămăliga sau pâinea în porţii atât de inegale încât fără o reglementare oarecare unii riscau să moară repede de foame.
6) Nevoile se făceau în tinete, de multe ori în mijlocul camerei, iar cei care ajungeau să-şi aibă locurile lângă ele riscau să se culce în murdărie şi umezeală.
În aceste condiţii, fără un minim de ordine, mulţi (cei slabi şi neajutoraţi) ar fi ajuns să nu poată supravieţui.
Pentru o înţelegere şi o exemplificare a celor spuse vă redau o întâmplare. Într-o celulă de la Gherla (5 sau 6 metri) eram înghesuiţi 46 de deţinuţi, dormind toţi, dacă asta se putea numi dormit, pe cimentul gol. Majoritatea erau oameni în vârstă, mulţi bolnavi şi neajutoraţi. Printre noi era un mecanic de avion (Barbu, dacă îmi amintesc bine) relativ tânăr, puternic, un om dur ca să folosesc un eufemism, condamnat pentru trecerea frauduloasă a frontierei. După vreo două zile de convieţuire şi după ce şi-a dat seama de situaţie, acesta m-a chemat la o discuţie. Mi-a spus: „Îţi dai seama că suntem supuşi unui regim de exterminare. Noi doi suntem cei mai tineri şi mai puternici. Dacă ne înţelegem şi trecem peste prejudecăţi şi peste aberaţiile unor reguli, aşa-zise echitabile, putem să supravieţuim. Ne vom asigura porţii de mâncare mai bune, locuri mai calde, paturi şi rogojini suficiente. Ar fi o mare prostie ca noi, care avem în faţă viaţa, să o sacrificăm de dragul unor bătrâni neputincioşi care sunt sortiţi oricum unei morţi rapide. Sper că vei avea înţelepciunea necesară ca să mă urmezi. Dacă nu, te avertizez că voi lupta cu toate puterile şi metodele, inclusiv prin delaţiune, contra voastră.”
Bineînţeles am respins „oferta“ şi cu ajutorul unei solidarităţi spontan realizate am impus un minim de reguli. Toţi cei 46 de locatari ai celulei cu pricina am fost transferaţi la penitenciarul de la Galati. Primul care s-a îmbolnăvit grav dintre noi a fost Barbu. A făcut o infecţie urâtă la abdomen şi starea lui se înrăutăţea văzând cu ochii. M-a chemat şi, cu groaza morţii în ochi, mi-a spus: „Te implor, treci peste ce ţi-am spus şi ajută-mă să ajung la infirmerie.” Riscând să fiu brutalizat şi pedepsit, am bătut disperat cu bocancii în uşă, cerând doctorul. Am fost însă înjurat şi ameninţat, dar până la sfârşit, la insistenţa mea, pe Barbu l-a văzut un infirmier. Şi-a dat seama de situaţie, dar 1-a mai lăsat două zile în celulă. Probabil a socotit cât mai rezistă.
Cu glasul stins şi disperarea în ochi, Barbu mi-a spus: „Iartă-mă, în numele tuturor celor pe care i-am nedreptăţit.” L-am asigurat de toată dragostea noastră creştinească. La o zi după ce a fost scos din celula noastră, l-am văzut printre crăpăturile oblonului, pe un cărucior, cu picioarele înainte, dus la o groapă fără nume şi fără cruce la cimitirul penitenciarului.
Într-o altă celulă din Jilava, în care erau încarceraţi 10 deţinuţi, o situaţie similară a avut loc. Printre deţinuţii de aici, în general în vârstă şi bolnavi, s-a nimerit a fi un hamal din Constanţa, tânăr şi puternic, care, cu complicitatea tăcută a conducerii închisorii, îşi teroriza colegii de cameră.
Permisiunea de a teroriza colegii de cameră era insinuată prin diferite metode de Securitate, dar aşa cum vom vedea din ceea ce s-a întâmplat şi aici, spre lauda lor, de multe ori la oamenii simpli, în general ternnicerii fără prea multe grade, bunul simţ triumfa împotriva acestor ordine viclene.
Era o cutumă printre noi ca, ţinând seama de limita de jos a alimentaţiei necesare supravieţuirii ce se dădea şi de diferenţele uneori mari între porţiile de pâine sau de mămăligă, să se respecte o anumită ordine în care deţinuţii să-şi aleagă porţia. În fiecare zi se modifica o treaptă, astfel încât în atâtea zile câţi oameni erau în celulă, fiecare să se perinde prin toate poziţiile.
În celula de la Jilava despre care scriu, la un moment dat este introdus Anculia Moise. Anculia Moise era un ţăran din Teregova (în Munţii Banatului). L-am cunoscut ulterior bine pe Anculia Moise cu care am stat în aceeaşi celulă luni de zile. Mi-a fost unul dintre prietenii cei mai buni pe care i-am avut în cursul detenţiei. Anculia Moise era un om cât un munte, de o putere proverbială, cunoscut în toate satele din munţii lui dragi. Puterea lui era egalată numai de sufletul lui nobil, de simţul lui de dreptate. Niciodată nu l-am surprins să profite de puterea lui. Fusese luptător anticomunist în munţi. A fost prins de Securitate, care a utilizat în acest scop şantajul. A fost întemniţată soţia lui, care avea trei copii mici, şi supusă torturilor. Pentru eliberarea ei Moise Anculia a fost obligat să se predea. Începând cu momentul arestării, era într-un ianuarie, Anculia Moise a fost supus unor torturi de neimaginat (unghii smulse, degete zdrobite, etc.) pentru a spune unde era sălaşul camarazilor săi de luptă. Sălaşul acesta era un adăpost săpat în stâncă, unde luptătorii se adăposteau mai ales în timpul iernii. Anculia mi-a spus că exista o cutumă, cu sfinţenie respectată, ca în preajma zilei de 21 rnartie, indiferent dacă exista un risc, sălaşul să se mute în alt loc. „Deci – mi-a spus Anculia – eu trebuia să rezist, orice s-ar întâmpla, până în 21 martie.” Şi a rezistat ajungând o epavă: unghii smulse, hernie, oase zdrobite. „În 21 martie m-am prefăcut că sunt învins de torturile lor şi mi-am manifestat dorinţa de a le spune unde este sălaşul căutat” – mi-a spus Anculia. A fost dus cu un regiment întreg la faţa locului. Au încercuit sălaşul cu mitraliere. Au găsit locul părăsit, dar cu semne evidente că a fost de curând locuit. Aceasta l-a salvat pe Anculia. Torturile mari au încetat şi el s-a refăcut încet, având un organism într-adevăr de oţel.
Şi acum revenim la momentul în care Anculia Moise este introdus în celula cu pricina de la Jilava. Vine pâinea! Se procedează cu ritualul consacrat la împărţirea ei. Primul care alege este Vasilache al nostru, derbedeul din portul Constanţa, şi ultimul, aşa cum era obiceiul, Anculia, recent intrat în celulă. A doua zi, acelaşi scenariu, şi spre uimirea lui Anculia, tot Vasilache vrea să aleagă primul. Atunci Anculia spune: „Domnule Vasilache, dumneata ai ales ieri primul, azi eşti ultimul.” „Tu să nu te amesteci dacă nu vrei să te dau pe mâna paznicului” i-a spus Vasilache. Anculia a tăcut, s-a apropiat liniştit de Vasilache, l-a prins de pieptul zeghei, l-a ridicat un metru de la pământ şi l-a proiectat cu putere în soba care era la distanţă de trei metri. Omul s-a izbit cu putere de sobă şi s-a prăbuşit la pământ. În clipa aceea s-a deschis vizeta şi temnicerul a spus: „Bravo, mă, bine i-ai făcut!” De atunci a fost pace în celulă.
Am ajuns într-o celulă circa 130 de oameni, printre care şi Anculia Moise cu care, aşa cum am spus, m-am împrietenit, preţuindu-l în mod deosebit. În celulă era un grup de „docheri” din Constanta arestaţi pentru favorizarea trecerii frauduloase a frontierei. Încerearea de a instaura o ordine şi de a ajuta pe cei bolnavi şi slabi se izbea de rezistenţa acestui grup de aşa-zişi docheri.
Oamenii din celulă m-au ales şef de cameră, deşi nu aveam autorizaţia paznicilor şi deci nici pârghiile de constrângere. Nu aveam decât eventual autoritatea morală. Puţin faţă de docherii noştri. Am încercat să stabilesc câteva reguli simple, dar foarte necesare. Am adunat în jurul meu pe toţi locuitorii camerei şi am început „şedinta". „Cine te-a pus, bă, să ne comanzi pe noi?” s-a auzit din grupul docherilor o voce. „Nu te băga. Ştim noi ce avem de făcut.” Deşi toţi deţinuţii afară de „docheri” mă sprijineau, lipseau evident mijloacele de impunere a ordinii. Eram disperat. În momentul acela, în spatele meu, înalt şi lat cât peretele, a apărut Anculia care mi-a spus cu glas liniştit, dar răspicat: „Domnule Boilă, nu discuta. Stabileşte numai regulile drepte pe care le vrem noi, cei de bună credinţă. Restul lasă-l în seama mea.” Anculia avea deja o reputaţie bine stabilită. Toţi au tăcut şi ordinea – atât cât putea să fie – s-a stabilit în celula noastră.
Una dintre primele reguli stabilite a fost următoarea: făceau de serviciu – curăţenie, golirea tinetelor, aducerea apei – câte doi pe zi, dar numai cei apţi, pe care i-am stabilit de comun acord. În felul acesta, cei bolnavi şi slabi nu mai erau lipsiţi de puţina hrană pe care altfel erau obligaţi să o împartă cu cei care făceau în locul lor de serviciu.
A intervenit ceva care mi-a prilejuit – acum pot să spun fără să-mi pierd plata adevărată, pentru că protagoniştii sunt în mare parte „dincolo” şi nimeni nu mă mai poate răsplăti cu nimic – să fac cea mai mare faptă de milostenie din viaţa mea, care mi-a dat o mulţumire pe care nu o pot uita şi pe care n-aş da-o pentru nimic în lume.
Closetul, care iniţial fusese cu apă curgătoare, era în mijlocul camerei, servind peste 130 de oameni. Cabina în care fusese iniţial WC-ul avea de mult pereţii demolaţi, separarea de restul camerei se făcea cum se făcea, printr-un aşa-zis panou de placaj. Ei bine, WC-ul s-a înfundat şi cum cei 130 de oameni nu puteau fi opriţi de a ieşi afară, el s-a umplut repede, ameninţând, dacă nu chiar începând să se reverse în cameră. N-aveam scule pentru intervenţie. Dacă ceream sprijin temnicerilor ne alegeam numai cu înjurături. Sarcina de a desfunda closetul, cum necum, revenea celor care erau de serviciu în ziua aceea şi de serviciu era în ziua aceea Moise Anculia. Puteai să-i ceri lui Anculia să poarte pe umeri un car cu fân ori să mute o stâncă dintr-un loc într-altul, dar era incapabil să-şi învingă scârba în faţa chiuvetei plină până la refuz. El, care pentru nimic în lume nu voia să refuze a-şi face datoria era pus în faţa unei situaţii cu adevărat imposibile. L-am văzut îngălbenindu-se şi tremurând tot a şoptit: „Ce mă fac? Nu pot să curăţ closetul fără să-mi vărs toate maţele.” Aşa cum mi-a mărturisit ulterior, era pus în situaţia pentru el mai grea într-un fel decât cea din timpul torturilor. M-am apropiat de el şi i-am spus: „Nu te necăji, bade Anculia, fac eu treaba asta.“ „Dar nu se poate pentru nimic în lume să vă las să faceţi dumneavoastră această treabă murdară în locul meu.“ „Ba o să mă laşi, bade Anculia, că eu sunt aşa constituit că nu mă deranjează asta.“ Ispita era prea mare aşa că Anculia m-a lăsat. Mi-am dat jos haina şi cămaşa şi, fără să ştiu bine ce voi face, am pus mâna până la umăr în murdărie şi... am dat de ceva ca de o bucată de zeghe. Dintr-o dată am auzit un zgomot – cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată. S-a produs o absorbţie puternică şi closetul s-a golit într-o clipită.
Ca din pământ au apărut vase cu apă, plus un săpun parfumat care nu ştiu prin ce minune a scăpat de la percheziţie.
M-am spălat o jumătate de oră şi mulţumirea mea nu putea fi întrecută decât de cea a lui Anculia. Şi totuşi nu! A mea a fost mai mare pentru că întotdeauna este mai plăcut să dai decât să primeşti.
 

 


„N-AM VENIT SĂ CHEM PE DREPŢI,
CI PE PĂCĂTOŞI LA POCĂINŢĂ“ (LUCA, 5-32)


Eram întemniţat în anul 1957 la Jilava, închisoare de tranzit, în celulele 9-12 din reduit. Aceste celule comunicau între ele. Capacitatea lor era de 32 de persoane, în condiţiile în care 8 deţinuţi erau înghesuiţi într-o celulă. În perioada despre care povestesc eram direct tasaţi aici circa 240 de deţinuţi, supuşi unui regim greu: foame, frig, alteori căldură excesivă, lipsă de aer, bătaie. Pentru ca tacâmul să fie întreg, cu cinism, temnicerii noştri au pus între noi aşa-zisul lot Salcia. Aceştia erau deţinuţi de drept comun, hoţi şi criminali, care în lagărul de muncă forţată Salcia fuseseră brigadieri peste deţinuţii politici şi care cu complicitatea directă a temnicerilor au chinuit, bătut, omorât deţinuţi aflaţi sub „comanda lor”. Cu obişnuita ipocrizie comunistă, după ce aceşti deţinuţi şi-au desăvârşit opera de terorizare şi exterminare a unei părţi din deţinuţii politici de la Salcia, Securitatea i-a trimis în judecată pentru „crime împotriva umanităţii şi genocide” împreună cu unul sau doi ofiţeri, ţapi ispăşitori, care de fapt fuseseră curelele de transmisie a ordinelor venite de sus, de la vinovaţii adevăraţi, care acum făceau pe „justitiarii”.
Aceşti deţinuţi de drept comun erau pentru regimul nostru bomboana de pe colivă, ameninţându-ne în permanenţă cu turnătoria de câte ori noi făceam rugăciuni în comun, meditaţii şi conferinţe sau încercam să ne umplem timpul cu activităţi interzise: lecţii, povestiri, jocuri. Limbajul şi comportamentul lor brutal ne pigmenta suferinţa recluziunii cu elemente ce în mod normal se găseau numai în închisorile de drept comun. Printre aceşti deţinuţi era unul, Geo Iliescu, un om puternic, înalt, mai capabil ca oricine să terorizeze pe cei din jurul său. Înălţimea lui îl făcea mai vulnerabil la foame. Noaptea îl vedeam mestecând mereu în somn. Era evident că neavând suportul credinţei, el suferea mai mult decât noi.
Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus: „Domnule Boilă, vă rog să mă ascultaţi câteva minute”. Nu-mi venea să-mi cred urechilor auzindu-l vorbind aşa în locul obişnuitelor înjurături şi obscenităţi. Fără să fiu convins că nu o făcea în batjocură, i-am spus:
„Bineînţeles, Geo, cu toată dragostea”.
„Domnule Boilă, – a continuat el – vreau pentru început să vă spun cine sunt“.
„Ştiu, Geo, nu e nevoie".
„Ba da, mi-a spus el, altfel nu veţi putea să-mi răspundeţi corect la ce vreau să vă întreb. Eu sunt un hoţ, un tâlhar, un asasin. Am furat, am violat, am omorât. N-am făcut nimic bun în viaţa mea. Vă întreb: Eu am dreptul să mă rog lui Dumnezeu, aşa cum vă văd pe dumneavoastră şi pe ceilalţi cu care sunteţi, făcând?“
M-am cutremurat şi cu ochii în lacrimi i-am spus:
„Geo, dacă noi n-am fi ca tine, pocăiţi şi căzuţi în genunchi în faţa lui Dumnezeu recunoscându-ne păcatele, noi n-am avea dreptul să ne rugăm.”
Rar am văzut un om mai fericit ca Geo în clipa aceea.
„Învăţaţi-mă să mă rog.”
L-am învăţat „Tatăl nostrum” şi de atunci nu mai mesteca în somn, ci spunea regulat rugăciunea înainte de a adormi.
Am avut peste doi ani confirmarea sincerităţii sale.
După o şedere în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei am fost readus, pentru o anchetă, la Ministerul de Interne, unde am fost răpus de o pleurezie rebelă. După terminarea anchetei am fost trimis din nou la Jilava. Foamea, frigul, boala m-au adus în pragul morţii.
La Jilava, în momentul în care uşa celulei s-a deschis pentru a ne fi servită masa, am avut surpriza să-1 văd polonicar pe Geo Iliescu, scăpat acum de foame. Am avut impresia că nu m-a observat. Greşeală! În momentul în care cu gamela în mână, am ajuns, abia umblând de slab ce eram, lângă hârdăul cu mâncare, Geo s-a întors către sergentul care supraveghea împărţirea mâncării şi a spus: „Are supliment medical”. Riscând să fie retrimis la foamea din celulă, Geo mi-a dat timp de două săptămâni, cât am rămas în celula aceea, supliment medical. Sunt convins că acel supliment a fost tocmai ceea ce îmi lipsea pentru a depăşi pleurezia şi a rămâne în viaţă.
Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ, în schimb, nici măcar un „mulţam”.
 

 

JOC SECUND


Una dintre preocupările majore ale Securităţii în legătură cu regimul de detenţie a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici şi deţinuţi. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri şi deţinuţi. Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman şi crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Şi totuşi, spre marea noastră bucurie, umanitatea şi uneori chiar dragostea creştinească, spărgeau blindajui urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepţie care demonstrau că oricât de profesionistă era organizarea urii, omenia răzbea la lumină.
Dau câteva exemple de care îmi amintesc în acest sens.
În una dintre zile, a fost introdus în celula noastră de la Jilava un preot, îndrăznesc să spun cu un comportament sfânt, părintele ortodox Iovan de la Mănăstirea Vladimireşti. Bucuria noastră a fost mare pentru că ne-a adus posibilitatea de a ne cumineca. „Oricum – ne-a spus el – astăzi pentru toţi cei 20 de locatari ai celulei 14 din reduitul Jilavei, chiar dacă nu toţi îşi dau seama, drumul vieţii lor s-a schimbat radical, dinspre moarte la viaţă, o dată cu Sfânta Împărtăşanie pe care le-am dat-o.”
Conform regulamentului, de fapt nu prea respectat, de data asta cel nou intrat în celulă, părintele Iovan, a fost dus la baie pentru o curăţenie şi dezinfecţie generală. După ce s-a întors de la baie, părintele Iovan mi-a spus: „Ştii ce am făcut?” „Baie, îmi închipui”, i-am spus. „Nu eu am făcut adevărata baie, ci sergentul care m-a însoţit. Ajuns în baia mare şi goală, sergentul a căzut în genunchi şi mi-a spus: <<Părinte, iartă-mi păcatele!>> În numele lui Hristos i-am dat dezlegarea şi am văzut la întoarcere un om cu adevărat fericit.”



Eram la Grădina, un lagăr de muncă forţată din Balta Brăilei.
Eram scoşi zilnic 14 ore, în căldura toridă, la cules de sfeclă. Căldura, sudoarea, praful, setea – apă aveam putină şi caldă – ne făceau să suferim din belşug. La întoarcere, praful şi sudoarea puneau stăpânire pe noi. Până şi sprâncenele ne erau pline de sudoare şi praf. Ajunşi înapoi în lagăr, nu aveam – datorită penuriei de apă – perpectiva unei spălări radicale. Atunci am înţeles că sudoarea şi căldura pot concura în condiţii bune, în a produce suferinţa, cu foamea, frigul, bătaia, etc. Veneam pe întinsul câmpiei prăfuite abia umblând de căldură şi oboseală. Am ajuns lângă canalele de irigaţie mari care în acel moment erau pline de apă adusă de la Dunäre. Nici nu îndrăzneam să ne uităm spre ele. Sergentul care ne întovărăşea, deşi avea ordine stricte să nu ne permită să ne apropiem de apă, s-a oprit (Dumnezeu să-l răsplătească) şi, scrutând zarea, ne-a spus: „Repede, până nu ne vede cineva, intraţi în apă.“ Cred că am bătut recordul mondial de dezbrăcare şi de aruncare în apa curgătoare a canalelor de irigaţii. A fost cea mai extraordinară baie pe care am făcut-o în viaţa mea. Nu cred să mai fi simţit sau să mai pot simţi vreodată plăcerea apei pe trupul obosit, înfierbântat şi murdar ca atunci. Gestul acelui sergent, asumându-şi un risc mare, a meritat rugăciunile noastre, pentru că atât am putut face pentru el.



Una dintre suferinţele mari de la Jilava era obligaţia de a sta 24 de ore din 24 fără a face nimic. Încercam prin toate mijloacele, de multe ori plătite cu pedepse grele, să eludăm această condiţie de existenţă:
1) Ne confecţionam pe ochiuri de geam tăbliţe de scris (apă cu săpun şi strat de DTT) care serveau la: lecţii de limbă, de matematică, de alte discipline, în funcţie de specialitatea locatarilor, transcrierea sau compunerea de poezii, transcrierea de rugăciuni (îmi amintesc că am scris la dictarea episcopului nostru Iuliu Hirţea toată Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a lui Vasile cel Mare);
2) Ţineam conferinţe pe diferite teme;
3) Făceam rugăciuni în comun, şi uneori, când aveam posibilitatea, Liturghia;
4) Ne confecţionam din pâine şi cărbune şahuri şi table;
5) Una dintre ocupaţiile cele mai dorite erau şezătorile în care câte un „literat” ne încânta cu poveşti.
Am avut „norocul” să stau la Jilava cu prietenul meu bun Sabin Ovidiu Cotruş (Puiu, cum îi spuneam noi).
Ne-a povestit cu un talent ieşit din comun şi dând dovadă de o memorie prodigioasă, romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, Dickens, etc. Erau respectate capitolele şi chiar paragrafele cărţilor.
Savuram din plin aceste seri literare pe care Puiu le ţinea după „numărul” de seară până la stingere, când ne adunam, în general, în celula 9 din reduitul Jilavei, înghesuiţi, până la 100 de deţinuţi. Plăcerea acestor şezători era oarecum umbrită de frica că vom fi prinşi (nu era greu, vorbele se auzeau afară), ceea ce ar fi dus la „neagra” pentru Puiu care era şi aşa foarte slab şi bolnăvicios.
Tocmai eram în ascultarea romanului lui Tolstoi „Război şi pace” când ne-a îngheţat un moment inima auzind vocea sergentului de afară. Spaima a durat doar o secundă pentru că 1-am auzit pe sergentul Pop, unul dintre cei mai cumsecade, spunând: „Măi! Mărit-o mai repede pe Nataşa, că eu mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări.“
În altă seară, Puiu povestea cu pasiune „Posedaţii“ al lui Dostoievski, ajungând la descrierea sinuciderii lui Stavroghin, pentru care Puiu avea o viziune proprie, la care ţinea mult. În acel moment s-a deschis uşa şi a intrat „tribunalul”, adică cei ce fuseseră duşi în ziua aceea la tribunal (în celulele 9-12 eram atunci cei în curs de judecată). Cei care au intrat au venit aţa la parterul de jos stânga unde era „statul major de prelucrare a informaţiilor” şi aplecându-se la urechea mea, unul dintre ei mi-a spus: „A murit Stalin”. Eram aici un grup format din Iencica Radu, Marcel Petrişor, Nae Evolceanu, etc. Cu răsuflarea tăiată de vestea adusă 1-am întrebat pe aducătorul ei: „Eşti sigur? E o informaţie sigură?” „Absolut, mi-a răspuns, am văzut pe fereastra dubei adunarea de doliu din Piaţa Republicii.” Puiu a întrerupt povestirea şi s-a uitat cu reproş la noi. După terminarea povestirii m-am dus la Puiu să-i spun vestea cea mare. Înainte de a spune un cuvânt, Puiu mi-a trântit-o: „În timp ce eu vă povestesc cu atâta greutate şi risc, voi faceţi acolo şuete?” „Dar Puiule – i-am spus – a murit Stalin.” „Da – mi-a răspuns – bine! Dar spune-mi, cum ţi-a plăcut interpretarea pe care am dat-o sinuciderii lui Stavroghin?”
Jocul secund, produs al artei, era mai puternic decât orice eveniment real, chiar decât moartea celui mai mare tiran, copărtaş la întemniţarea noastră.
L-am binecuvântat pe Puiu şi îi cer lui Dumnezeu să-l răsplătească pentru că prin talentul şi pasiunea lui ne-a smuls pentru câteva ore din spaţiul concentraţionar, mutându-ne într-unul mai curat, al artei.
În definitiv mă întreb care spaţiu era mai real, cel în care trăiam noi, prelucrând în mintea noastră moartea lui Stalin şi cântărind consecinţele ei, sau cel al lui Puiu, considerând olimpic tragedia lui Stavroghin?

 

 

„IATĂ, EU CU VOI SUNT PÂNĂ LA SFÂRŞITUL VEACURILOR“
(MATEI, 28-20)


Ne-a fost dată, aşa cum am spus deja, binecuvântarea de a avea cu noi preoţi şi episcopi care au putut celebra Sfânta Liturghie între zidurile celulelor. Am avut astfel posibilitatea de a-L avea pe Isus cu noi şi în Sfânta Euharistie. Noi cei care nu eram preoţi am avut încuviinţarea ca, ţinând seama de împrejurările de catacombă în care trăiam şi procedând cu maximă prudenţă, să păstrăm Sfânta Euharistie la noi şi să ne cuminecăm des.
De asemenea, ne era îngăduit să dăm şi altora Sfânta Euharistie când împrejurările ne permiteau să considerăm că este primită cu pocăinţă şi credinţă.
Cu toate aceste permisiuni formale şi cu toate că ne-am pătruns de toate împrejurările excepţionale care ne-au condus la aceste permisiuni, de multe ori riscul de profanare ne făcea să ne îngrijorăm foarte tare. Mă gândeam că poate ar trebui să renunţ la a păstra Sfânta Euharistie când mi s-a dat semnul dragostei lui Isus. Iată ce s-a întâmplat. Eram închis într-o celulă de pe etajul 3 Gherla împreună cu alţi 8 deţinuţi. În faţa celulelor de pe acest palier, poziţionate în formă de potcoavă, era un coridor de ciment de circa 1,5 m lăţime care avea corespondent la celelalte etaje. Coridoarele erau sustinute de stâlpi de metal, relativ subţiri, cu diametre de 5 până la 8 cm. Golul mare din mijloc se întindea de la parter până la etajul 5. Pentru a evita sinuciderile (după mai multe astfel de încercări) s-a montat la parter o plasă de sârmă uriaşă, legând între ele laturile potcoavei, astfel încât orice obiect care era aruncat în golul respectiv, cădea în plasa de la parter.
Aveam atunci într-o cutie de plastic rotundă de circa 5 până la 6 cm diametru, Sfânta Euharistie. Cutia era ascunsă cât mai bine posibil între puţinele haine ce ne era permis să le avem asupra noastră. Într-o dimineaţă pe la orele 11 s-a deschis uşa cu putere şi glasul sergentului s-a auzit strigând: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!” Urma percheziţia. Trei temniceri au început să ne percheziţioneze pe noi şi bagajele noastre. La un moment dat am îngheţat! Unul dintre temniceri a descoperit cutia de plastic în care era Sfânta Euharistie. Am rupt orice consemn şi i-am spus: „Domnule sergent, este un medicament.”
„Vezi să nu ţi-l bag pe nas. Dacă vrei să apuci să mai dormi la noapte, taci din gură.“
Am trecut atunci prin clipe de groază şi mâhnire, încărcate de responsabilitatea profanării Sfintei Euharistii.
Sergentul a luat cutia şi a aruncat-o pe uşa deschisă spre coridor. Toate obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate astfel, urmând să cadă pe sârma întinsă la parter. Cutia a căzut pe jos în momentul în care a ajuns pe coridorul din faţa uşii şi s-a rostogolit spre golul dintre coridoare. Înainte de a cădea în gol (mai erau circa 5 cm) cutia rostogolindu-se s-a izbit de stâlpul care susţinea coridorul şi… fără nici o logică cinetică, s-a întors spre cameră, rostogolindu-se liniştit, de data asta spre interior. A intrat din nou în camerä şi, fără a fi văzută de nici unul din temniceri, ceea ce era cel putin extraordinar, s-a oprit la o jumătate de metru sub unul dintre paturi şi cu un zgomot – care ni s-a părut o muzică frumoasă – s-a răsturnat pe partea plată.
Percheziţia s-a terminat şi, după ce am rămas singuri, m-am repezit să iau cutia, mai preţioasă decât orice comoară de pe pământ. Cred că dacă cel mai prestigios jongler din lume ar fi aruncat cutia de un milion de ori, nu ar fi putut repeta performanţa.
Pentru mine ceea ce mi s-a întâmplat atunci a fost un semn de iubire a lui Isus, împreună cu asigurarea că va suplini El slăbiciunile şi neputinţele noastre privind siguranţa Sfintei Euharistii păstrate în celulă. Numai noi să credem.

...

Dovada prezenţei lui Isus în Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră în celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită în penitenciarul din Galaţi.
Eram închis într-o celulă împreună cu încă 130 de deţinuţi. Printre noi era generalul Stoicescu, om de peste 80 de ani, înalt, osos, bolnav de inimă. Eu aveam la mine Sfânta Euharistie. Vedeam cum boala lui Stoicescu se agrava în fiecare zi. M-am hotărât să-i propun, după o pregătire prealabilă, să se împărtăşească. Întâmpinam însă unele greutăţi. Stoicescu era credincios, dar educaţia lui religioasă era foarte subţire. Greu să-l conving de prezenţa reală a lui Isus într-o bucată de pâine, în mâinile unuia care nu era nici măcar preot. Şi apoi, cu toată boala şi bătrâneţea sa, el vroia cu disperare să ajungă acasă, să-şi revadă pe cei trei fii ai săi în vârstă de 45 până la 50 de ani. Ştiam că oferindu-i „grijania", cum îi spunea el, aceasta ar fi însemnat că îl pregătesc de moarte. Toate aceste consideraţii, de fapt slăbiciuni din partea mea, m-au făcut să ezit şi să amân mereu discuţia decisivă cu el pe tema Împărtăşaniei. Am să am timp în zilele următoare, îmi ziceam.
Deodată, era pe la orele 10 dimineaţa, s-a deschis brusc uşa şi sergentul de serviciu împreună cu infirmierul a intrat în celulă, spunând: „Stoicescu, fă-ţi bagajele.” Am îngheţat şi o tristeţe mare m-a cuprins împreună cu remuşcarea că din vina mea Stoicescu nu va beneficia de Sfânta Euharistie înainte de moartea lui pe priciurile închisorii.
Infirmierul, care îl vizitase pe bolnav cu o zi înainte, şi-a dat seama că acesta îşi trăia ultimele clipe. Conform unui obicei, în general respectat, muribunzii urmau să fie scoşi şi mutaţi într-o celulă singuri, pentru a muri fără martori.
Am făcut împreună cu prietenul meu Liciniu Faina şi cu alţi câţiva colegi o rugăciune pentru generalul Stoicescu, fără însă a putea alunga din sufletul meu amărăciunea remuşcărilor. L-am rugat pe Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa mea de dragoste adevărată faţă de cel pe care împrejurările, deci Sfânta Providenţă, mi l-a încredinţat înainte de moarte.
Şi atunci s-a întâmplat ceva unic în istoria temniţelor comuniste. Înainte de „numărul” de dimineaţă, s-a deschis uşa şi sergentul l-a chemat afară pe şeful camerei. Şeful camerei era un ţăran de pe Bărăgan, turnător înrăit care ne ameninţa şi ne denunţa mereu pentru că făceam rugăciuni în comun şi ţineam diferite conferinţe. După un minut, şeful camerei a fost trimis înapoi şi sergentul a strigat: „ Boilă Matei, fă-ţi bagajul.” Toată lumea era convinsă că în urma turnătoriei şefului de cameră eram dus la carceră.
Ajuns afară, sergentul m-a întrebat: „Îl cunoşti pe Stoicescu, bolnavul pe care l-am scos acum câteva zile din cameră?”
„Da”, i-am răspuns şi inima mea înălţa deja rugăciuni de mulţumire şi slavă lui Isus.
„Vrei să-l speli şi să-l îngrijeşti?”
„Da, bineînţeles”, i-am spus.
„Atunci, vino cu mine.”
Ce se întâmplase? Stoicescu, intrând în coordonatele voite de Providenţă, s-a încăpăţânat timp de trei zile să nu moară. Era însă într-o stare de totală neputinţă şi fiind bolnav şi cu stomacul, făcea continuu pe el. Mizeria s-a îngrămădit în aşa hal încât tot coridorul din semicercul în care erau celulele individuale s-a umplut de un miros pestilenţial. „Cadrele” nu au mai rezistat şi, călcând obiceiul şi regula organizării morţii deţinuţilor, m-au chemat să fac curăţenie.
Am realizat atunci deplin cum cele mai mari mizerii omeneşti pot să fie prilej de binecuvântare.
Alt „noroc" al generalului Stoicescu a fost că şeful camerei, întrebat de sergent cine l-a spălat şi l-a ajutat pe Stoicescu înainte de a fi scos din cameră a spus: „Boilă Matei”, fapt pentru care i-am cerut lui Dumnezeu să-i ierte toate turnătoriile făcute. De fapt, eu nu am fost singurul care l-a ajutat pe Stoicescu în ultimele zile petrecute în celula noastră.
Am primit, în mod excepţional, găleţi cu apă cu săpun şi am început o spălare generală. L-am schimbat, l-am spălat şi din nou 1-am schimbat pe domnul general. Tot patul, salteaua şi pătura erau impregnate de murdărie, aşa că primenirea era mai mult de formă. Îl întorceam şi îl spălam cu mare greutate, pentru că Stoicescu era un om înalt, de 1,90 m, foarte mare în oase. Abia terminam de spălat şi de primenit că totul trebuia luat de la început. Făceam o muncă de Sisif, dar eram mulţumit.
Am început adevărata curăţenie, pregătindu-l pentru Împărtăşanie. O împrejurare m-a ajutat să testez determinarea lui spre pocăinţă şi iertare a celor care l-au făcut să sufere (eu nu eram preot, deci nu l-am putut spovedi).
Domnul general mi-a spus: „Eu mor pentru că acum patru săptămâni sergentul (şi mi-a spus numele) m-a lovit cu pumnul în coastă. Te rog când vei ieşi să te duci la băiatul meu (mi-a dat coordonatele) şi să-i ceri să mă răzbune.” Bineînţeles că perspectiva ca la cererea mea, unul dintre băieţii generalului să se răzbune pe un sergent oarecare, era absolut nulă. Dar era pentru mine o posibilitate de a verifica capacitatea lui Stoicescu de a ierta şi de a primi Sfânta Euharistie cu credinţă şi pocăinţă. I-am spus: „Domnule general, eu aşa cum v-am spus, pot să vă dau Sfânta Împărtăşanie, iar dumneavoastră să vă împăcaţi cu Dumnezeu şi cu toată lumea. Pentru asta, dumneavoastră trebuie să-i iertaţi pe toţi cei care v-au făcut rău şi să răspundeţi cu bunătate la răul pe care vi l-au făcut.”
S-a luptat timp de două ore cu dorinţa sa de răzbunare care îi cuprinsese sufletul agonic, dar până la urmă mi-a spus: „Bine, îl iert pe acest sergent, nu-lmai spune copiilor mei.” Atunci mi-am dat seama că drumul lui Isus către sufletul muribundului era deschis.
Era seara târziu. Dimineaţa după ce ne-am rugat împreună, i-am dat Sfânta Împărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a încetat. După trei ore de la împărtăşanie a murit împăcat şi, îndrăznesc să spun, fericit pe cât încape, aşa cum rar a fost în decursul vieţii sale zbuciumate.
L-am spălat pentru ultima oară, deşi ştiam că va fi aruncat într-o ladă murdară şi vărsat într-o groapă comună. I-am închis ochii, i-am pus braţele cruce pe piept şi, îngenunchind la marginea patului, m-am rugat (ceea ce evident era interzis).
S-a deschis vizeta şi paznicul a spus: „Ce faci acolo?” „Mă rog – i-am răspuns – domnul general a murit.” „De ce nu m-ai anunţat?” „V-am anunţat acum”, i-am spus. „Scoală-te, fă-ţi bagajul şi vino afară.” M-a dus înapoi în celula mare unde colegii şi prietenii m-au primit cu bucurie.
Nu cred că au văzut ei vreodată un om venind de la căpătâiul unui mort şi având atâta bucurie în suflet şi ochi. Sper că, atunci când şi eu voi trece pragul, aceeaşi bucurie, simţită atunci între gratiile temniţei de la Galaţi, va fi prezentă în sufletul meu şi a celor dragi din jurul meu.



ÎN LOC DE EPILOG


De Crăciunul anului 1961 am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate la Botoşani, putând comunica între noi.
Am profitat pentru a trimite mamei un răvaş care, chiar dacă nu a ajuns la destinaţie atunci, a ajuns totuşi până la urmă.
Îl inserez aici in loc de epilog:

Colind mamei

Nu mai plânge-n seara asta, mamă,
Peste tot tristeţea se destramă
Când păstorii fericiţi se-adună,
Să aprindem pomul împreună.


Pune-n raza stelei călătoare
Lacrima din dorul ce te doare;
Încălzeşte peştera de oi
Cu căldura pregătită pentru noi.


Las’ să ardă-n cununiţa lui Isus
Suferinţa anului care s-a dus.
Tu colindă Domnului în sfânta zi
Bucuria fără margini ce va fi.

Matei si Nelu

 

Înapoi la cuprinsul paginii