Despre derizoriu

Eşecul îndreptării ... Dreptei.

Nostalgii… europenizate (5.11.2015)

Urmașii unei păgubitoare tradiții

Tehnocrația ca aflare în treabă

Po - veste tehnocrată

Anotimpul panseluțelor (19.4.2016)

Multiculturalitatea – un experiment social eşuat? (Drd. Alexandra Dogaru) (20.4.2016)

EPURAȘUL, altfel

Deputăția – o nouă știință ?

GLUMA NEMTEASCA (30.5.2016)

Sfertul academic (18.9.2016)

FALS TRA(c)TAT DESPRE …PROSTIE (24.10.2016)

 

Despre derizoriu

 

Utilizat tot mai frecvent în replicile politicianiştilor de toate orientările, dar invocat sub diverse eufemisme, derizoriul face o confortabilă carieră, mai ales electorală, în noua limbă de lemn ; de esenţă diferită...

Etimologicⁱ, cuvântul derizoriu provine din limba latină (derisorius) care a fost asimilat în limba franceză sub forma derisoire, cu încărcătura semantică a unui adjectiv; cu referire la valori se foloseşte pentru a evalua ceva ca neânsemnat, de nimic, chiar ridicol, iar cu referire la preţuri pentru a semnifica faptul că obiectul sau serviciul în speţă este foarte scăzut.

Dincolo de aceste circumstanţe lingvistice, în aria axiologicului , plasarea în derizoriu presupune scoaterea din competiţie a ceva, marginalizarea unei entităţi care nu mai are nici un viitor pentru mişcarea istorică , dar nici un trecut vrednic de preţuire.

Făcând abstracţie de diferenţele de mental colectiv, vocabula cu pricina a fost vehiculată şi este recurată oratoric sau în presa scrisă pentru potenţialul său manipulatoriu, deoarece, la un nivel mai precar de cultură, afirmaţiile cu substanţă manipulatorie “prind” foarte bine , mai ales atunci când sunt mixate cu jumătăţi de adevăr şi cu minciuni grosiere care surprind prin amploarea trimiterilor la o realitate potenţială. Când vorbim de adevăr avem în vedere sensul logic al termenului, ca reflectare logică a unor entităţi ontologice, ca o concordanţă între structurile noastre logice şi structurile realităţii la care ne referim ; minciuna, presupune nu o reflectare, ci o deformare intenţionată a realităţii faptelor vizate. În acest context nu este lipsit de importanţă să explicăm şi diferenţa dintre eroare şi minciunăⁱⁱ : dacă minciuna ne plasează dincolo de realitatea propriu-zisă printr-o omisiune intenţionată care deformează realitatea în cauză, eroarea produce şi ea o deformare a realităţii, dar neintenţionată ; pur şi simplu, subiectul care face aserţiunea respectivă nu acoperă informativ întreaga realitate, are deci lacune de informaţie şi nu poate fi suspectat de rea intenţie, precum se întâmplă în cazul minciunii care, asociată unei „lecturi” false a faptelor, poate plasa în derizoriu o problemă foarte serioasă. In acest context precizăm că derizoriul nu coreleaza cu dezinformarea, deoarece „dezinformarea definește restructurarea intențională a unei situații informaționale în scopul plasării receptorului într-o arie de activități care-l îndepărtează de la propriile obiective „ⁱⁱⁱ

Cel mai des se întâlneşte plasarea în derizoriu a unei probleme prin folosirea pluralului majestăţii de tipul “ Noi... “ ; când un individ anonim, fără nici un fel de autoritate în domeniu îşi propune să lanseze un fals, face uz de acest “noi, am ştiut dintotdeauna...”, sau “noi suntem poporul “ pentru a-şi asocia un segment oarecare din publicul potenţial, cu ajutorul căruia să amplifice diseminarea enunţului partizan în alte segmente de public , marcate de un orizont de aşteptare deja pregătit prin zvonuri premeditat focalizate pe ţintele sursei/surselor. În acest context, se cuvine o clarificare de ordin semantic : zvonul este un conţinut gnoseologic, care provine din surse neautorizate şi neverificabile, de genul unor expresii impersonale precum : “ se spune că...” , “în diverse medii deja se ştie că ...”, spre deosebire de informaţie care defineşte un conţinut gnoseologic care provine din surse autorizate şi verificabile. Ca să fie informaţie, conţinutul gnoseologic trebuie neapărat să se refere la o noutate aflată în plină desfăşurare, să fie deci problematică .

Derizoriul , nu se corelează cu manipularea, ^iv deoarece scopul său este devalizarea semantică a unui termen, sau denaturarea unei idei/ teorii etc. Prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a unei situații, idei, s.a.m.d., ci inocularea unei înțelegeri convenabile sursei care emite mesajul în speță, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la palierele non-raționale, cu mare încărcătură emoțională”.

Trimiterea în derizoriu, se focalizează, cu precădere, pe compromiterea unei idei/teorii, atitudini, etc. De exemplu, ridiculizarea unui biet ţăran aflat la o vârstă înaintată şi aflat în situaţii existenţiale precare, prin compararea lui cu „bravii noştri ostaşi de la 1877” care au obţinut independenţa ţării , compromite ideea de patriotism, o plasează în aria valorilor nerecomandabil de a fi frecventate : „iată cine sunt eroii noştri, pe care trebuie să-i venerăm „! ; afirmă cu vanitate imbecilă detractorii . Pe aceste coordonate, este foarte greu să mai induci, în percepţiile tinerei generaţii sentimentul de respect faţă de valorile naţionale, mai ales când, în contrapondere, mass-media şi întregul mediu public afirmă şi valorizează tot ceea ce este străin sub deviza „ iată de ce este în stare lumea civilizată!”... Frecventa afirmaţie invocată anterior, este asociată, şi în situaţii mai banale de viaţă cu exerciţiul decăderii de status valoric, de exemplu : atunci când ceva produs la noi în țară se defectează (poate, pur şi simplu pentru că i-a trecut termenul de garanţie !) prin aprecieri de genul „ asta este ; dacă e fabricat în România !?”, şi face parte din acelaşi arsenal de trimitere în derizoriu. „Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva ...” se evocă, tot în acelaşi registru, unele neâmpliniri, făcându-se total abstracţie de performanţele similare pe care le obţin diverşi cetăţeni români în competiţii internaţionale. Un exemplu tipic de acest gen este cel al olimpiadelor şcolare internaţionale : despre premiile olimpice obţinute de elevii romani la diverse materii ori se păstrează o tăcere desăvărşită, ori se mediatizează ceva..., foarte succint, dar numai în corelaţie cu onorariile simbolice oferite de autorităţile noastre naţionale, prin comparaţie cu onorariile sportivilor din Occident la diverse ramuri de sport^v (adică se compară mere cu pere, pe motiv că tot fructe sunt...) De cele mai multe ori, aceste excepţionale rezultate obţinute de elevii nostri, sunt trecute cu vederea pentru a menţine percepţia ţării noastre în aria mediocrităţii cvasigeneralizate ; mă refer mai ales la tânăra generaţie care rămâne, în acest mod, în contact numai cu mesaje care cultivă consistente complexe de inferioritate. Virusul „mondialitei” (boala politicienilor) se cronicizează, deci, de la cele mai mici vârste , îndepărtarea de valorile comunitare ale mentalului colectiv în care s-a născut copilul român devine categorică şi alimentează aspiraţii de „evadare „ spre ţări „civilizate” în raport cu care, nu numai tinerii, îşi formulează iluzii ; de multe ori ridicole.

Un foarte comun exemplu referitor la ce tip de efecte ale plasării în derizoriu se pot înregistra la nivel comunitar îl constituie „comentarea „ industrializării României. Autorităţile naţionale de profil accentuau, pe perioada desfăşurării procesului, până în nul 1989, pe necesitatea de a valorifica resursele solului şi subsolului cu echipamente fabricate în ţară, în acest fel crescând gradul de ocupare a populaţiei , dar contribuind şi la întărirea unităţii monetare naţionale prin investiţiile efectuate pe lei, unitatea noastră monetară naţională. ”Comentatorii” străini, lansau mesaje de genul „produsele româneşti se pot valorifica pe terţe pieţe numai la preţuri de dumping ; ar fi mult mai ieftin să importaţi produse mai bune, pentru a nu vă mai chinui degeba...”. Astfel de mesaje, la indivizi fără putere de discernământ (din pacate , unii, chiar ingineri), au avut ecou în sensul demotivării participării nu numai la cercetarea ştiinţifică autohtonă, ci şi la acurateţea calitativă a producţiei în multe ramuri de activitate lăsate în derivă... În consecinţă, după schimbarea regimului politic al sistemului social românesc, inginerul Petre Roman, sub deviza „industria românească - un morman de fiare vechi” a stopat procesul de formare a unei industrii naţionale calibrate pe necesităţile dezvoltării organice a spaţiului social românesc, fără să întâmpine nici un obstacol din partea celor care au investit întreaga lor viaţă pentru industrializarea galopantă a spaţiului social naţional ; sechelele acestei intoxicări propagandistice exogene (coroborate cu mercenariatul unor autohtoni) au continuat prin implicarea stahanovistă a aceloraşi actori de a lichida locurile de muncă tocmai în domeniile care le confereau o identitate civică şi o formă certă de exprimare profesională . În consecinţă, toate multinaţionalele occidentale au ocupat piaţa românească de la insignifiantele produse de strictă necesitate, până la tractoare, maşini agricole, materiale de construcţie, unelte ş.a.m.d. Plasarea în derizoriu a ceea ce este naţional şi exagerarea performanţelor produselor şi serviciilor din import, au efecte catastrofale : o totală dependenţă de străinătate şi deschiderea porţilor pentru o ocupaţie economică pe termen lung cu implicaţii strategice incalculabile. Pe aceste coordonate, proiectul dezvoltării durabile se convertește în subdezvoltare strategică, spre beneficiul multinaționalelor. Iată de ce plasarea în derizoriu nu trebuie privită superficial ca o simplă vocabulă cu efecte filologice, ci ca o opțiune valorică insidioasă cu urmări foarte grave de ordin material şi instituţional atât la nivel micro, cât şi macrosocial.

Un alt slogan, cu multiple efecte ( și) manipulatorii, care s-a lansat începând cu anul 1990 -- „alinierea la standardele occidentale !”-- se continuă cu succes şi în cel mai imediat prezent sub deviza „ asimilarea bunelor practici din Vest „ : astfel după 1989, toate procedurile şi metodologiile ( indiferent dacă acestea mai erau sau nu valabile !) au fost recondiţionate , în cel mai bun caz ; de obicei s-a preferat copierea celor din lumea occidentală. Unii dintre noi, am atras atenţia că ar fi preferabilă preluarea selectivă din practica occidentală de profil numai a ceea ce se pretează a fi util pentru necesităţile de modernizare a societăţii româneşti ^vi; constatând totala noastră ignorare, am atras chiar mai vehement atenţia scriind un amplu studiu despre „bovarismul instituţional şi reforma românească „^vii în care comparam eforturile de preluare more geometrico de către ţările postcomuniste a modelelor manageriale occidentale cu ceea ce făcea, la altă scară , desigur, Doamna Bovary. Atrăgeam , deci, atenţia că acest mod de a înţelege reformarea socială este asemănător cu comportamentul Doamnei Bovary care, imaginându-şi că trăieşte după regulile nobilimii pariziene (chiar dacă în realitate trăia mizer) se simtea o aleasă, o nobilă adevarătă, dar în momentul în care a conştientizat realitatea concretă în care se afla, a avut reacţii necontrolate ; în momentul în care a avut „priza de conştiinţă” respectivă, a murit nu numai creaţia închipuirii ei, ci chiar şi Doamna Bovary , însăşi ... Astfel, a rămas în istorie ca exemplu tipic pentru efectele, cumulate, ale lipsei de discernământ. Prin analogie, atrăgeam atenţia că o copiere mecanică a modelului occidental de către noii lideri aflaţi în intervalul de autoritate al lideranţei post 1989, în toate ţările „postcomuniste”, poate genera o supraândatorare economică a ţărilor în speţă care poate determina prăbuşirea, prin implozie, a întregului spaţiu social . Plasarea în derizoriu a acestui punct de vedere nu a însemnat, din păcate, încetarea efectelor practice : ţara noastră a urmat şi urmează modelul dezvoltării prin creşterea permanentă a datoriei externe. Întrebarea este : până când ? Despre ce fel de „dezvoltare durabilă „ poate fi vorba dacă investiţiile provin din datorii externe sau din fluxuri externe de capital ?

Acest context este folosit, continuu, de către politicienii din opoziţie în raport cu cei care se află la guvernare : „iată”, spun cei care au pierdut puterea, „cum guvernanţii se interesează de menţinerea multinaţionalelor în ţară!”. În realitate, toţi investitorii străini vin când au oportunităţi de obţinere a profitului, şi pleacă atunci când în alte ţări s-au ivit posibilităţi de a găsi o forţă de muncă mai ieftină ; nu autorităţile româneşti, indiferent de tipul formulei guvernamentale în cauză, poartă răspunderea pentru situaţia respectivă, ci cei care sunt titularii investiţiei în cauză. Acesta este capitalismul : cine are capital are totală libertate de a-l investi unde doreşte el, ca persoană fizică sau ca persoană juridică, sau de a-l depune la bănci, fără nici o obligaţie de a cere permisiunea autorităţilor publice. Totuşi, pentru românii noştri care nu realizează, încă, schimbarea naturii regimului în care funcţionează spaţiul social românesc, manipularea are efecte garantate : toate nemulţumirile nu pot veni decât de la guvernanţi ... În acest sens, cea mai mică aluzie care intersectează frustrările mulţimii, contribuie masiv la aruncarea în derizoriu a oricărei performanţe manageriale indigene...

O formă barbară de plasare în derizoriu a investiţiei educative din sistemul românesc de educaţie, care va rămâne în istorie exemplu clasic de plasare în derizoriu, este cel practicat de fostul ministru Funeriu care pretindea că în primul său an de ministeriat la învăţământ s-a dat primul bacalaureat cinstit din toată istoria învăţământului din România! Ce îl îndreptăţea pe acest tânăr cercetător chimist să facă o asemenea afirmaţie, ştim cu toţii : s-a lansat „ideea” ca introducerea camerelor de supravegheat la bacalaureat au fost achiziţionate pentru a se eradica orice formă de denaturare a rezultatelor ! Era convingerea Domniei-Sale, care nu a dat examenul de bacalaureat în România ! ; deci nu avea o experienţă practică pentru a formula în cunoştinţă de cauză o astfel de afirmaţie jignitoare la întregul învăţământ românesc! Îmbrăţişată cu entuziasm de către toţi activiştii din partidul care l-a propulsat pe actorul decizional în cauză în fotoliul ministerial, măsura s-a promovat ca ”singură posibilitate de aliniere” a bacalaureatului românesc la „standardele europene de profil „! Din teama de a nu fi etichetaţi ca nostalgici, majoritatea populaţiei a acceptat fără mari obiecţii „inovaţia” , mai ales după câteva emisuni de televiziune în care se dădeau unele „exemple” de profesori şi supraveghetori surprinşi în situaţii care nu lăsau loc de interpretări în ceea ce priveşte „traficul de influenţă” legat de protocolul corpului profesoral , chiar dacă acest „protocol” se rezuma la cheta pentru apă minerală şi o pizza, sau altceva de mâncare, deoarece profesorii nu aveau voie să părăsească aria instituţională a examenului de Bac pentru a merge acasă să-şi servească prânzul ; acest „insignifiant” amănunt nu a fost pus în ecuaţia managerială a complexei proceduri care se numeşte „examen de bacalaureat „! de către cei care s-au grăbit să difuzeze „ştirea”... Faptul că bieţii profesori nu pot fi nişte roboţi , ci oameni vii, concreţi, care au şi ei nişte omeneşti necesităţi ( precum foamea şi seta) , este un truism care nu mai poate fi adus în discuţie pentru oamenii normali... Vreau să mai adaug, în acest context, câteva cuvinte despre ce efecte educative poate avea acest tip de „examen „ : dacă absolvenţii intră în sala de examen cu stresul camerelor de supravegheat, la care se adaugă şi stresul primului examen din viaţa lor ( şi încă unul cu miză foarte mare) concentrarea pe fondul subiectelor de examen rămâne pe ultimul loc ; în plus aceşti copii inocenţi sunt asimilaţi, în bloc, cu infractorii, iar elevilor li se inoculează ideea că România este o ţară a răufăcătorilor în care numai cine are „talentul „ să eludeze regulile poate să câştige, spre deosebire de ... Occident unde numai meritul personal şi pregătirea individuală pot garanta reuşita^viii. Iată, în variantă „democratică” vehicularea suspiciunii staliniste care promova o „apreciere” infirmată categoric de istorie : „ societatea se împarte în indivizi vinovaţi pedepsiţi, şi indivizi vinovaţi nepedepsiţi încă !”. Din documentările noastre, inclusiv la „faţa locului” în diverse ţări occidentale, am constatat că experimentul românesc cu camerele de filmat bacalaureatul nu există , deşi autorul acestei „reforme” procedurale a bacalaureatului a făcut mare caz de „intrarea în rezonanţă” cu Occidentul ; civilizat, fără îndoială! Dacă „investiţia „ în acele celebre camere de supravegheat, nu ar fi fost mai bine să fie orientată spre logistica laboratoarelor, sau pe achiziţionarea de cărţi de specialitate, sau de soft-uri educaţionale pe profilul fiecărui liceu ?... aceasta este o problemă despre care nu se poate discuta „serios” până nu se elimină suspiciunea fraudei... Politicienii dixit !

Ce au înţeles absolvenţii care au trecut „încercările „ bacalaureatului „postrevoluţionar” din toate acestea ? este o întrebare, deocamdată, fără răspuns... Marea majoritate a populaţiei are concluzii foarte categorice : copiii sau nepoţii (după caz!) trebuie să meargă la şcoli în străinătate, deoarece şcoala românească nu mai poate asigura o formare profesională competitivă : acesta a fost şi este stereotipul occidental pentru toate ţările „din Est”, vehiculat până la saturaţie în perioada guvernării comuniste, chiar dacă şi atunci copiii noştri obţineau medalii olimpice internaţionale la matematică, fizică, chimie, biologie, adică la alte ştiinţe decât cele sociale. În prezent, aroganţa acestor propagandişti oh!cidentali a fost preluată şi de nişte autohtoni care fac aceeaşi gesticulaţie publică fie din obligaţia mercenariatului, fie din dorinţa ostentativă de a părea „emancipaţi „ ... Omul de rând a înţeles doar atâta : „domnule, nu mai trebuie să ne văietăm că nu mai este ce-a fost, că şi ce-a fost nu era cum trebuie. Nu ai auzit ? Numai după ce au pus ăştia camerele alea la liceu putem spune că avem un examen cinstit !”. Iată cum peste două sute de ani de educaţie cu mari performanţe în toate domeniile se pot plasa foarte uşor în derizoriu prin iresponsabilitatea unor vertebrate fără nici o tresărire patriotică... dar și lipsiți complet de calificarea de a evalua un sistem educativ.

Nici derizoriul nu trebuie plasat în... derizoriu, deoarece, iată, are efecte catastrofale asupra profilului identitar al mentalului nostru colectiv ; cu atât mai mult cu cât Occidentul are nevoie de ținte false pentru a-și eluda propriile frustrări și pentrru a abate atenția de la propriile pierderi de imagine în competiția globală.

Sunt convins că nu o singură dată (cel puţin) aţi auzit expresia „ aşa-i românul” în contextul în care era vorba despre ceva „neeuropean” tipic, pus în discuţie, în diverse împrejurări... Eu, bunăoară, am fost obligat să suport această sintagmă, spusă cu aer doct şi cu aplomb de sentinţă definitivă, de la un fost cetăţean român actualmente rezident în Germania din „pricina” căsătoriei cu o femeie de etnie germană. Cam timid cum sunt şi din teama de a nu-mi ofensa partenerul de dialog am mai înghiţit multe „drăgălăşenii” de tipul „aşa suntem noi, românii!” dar, într-un târziu i-am cerut permisiunea să-i adresez şi eu o întrebare incomodă ... Ascultă, i-am zis, de ce eşti convins că numai noi românii suntem labili, oportunişti, taraţi de multe defecte, iar germanii voştri sunt modele demne de urmat ?! Când Hitler era la putere, milioane de germeni l-au aclamat în delir, i-au aprobat atrocităţile dictatoriale, i-au susţinut prin implicare exemplară maşina de război, iar după înfrângerea pe front şi după căderea nazismului aceeași cetățeni au devenit, peste noapte, purtătorii inocenţi ai democraţiei ; ba chiar, modele de democraţie ... Acest comportament cum poate fi evaluat?. Vezi, eu nu-i arunc în derizoriu cu o formulă echivalentă : ”aşa sunt nemţii” ! Iată din ce cauză eu nu pot fi de acord cu formula : aşa suntem noi, românii, atunci când se invocă lacune civice, carenţe caracteriale, ori reacţii neinspirate sau ineficiente la vicisitudinile istoriei. Soluţia este la îndemâna noastră : discernământul în etichetare, pentru a nu mai risca generalizări pripite, deoarece acest gen de generalizări este profund neadevărat și servește numai detractorilor.

Celor mai tineri, care sunt victime inocente ale propagandei televiziunilor comerciale, și ajung să subaprecieze sistematic tot ceea ce este românesc, le propun o altă paradigmă existențială : să se inspire din modul în care și-a asumat biografia Brâncuși. După cum se știe, Constantn Brâncuși a văzut lumina zilei într-un sat obscur din Olteia (Hobița) unde mediul de acolo i-ar fi hărăzit un simplu destin de țăran. A simțit că are altceva de făcut în scurtul răgaz existențial pe care-l numim viață și a plecat pe jos la Craiova, a absolvit acolo cu rezultate excepționale Școala de arte și meserii, a repetat secvența acumulărilor profesionale la București, a continuat să-și cultive setul de competențe acumulate și talentul său înnăscut în capitala Franței, iar la ora deplinei maturități profesionale a afirmat, cu curaj, un mod original de a face artă : a trecut de la sculptura figurativă, la sculptura nonfigurativă, marcând un punct de inflexiune în arta mondială. A revoluționat sculptura, fără să se lamenteze că ”nu are condiții”, că nu are ”burse europene”, etc.etc., cum se tot invocă astăzi ”lipsa condițiilor” de către mediocri, pentru a-și motiva lipsa performanțelor. Brâncuși a crezut atâta de mult el și în putere sa de a afirma o nouă paradigmă profesională, și a perseverat fără a-și minimaliza țara, până i-a determinat pe alții din ”țările civilizate” (cum s-ar zice astăzi) să ia notă că stereotipurile lor despre artă au devenit istorie : El nu a plasat în derizoriu înaintașii, dar a refuzat să le fie epigon. Păstrând proporțiile analogiei, țările Estului european fac eforturi pentru a fi ”asimilate” (integrate!?) unui epigonat păgubos, în loc să-și afirme profilul identitar. Bovarismul instituțional, despre care făceam eu vorbire la 10 ani de ”tranziție” , practicat de toate țările ”postcomuniste” face parte dintr-o problemă care se cronicizează ; soluția poate veni din lecția lui Brâncuși. Plasarea în derizoriu a marilor lecții ale istoriei naționale este o bombă cu explozie întârziată.

Prof.univ.dr. Ștefan Buzărnescu

 

Înapoi la cuprinsul paginii

Înapoi la cuprinsul paginii

 

Nostalgii… europenizate

 

Când am trecut în clasa a doua, de bucurie că puteam să citesc singur și, mai ales, pentru a-i face o bucurie bunicului meu, am învățat foarte repede o poezie despre păsările migratoare din care îmi mai amintesc decât aceste cuvinte : „Prin alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi, străine, Veniți dragi păsări înapoi, Veniți cu bine !“ Atunci eu eram convins că păsările migratoare sunt ale noastre, născute în România ; prin urmare, este firesc să vină de prin Africa..., adică de undeva de foarte departe și indefinit, la Noi, unde este Acasa lor . Din cauza asta trăiam adevărate drame când părinții se mai supărau pe bietele rândunici care ne ”onorau“ cu ”autografe“ scările și ferestrele geamurilor de la casă: din moment ce toate vietățile sunt de la Dumnezeu, mă gândeam eu, înseamnă că și ele au dreptul să facă parte din familia noastră, așa cum nu încăpea nici o îndoială că și noi, cei de ai casei de toate vârstele, făceam parte... Cuvântul migrație era, deci, indisociabil asociat primăverii, iar păsările migratoare erau numite de scriitorii de manuale școlare cu sintagma ”vestitorii primăverii”.

Au trebuit să treacă mulți ani ca să aud și de ”primăvara pragheză”, mai nou de ”primăvara arabă”, precum și de alte eufemisme asemănătoare, dar toate conotațiile ideologice aferente nu m-au vindecat de nostalgiile inocenței cu care sărbătoream venirea păsărilor migratoare.

În vara acestui an (2015) și în toamna vârstei mele, am aflat cu surprindere că fluxuri migratorii de sute de mii nu de păsări, ci de oameni nu numai din Africa, ci și din multe țări arabe, s-au lansat în cea mai mare migrație din istoria Europei în timp de pace . După inevitabila perplexitate a mea, ca ”simplu cetățean”, am început să mă mai dumiresc puțin: ”teatrele de război” și actorii actorii acestor ”teatre“ ofertează piese foarte neplăcute cetățenilor de pe acolo și, din teama de a nu fi chemați pe scenă, refuză categoric și calitatea de eventuali spectatori: pur și simplu, nu vor nici să mai vadă, dar nici măcar să audă spectacolul de muzică și lumină generat de armamentul oferit cu generozitate de țările bogate autointitulate ”apărătoare ale drepturilor fundamentale ale omului”, drept din care lipsește, evident, și dreptul omului de a muri de moarte naturală, acasă la el. Cum, însă, oamenii nu la moarte, ci la o viață mai bună se gândesc, arabo-africanii pe care i-am invocat și-au unit speranțele și disperările în fluxuri migratorii intempestive care au găsit o Europă total nepregătită să-și intre în rolul de amfitrioană perfectă, după cum auziseră acești migranți în țările lor. De unde auziseră chestia cu pricina? Ei asta este imposibil, pe moment, să precizăm noi... iar cei care știu tac chitic, c-așa e-n democrație!

În acest context, Prezidentul nostru, după o scurtă ”vizită de lucru” în capitala Statelor Unite ale Europei, ne-a comunicat, oficial, că ne-au fost alocați peste șase mii de emigranți care au nevoie nu numai de cuib, ca păsările migratoare , ci și de asistență socială pe toate componentele unei vieți de om la cotele secolului al XXI-lea. În plus, oamenii mai au și credințe religioase, modele culturale diferite, restricții la vestimentație, la meniuri, etc. etc. Păsările migratoare, în ideea că vor fi având și ele Dumnezeul lor, nu am văzut să fi intrat în contradicție cu vietățile din ograda noastră, deoarece când le duceam eu mâncare la zburătoarele noastre, nu am auzit nici un cârâit contestatar, dar nici cele migratoare nu aveau tabieturi speciale : ciuguleau cu bucurie ”mâncărica” și le duceau în cioc și puișorilor lor din cuiburile pe care singuri și le făcuseră ...

Trăind în aria ”lucrului bine făcut“ mă-ntreb: fluxurile de emigranți nu pot avea și reflux ? - adică ceva asemănător cu atracția și respingerea din domeniul fizicii... despre care nu pot avea o opinie calificată, eu nefiind absolvent de fizică .

Îmi dau seama, desigur, că analogia mea nu este cea mai fericită, deoarece poezia din care ați văzut cât am mai fost în stare să rețin(!) se intitula ”Vestitorii primăverii“ iar acum suntem în plină toamnă, anotimp în care, tradițional se numărau bobocii... Totuși, chiar dacă boboci nu mai avem, ca urmare a devotamentului absolut cu care ”oamenii muncii ” din toate guvernele post1989 au făcut eforturi ”susținute” să urmeze indicațiile europene de la lichida ”greaua moștenire” a creșterii zburătoarelor cu pricina în colectivități nedemocratice(!), vom avea șansa de a număra emigranții. Iată cum mi se mai atenuează, puțin, inadecvarea analogiei: vertebratele cu pricina aparțin, cu ceva... cumva... și primăveri: este unanim acceptat că ei s-au săturat de ”primăverile arabe”... Allahu Achbar ! Faptul că nu au venit cu mitologicul ”covor zburător”, ci cu ambarcațiuni foarte costisitoare, pe care numai săracii adevărați și le pot permite, nu schimbă cu nimic datele problemei , dar nici nu lămurește angoasele unor europeni curioși, din care noi, românii, nu facem parte : dacă stăpânii au hotărât să primim emigranți, nu este altceva de făcut decât să ne exersăm proverbialele reflexe de ospitalitate; desigur, nu putem spune ”veniți dragi păsări înapoi, veniți cu bine !”. Noi avem foarte puțin timp „tranzient“ de când exersam poziția ghiocelului, însoțită de nelipsitul ”Să trăiți, am înțeles !”, așa că nu trebuie să se pună la îndoială că suntem pregătiți de iminenta numărătoare; sunt convins că nu va trebui să învățăm numărătoarea în alte limbi, pentru a nu atinge sensibilitățile nepoftiților oaspeți . Nu de alta, dar unii dintre noi ne-am născut ceva mai devreme și va fi mai dificil să mai trecem printr-o nouă alfabetizare. În plus, noi, așa cum ne-a învățat Înalta Poartă a osmanlâilor, și am urmat vreme de peste patru sute de ani deviza „Dacă taci și le dai pace, Șapte sate n-au ce-ți face ”, nu putem să facem ”gură”, sau măcar să vocalizăm interesul național tocmai acum, când chiar este vorba de un incontestabil interes național, evident, recalibrat la scară europeană.

Unele guri rele susțin că specimenele migratorii dețin carduri de credit americane, telefoane mobile de ultimă generație și multe „mofturele“ electronice total inutile minorilor porniți, și ei, cu voioșie în pribegie. Alții, mai prăpăstioși, nu cred în ruptul capului că vreun emigrant ar avea gânduri ascunse sau ceva... muniție, deoarece arme, de vânătoare, se găsesc la liber în Occidentul atât de generos în vânzarea blănii ursului din pădure.

Personal, în confuzia multilateral dezolantă pe care mulți o numesc democrație, eu am început să nu mai văd pădurea din cauza „mărului de lângă drum“ul care, se zgonește că ar duce spre prosperitatea de tip european, adică în noua sa etimologie: prost speră.

Deoarece eu sunt bolnav, cronic, de optimism, amintesc un vechi proverb evreiesc : musafirul este ca peștele; după trei zile prinde miros. Deși am auzit multe despre vechea dragoste dintre arabi și evrei, le recomand musulmanilor care vor veni în ”eterna și fascinanta Românie” să înceapă învățarea limbii române citind din paremiologia de acest gen...

Tanti Diaspora, ce părere ai? Că eu sunt de altă părere.

 

Semnează : Robul lui Dumnezeu,

Din orașul de pe Bega

Unde-i copleșit cu treaba

Și n-a învățat araba !

 

Înapoi la cuprinsul paginii

 

Urmașii unei păgubitoare tradiții
 

Așteptați cu misterioasă evlavie civică și mediatizați ca singurii salvatori ai nației, așa-zișii tehnocrați au fost instalați în grabă la toate ministerele, (vacantate prin îndepărtarea precipitată de la guvernare a pesediștilor), cu o agendă limitată cronologic, dar plină de revendicări și de speranțe formulate euforico-pragmatic de purtătoriii de cuvânt ai ”Parlamentului străzii”. ”Guvernul meu”, după expresia Președintelui Iohanis, a fost plasat exact acolo unde era nevoie de actori decizionali capabili să tămăduiască beteșugurile multiplelor reforme care s-au abătut peste bieții românași... După cuvenita lună de miere, care a fost foarte mult prelungită de vacanța Parlamentului legitim, atât ”strada” care a favorizat precipitata schimbare de macaz la Guvern, cât și suporterii politici ai înlăturării cu orice preț a fostului Premier Ponta, constată că noii miniștri în loc să dezvolte un comportament managerial inovator, ( adică al găsirii și gestionării unor soluții realiste), se adună , treptat , într-un insuportabil cor al păguboșilor pentru a culpabiliza biata populație care tocmai acum realizează ceea ce înseamnă prosperitatea noului capitalism românesc instalat la putere tot de niște ”salvatori” aduși la putere de ... ”Stradă!” în urmă cu 26 de ani. Atunci, ”Frontul Salvării naționale”, sub influența multor sechele staliniste, vocaliza ”greaua moștenire e trecutului” ¹ ( adică faptul că România era singura țară care își plătise toate datoriile externe, nu avea șomaj, și aștepta să primească de la diverși debitori multe miliarde de dolari ; deci, de ce trebuia sa fie salvată biata noastră țărișoară, sub aspect economic ?!) ; acum lozinca de acest tip nu mai este credibilă, deoarece Guvernul Ponta avea toți indicatorii pe plus. În consecință, experții lamentării bruxeleze preferă să reșapeze alte sloganuri ale trecutului... fapt care îi nemulțumește chiar pe unii membri al Comisiilor parlamentare care nu pot lucra deoarece noii miniștri refuză să-și intre și în rolurile corespunzătoare responsabilității respectivelor demnități publice. Este posibil ca unii dintre ei nici să nu știe că au obligația de a elabora unele decizii de profil împreună cu Comisiile de specialitate ale Parlamentului ales, iar alții doar din aroganță nu-i consideră parteneri valabili de dialog pe politicienii români aleși democratic. Dincolo de orice suspiciuni am avea noi, guvernații, dar și anonimii din ”bazinele electorale”, sfidarea vanitoasă a reprezentanților comunității românești, nu este o dovadă de superioritate managerială a ”tehnocraților”; nici general umană, adică de bună creștere ! Putem înțelege că Domniile Lor, ca funcționari pe la Bruxelles, au fost învățați cu munca de birou și nu sunt obișnuiți cu ”terenul ”... Înțelegem și faptul că au pe acolo... posturi foarte bine plătite în euro, că nu se simt responsabili față de nimeni pentru ipotetica lor competență europeană de care au fost suspectați chiar și de adversarii lor , dar cel puțin un minimum de respect pentru milioanele de anonimi în numele cărora guvernează se cuvine a fi mimat... Noul ministru al Sănătății, de exemplu, cu o antologică aroganță, dădea cu tifla unui reportar de televiziune, cu o replică bulevardieră : dacă vrem salarii ca ”Afară”, trebuie să muncim ca ”afară” ! Iată o banalitate din galeria poncifelor diseminate de peste un sfert de secol de toți mercenarii propagandei occidentale. Pentru că domnul.... nu știe, eu îmi fac datoria, ca sociolog, să-l invit să consulte studiile de specialitate chiar din Occident, dacă la cele românești nu a avut curiozitatea să ajungă, și va afla că săptămâna de lucru în România a fost, în anul 2015, de peste 40 de ore, în timp ce în țările de ”Afară” s-a lucrat în jurul a 37 de ore, dar pe salarii incomparabil mai mari ! Acesta este adevărul domnule Ministru! Vă rog , ca medic ce sunteți, să vă intrați în rol și să vă pronunțați pe problemele de sănătate, iar dacă nu aveți cultura socială corespunzătoare mai bine răspundeți jurnalistului folosind fraze mai civilizate de tipul : ”după modestele mele cunoștințe în domeniu...”, sau ”întrebarea dvs, este foarte interesantă, voi reflecta la răspunsul potrivit , după ce mă documentez...”. Este mai bine, domnule Ministru, în primul rând pentru dvs., personajul de la care țara așteaptă soluții la sistemul de sănătate, nu cicăleală bolșevică și culpabilizări din retorica neostalinistă... Dacă ați avea o minimă cultură managerială, Dvs. ați putea intra în următoarea logică a multiplelor ”reformări structurale„ : ca urmare a ”privatizărilor”, multinaționalele au acaparat toate înălțimile de comandă ale economiei României, iar românii, străini în propria țară, au devenit din exportatori, importatori la tot ceea ce este necesar pentru viața zilnică, adică la produsele pe care economia noastră le producea până la Marele exod din 1989. Cei care au mai rămas în țară, lucrează pe cele mai mici salarii (comparativ cu UE) plătite de aceste multinaționale în care românii munceau și înainte de 1989, dar în calitate de ”proprietari, producători și beneficiari”, după cum se spunea în jargonul ideologic vremii... Calitatea lor reală de astăzi, este cea de sclavi pe plantația coloniștilor , fapt care determină umilința angajatului de a accepta orice nivel de salarizare, pentru a nu fi concediat, în timp ce profiturile multinaționalelor pleacă din țară , angajatul neavând altceva de făcut, decât să privească neajutorat situația în care el este o simplă cifră statistică de ”resursă umană”!. Am spus neajutorat, deoarece și autoritățile statului , pe care-l reprezentați, îndeamnă, prin mercenarii din mișcarea sindicală să accepte salarii mizere pentru a nu supăra multinaționalele dispuse să plece în alte locuri unde pot da salarii și mai mici ! În plus, ”privații” autohtoni (sub 12%) din totalul de capital, se aliază și ei cu străinii,² susținând lichidarea oricărei inițiative de creștere a salariilor, prin comutarea accentului pe diverse teme de importanță cel mult marginală ca impact de sistem, sau pe aspecte mondene tocmai bune pentru a ține captivă atenția publicului în perspectiva unor rating-uri mai mari ale mass-media, în întregime componentă, și ea, tot a unor trusturi de presă multinaționale ; deci tot de profit este vorba și aici, nu de cultură, de informare, divertisment ș.a.m.d ! Așadar, când se vorbește de salarizarea din România, nu de hărnicia sau de stocul de ore/muncă pe angajat trebuie să ne focalizăm, ci trebuie să comutăm accentul pe tariful mizerabil cu care este platită munca românului, în comparație cu munca angajatului ”de afară”, părăsind aerul pudibond de fetițe de pension care se jenează să spună adevăruri eminamente naturale . În esență, așa este de bine organizat noul capitalism de la Bruxelles , încât țara noastră are creștere economică, în primul rând datorită exporturilor de materii prime!, dar nu se pot crește salarii, pentru că acest parametru ar prejudicia interesele ”investitorilor străini ”. Iată cum am ajuns străini în propria noastră țară, iar lumea V-a așteptat să ne redați dreptul la demnitate, cel puțin ; dacă pentru alte lucruri se vede cu ochiul liber că nu aveți calificarea corespunzătoare.

Este exact ca în perioada 1980-1989 : creșterea economică producea o amplificare a capacităților de export, dar toate intrările de valută se duceau la plata datoriei externe, iar noi (cei care munceam mult, chiar si fără bani—adică muncă ”patriotică”) făceam foamea și înduram frigul în condiții inimaginabil de mizere. Totuși, era o deosebire : atunci mizeria avea un sens : plata datoriei externe și speranța că fără dependența de finanțele mondiale vom putea sa revenim la un normal existențial minimal; aceasta ne mai ținea speranța în viață... Acum, dvs., noii capitaliști, ne umiliți cu salarii chiar mai mici ca putere de cumpărare decât atunci, dar în plus mai și faceți datorii ! Unde este superioritatea managerială a Domniilor Voastre ? Întrebarea poate fi retorică, dar merită a fi repetată pentru a mai ecrana triumfalismul paneuropenismului, ca etapă intermediară a globalizării invocată mitologic la nivel discursiv, dar funcționând cu accente fundamentaliste la nivel economic ... In aria prosperității europene post aderare, eu , de exemplu, nu am suficienți bani din pensie pentru a-mi lua toate medicamentele...

Tot din agenda ”tehnocratică” am mai auzit unele ”perle” care nici măcar nu sunt originale : numărul populației active este prea mic pentru a susține nivelul actual al pensiilor ! dixit o presupusă tehnocrată... Acest tip de ”raționament” l-am auzit prima data când eram student, de la profesorul meu de Economie politică socialistă... adică pe vremea când tinerii ”tehnocrați” ca Domniile Voastre nici nu fuseseră incluși în vreun plan cincinal al demografiei ”socialismului multilateral dezvoltat” (nu demolant, nici dezolant !). Această frază este unitatea de măsură a distanței dintre democrație și demagogie, deoarece între cele două relate ale relației vehiculate în pretinse dezbateri de acest gen nu este nici o corelație : sursa pensiei este cuantumul de cotizare pe toată perioada activă ; restul este literatură politico-science-fiction cu glazură bolșevică. Dacă resursele financiare acumulate în timp de noi au fost prădate, acest fapt este o gravă deturnare de fonduri și de asta sunt responsabile toate formulele guvernamentale din ultimii 26 de ani !

Iată , și aici, ravagiile inculturii sociale a celor chemați să reformeze tocmai sistemul social : fondul de pensii ar proveni din taxele și impozitele celor care sunt în activitate! Nimic mai fals ! Din salariile angajaților activi fiecare angajat contribuie cu un procent la fondul de pensii, adică pensionatul de astăzi, nu trăiește ”pe spinarea celor activi”, ci își primește cuantumul care i se cuvine din ceea ce el a acumulat dealungul întregii sale vieți active. Pensionarul nu este asistat social, după cum alți politicieni iresponsabili au afirmat, ci un cetățean demn care este îndreptățit să beneficieze de sursa de subzistență pe care singur și-a acumulat- o în întreaga sa perioadă de angajat activ pe piața muncii. Nu există, deci, nici o corelație între populația activă și populația celor aflați la pensie, în ontologia spațiului social. Faptul că s-a încetățenit o astfel de manieră de a ”raționa” este un efect al cronicei inculturi sociale a celor ajunși în intervalul de autoritate al lideranței fie prin alte criterii decât cele de competență, fie prin disponibilitatea lor de a-și asuma responsabilități în aria unei paradigme depășite la scară istorică.... Când eram studenți, circula un cuplet care susținea că ”bătrânii nu sunt niște murături; ei sunt buni la cumpărături ” ; acum nici la așa ceva nu pot fi folosiți, deoarece pentru cumpărături sunt necesari bani, care nu ajung, cronic, de la o pensie la alta... Anticii, aveau altă părere ; ”Cine nu are bătrâni, trebuie să și-i cumpere”... Este vorba tot de acei antici care descoperiseră apa pe care cei de astăzi o bat în piuă ; în manieră democratică, desigur !

O altă inițiativă legislativă de tip tehnocratic o constituie agresiunea declarată la adresa structurii curriculare a ofertei educative din sistemul românesc de învățământ : eliminarea latinei , la pachert cu reducerea orelor de limba română și de istorie ! Această surpriză lansată Curaj³-os în dezbatere, ar fi rămas o probă de antologie a prostiei de sorginte bolșevică, dacă cei mai titrați oameni ai nației, domnii academicieni nu ar fi luat atitudine . Ca simplu profesor, eu reiterez propunerea pe care am lansat-o cu alt prilej : nu reducerea se impune, ci dublarea orelor de istorie este necesară! O oră pentru istoria tuturor minorităților, și o altă oră pentru istoria românilor, ambele ore obligatorii ; în acest mod se poate face o educație interculturală ca sursă de coeziune socială a viitorului spațiu social românesc ; chiar european! ar fi bine venită această propunere pentru evitarea disoluției Europei , aflate la ora eșecului multiculturalismului experimentat din perioada colonialismului până în cel mai imediat prezent. Ca profesor de carieră, după 37 de ani de supraviețuire sub tunurile a peste 20 de ”reforme structurale”, vă rog să opriți caruselul ; vreau să cobor de pe Planeta lasămăsătelasologilor de profesie !. Personal, hăituit de atâtea reforme... mi-e teamă să nu uit să citesc Pitacul domnesc de la Cancelaria Evropenească, tocmai acum când mă gândeam să scriu o carte despre lichidarea analfabetismului din România...

În loc de diagnostic al acestor ”ciudățenii” ( ca să folosesc un termen mai soft) eu atrag atenția că toate anomaliile de genul celor enumerate de noi mai sus au o singură cauză : lipsa de cultură socială a celor care doresc să reformeze tocmai sistemul social! Prin analogie, eu care nu am cultură tehnică, nu mă apuc să-mi repar mașina, deoarece am percepția limitelor mele în ceea ce privește cultura tehnică. În consecință, apelez la un specialist pentru a ieși din necaz ; dar la un specialist de profil, nu la un prieten care, oricât de binevoitor ar fi, nu va putea să mă ajute deoarece și el tot din aria culturii socio-umaniste vine... Iată, pe scurt cum trebuie să funcționeze zicala ”omul potrivit la locul potrivit”. Dacă, în numele schimbării radicale zicala cu pricina s-a schimbat sub deviza „omul potrivit la locul potrivit pentru altul”, aceasta este explicația pentru profilul identitar al setului de ”competențe europene” numite în recentele posturi ministeriale... Un epigramist, a formulat un catren care se potrivește de minune și situației noastre:

Au început din nou să cadă

Fulgi mari și moi precum am vrut,

Să văd și oameni de zăpadă,

Că de nimic am tot văzut!

Păguboasa tradiție a acoperirii incompetenței actorilor sociali din prezent cu invocarea ”grelei moșteniri a trecutului ” a dat un răsunător faliment în experimentul social al socialismului de tip bolșevic; cel puțin generația mea este convinsă că trebuie definitiv abandonat pentru prezent, iar pentru viitor, cu certitudine este de nerecomandat.

Deci: cine vrea să conducă o mașină are nevoie de un permis de coducere pe care-l obține după trecerea unor probe de profil ; pentru conducerea unei țări chiar nu este nevoie de verificarea setului aferent de competențe ?

11 februarie 2016

Ștefan Buzărnescu

1 Când eram copil, profesorii ne explicau că toate lipsurile zilnice pe care trebuia să le suportăm aveau o singură cauză : greaua moștenire a trecutului! Asta însemna că vechiul guvern al burghezo-moșierimii , care a antrenat țara în război, nu a făcut nici un efort de industrializare, iar guvernarea comunistă post 1944 , care a luat inițiativa de industrializare și de modernizare a țării a trebuit mai întâi să plătească înrobitoarele despăgubiri de război, și să aloce resursele naționale pentru industrializarea țării, chiar cu prețul raționalizării alimentelor care trebuiau vândute pentru a face rost de banii necesari procesului complex de industrializare… În concluzie, toate erorile și incompetențele guvernanțelor erau trecute pe seama ”grelei moșteniri a trecutului ”. Aceasta era o formulă stalinistă preluată de toate țările socialiste din acel timp…Din corul păguboșilor bruxelezi, se observă o totalăobediență față de tradiția …. sloganului cu ” vechea moștenire a trecutului”…

 

Înapoi la cuprinsul paginii

 

Tehnocrația ca aflare în treabă

Când eram în ciclul primar , dincolo de învățarea cititului și socotitului, învățătoarea noastră ne spunea câte – o povestioară,( cu precădere fabulele din Esop pentru care avea o slăbicune specială), dar și dintr- o culegere de povești cu titlul generic ”Traista cu povești”. Din cea din urmă, după ce am citit textul intitulat ”Ca musca la arat”, ne-a explicat , pe înțelesul nostru, și ce înseamnă ” a te afla în treabă”, sintagmă de care mi-am adus aminte acum, văzând prestația tehnocratică a ”guvernului meu”, cum a denumit Președintele țării echipa tinerilor ”bruxelezi” metamorfozați, în grabă, din obscuri funcționari în miniștri cu misiune clară : anume, pregătirea viitoarelor alegeri locale și parlamentare, concomitent cu o guvernare de tip european, numai bună să rămână model pentru viitoarele guverne care se vor constitui ca emergență a echilibrului de putere din viitoarele parlamente ale României. Deocamdată democrația cu glazură politică a fost suspendată, până la proximele alegeri... În esență, acesta a fost (și mai este încă!?) orizontul de așteptare chiar și al PSD-iștilor spulberați de la putere tocmai când își etalau unele performanțe economice ale guvernării...

Astăzi, 22 februarie 2016, după anunțarea ”eliberării din funcție” a multor prefecți , și înlocuirea lor fie cu foști membri PDL, fie cu indivizi din pepiniera guvernării Boc-Băsescu devine evident cât de echidistanți sunt actualii guvernanți ; Premierul Cioloș a început, în realitate, Marea restaurație portocalie sub flamura penelistă și indiscutabila binecuvântare iohanistă...

Cât despre tehnocrație, se confirmă adevărul conform căruia ”cine nu are claritate în idei, nu are claritate nici în vorbe, iar cine nu știe să vorbească pus în situația de a face nu știe ce face”! Asta, este situația tehnocratului nostru : un ”penibil aflător în treabă”. Pentru că termenul tehnocrație, lansat în științele sociale de către James Burnhem prin cartea Revoluția tehnocratică în anul 1947, era tot expresia ambiției de neutralitate axiologică (Theodor Adorno) a discursului antagonic dintre marii actori al celui de al II-lea război mondial : SUA care susținea că viitorul societății umane va fi decis de revoluția capitalistă la scară planetară, și URSS care pleda pentru internaționalizarea revoluției socialiste la nivel mondial. În replică, James Burnheim a avut pretenția că dilema ar putea fi soluționată prin depolitizarea discursului și acceptarea ideii că viitoarea revoluție nu va fi nici capitalistă, nici socialistă, ci una managerială, în urma căreia la putere vor veni tehnocrați, adică actori decizionali numiți numai pe bază de competențe de profil la toate ministerele. Acest raționament, aparent impecabil sub aspect logic, și-a relevat limitele nu doar praxiologice , ci și hermeneutice prin faptul că a exclus tocmai scopul guvernării : anume, exercitarea atribuțiilor ministeriale, în genere profesionale, în compatibilitate cu interesele tuturor segmentelor opiniei publice care constituie spațiul social comunitar aflat sub autoritatea respectivei guvernări. În plus, o societate pluralistă, promovează mai multe accepțiuni ale tehnocrației, deoarece fiecare segment de opinie se afirmă partinic, fapt care face imposibilă ”omogenizarea ” tuturor orizonturilor de așteptare... Iată paradoxul : intenția de a promova un guvern tehnocratic în scopul echidistanței față de orice ideologie și al asigurării unei stabilități sociale, exclude posibilitatea de expresie, adică implicarea politică, a întregii comunități, favorizând clientelar unele grupuri de interese în detrimentul altora. În varianta românească, după o criză în întregime artificială, deoarece România era pe creștere economică și implicată într-o guvernare controversată , (dar în limitele democrației), s-a instaurat o guvernare tehnocratică în al cărei profil identitar neafilierea politică față de partide și-a dovedit, după numai trei luni, o desăvârșită lipsă de busolă managerială ; obediența față de echipa de la Cotroceni nu ține loc de competență ! În consecință, lipsa miniștrilor de la Comisiile parlamentare de profil, conjugată cu declinul de responsabilitate afișat ostentativ în repetate rânduri și culminând cu replici cel puțin nediplomatice la adresa unor interpelări venite din partea chiar și a unora dintre”parlamentarii străzii!” sau din partea unor jurnaliști etichetați absolut neinspirat cu poncife bulevardiere, determină chiar și pe cei mai naivi dintre naivii spațiului nostru public să abandoneze speranța că tehnocrații pot fi și altceva decât niște insignifiante prezențe decorative... Din această cauză, mulți dintre detractorii tarați și foarte încrâncenați în discreditarea lui Ponta, încep să spere ceea ce nu visau nici în visele lor cele mai rele : anume, chiar dacă nu sunt în stare de nimic constructiv, tehnocrații cel puțin să nu deterioreze ceea ce părea că începuse să funcționeze în timpul guvernării Ponta....

Iată o situație inedită : în loc de mult așteptata inovare managerială, vedem o inovare a ”aflării în treabă”, dar nu știm precis despre ce fel de treabă mai poate fi vorba, atâta timp cât miniștri actuali par a fi în vacanța de la bunici și așteaptă cu nerăbdare să se termine mai repede vacanța de care s-au plictisit ; ca nu cumva vreunul dintre bunici să le mai ceară vre-o mână de ajutor !

Într-una din diversele certuri televizate transmise de o televiziune comercială (!) un foarte vocal participant, domnul Cristian Troncotă, încerca să-i scoată din ceață pe vorbitori cu o precizare doctă : tehnocrații sunt reprezentanți ai meritocrației, ei conduc meritocratic ! Ca profesor de carieră care a și predat un cures despre paradigmele manageriale contemporane, mă simt obligat să precizez : Michael Young, în 1958 a lansat termenul de meritocrație , dar cu referite la structurile microsociale, pentru a inova criteriile de promovare a membrilor unui structuri organizatorice în ierarhia structurii sociale în speță ; ideea promovării în ierarhie în exclusivitate pe baza meritelor profesionale individuale a fost ispititoare, este foarte atractivă și în zilele noastre, dar nu a devenit operațională decât parțial, chiar în țările cu ”democrație avansată” unde a și fost lansată. Deci, nu putem asocia tehnocraților noștri nici măcar suspiciuni de meritocrație în primul rând pentru faptul că în cazul nostru guvernanța tehnocratică (din varianta românească) vizează aspectele macrosociale ale spațiului social, iar despre meritele personale ale miniștrilor în ceea ce privește macromanagementul nu se poate vorbi deoarece respectivele personaje se află pentru prima dată în intervalul de autoritate al lideranței de rang ministerial (cu excepția universitarului de carieră, Profesorul dr. Vasile Sebastian Dâncu).

Nedeclarata grevă a Domniilor – Lor—miniștri tehnocrați-- nu bucură pe nimeni, dar contribuie hotărâtor la deteriorarea mitului unei posibile Românii a ”lucrului bine făcut”.

După ce așa – zisa clasă politică românească a compromis ideea de socialism , ideea de capitalism, ideea de social democrație și pe cea de liberalism, a venit și rândul ideii de tehnocrație, care nu va scăpa nesiluită barbar după recentul viol managerial al instaurării sale la putere în ”fragila democrație postrevoluționară” ; după cum este etichetat sfertul de veac de haos multilateral dezolant post1989 pe care unii se tot încăpățânează să-l numească democrație.

Nu știu ce face Ministrul pentru dialog social, dar comunicarea domnului tehnocrat de la sănătate, a mai produs o ”cugetare” europeană (desigur!) la întrebările unei mame care abia își revenise din leșinul produs de moartea copilului său în vârstă de numai un an și patru luni : ” În toate țările mor copii !”, dixit ministrul cu pricina. Unde dai și unde crapă, spuneau strămoșii noștri pe la țară... Orășeanul nostru, înalt funcționar de stat (cam degeaba), mi-a adus aminte de un alt funcționar urban, Dem. Demetrescu Buzău (Urmuz), care a ”brevetat” proza absurdului ; de la care se revendică și teatrul absurdului, inventat tot de un român Eugen Ionesco...

Deci : Pelicanul, sau Babița? La această întrebare a lui Urmuz încă nu s-a răspuns.

Tehnocrăcănatul cu un picior în București, și cu altul în Bruxelles.

A consemnat,

Ștefan Buzărnescu

Înapoi la cuprinsul paginii

 

 

Po - veste tehnocrată

 

Spre surprinderea vieţuitoarelor din tărâmul Lucrului -Bine-Făcut, primăvara a venit pur şi simplu ! Pe N-etul Liber vestea nu a fost semnalată pentru a nu mai inflama atmosfera deja ajunsă la cote ideologice îngrijorătoare, dar se simte pregătirea unei moţiuni de cenzură împotriva Guvernului, care şi-a declinat orice răspundere în ceea ce priveşte decizia referitoare la venirea primăverii şi în România. Cei mai bine informaţi (?!) susţin că isprava cu pricina ar trebui denunţată ca eminamente neconstituţională şi cer cu vehemenţă ajutorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar euroentuziaştii se gândesc, fără încetare de un sfert de veac încoace, dacă este, ( sau nu ?) momentul de a cere Parlamentului Europei să emită, cât mai urgent posibil, încă o Recomandare pentru România ... Pentru ce ? Aţi ghicit !, o recomandare privitoare la nomenclatura stradală actuală în care mai există şi Cartierul Primăverii, nume de foarte discutabilă aducere aminte în contextul în care vechii VIPblocatari au dispărut nu numai de pe scena publică...

În consens cu discriminarea pozitivă a minorităţilor, drapelul secuiesc (care continuă să fâlfâie, ostentativ, tot în vântul de la Rasarit) a-nverzit, ca simbol al primăverii parlamentare UDeMeReu , iar stelele drapelului european au început a fi percepute, şi ele, ca “stele verzi”, deoarece se zgoneşte că va înceta subvenţionarea “tinerelor democraţii” cu praful în ochi din tradiţionalele stele ale Europei post-aderare... Totuşi, după 26 de ani noi am fost , deja, acceptaţi în rândul adulţilor care aşteaptă împlinirea celor 33 de ani, când vom beneficia de bucuria christică a răstignirii speranţelor cu care ne-au amăgit europarlamentabilii din toate formulele guvernamentale. Când vom scăpa şi de povara speranţelor , vom fi cu adevărat liberi...

Invazia de culori implică riscul de a revedea o primăvară în care şi roşul să-şi reia locul în paleta ROGVAIV, ca pe vremea comunismului, fără ca Opoziţia, gălbejită de traseism, să formuleze vreun protest împreună cu pictorii chemaţi de urgenţă să zugrăvească noul nivel de trai de pe axa Washinton-Berlin-Bucureşti. Genau !

Uniunea compozitorilor, în semn de solidaritate cu noua Putere, se vede treaba că nu are chef să-i mai PeSeDe aşteptata impozitare a trilurilor de ciocârlie, şi nici ale altor păsări cântătoare, precum este cazul în “ţările civilizate” (!?). Nici cântatul în strună, nu se va mai impozita chiar dacă aliaţii strategici au cerut acest lucru în repetate rânduri... Despre muzica valurilor apei bătute în piuă , pe moment nu s-a emis o poziţie comună a structurilor euroatlantice, fapt care ne determină să ne simţim absolviţi de obligaţia unor opinii personale de “proaspăt integraţi” ; de teamă să nu fim ciripiţi pe la colţurile diverselor mese rotunde bruxelleze. Se vede cu ochiul liber că anotimpul începe cu o accentuată notă populistă. Nu este o Poantă !, draga de ea...

Fluxurile migratorii ale păsărilor nu au fost reglementate prin nici o Ordonanţă de Urgenţă, ceea ce înseamnă că şi în acest an vom fi luaţi “pe nepregătite” şi tot bietul cetăţean va fi cel care va primi rândunicile sub streaşina casei proprii, excepţie făcând cei cu şase sau şapte case, care vor avea serioase dificultăţi în justificarea problemelor de ubicuitate.

Chestiunea “Casei comune europene” va rămâne, în continuare, sub semnul controverselor multilateral dezolante ; adică fără rândunici, dar cu tot atâţia papagali în stare de funcţionare.

Unei berze, fără documente legale de retrocedare, i-a fost mutat cuibul prin Ordin de Ministru, pentru a se da un exemplu Europei referitor la ce performanţe formidabile a atins Statul de drept în România . Despe cioara vopsită cu care umblă experţii în Lasămăsetalasotologie şi sictir, regimul de muclesnosti democratic a “recomandat” să nu se mai facă nici măcar un zgomot ! Să trăiţi, am înţeles !

Noroc că Sărbătorile pascale au fost precedate de 40 de zile de Post, iar simplul cetăţean a fost scutit să mai simtă vântul primăvăratic cum fluieră ( a pagubă? ) prin buzunarele proprii, umplute cu diverse verdeţuri. În zilele de Paşte, ne putem ciocni doar în interese , iar mielul va continua să pască nu numai iarba sa preferată, ci şi dragaveiul care a mai rămas după urmele lăcomiei preacucernicilor enoriaşi, căzuţi în ispita repetatelor meniuri eminamente vegetariene : delicatesele de dragavei au fost asortate şi cu salatele de vorbe ale politicienilor de toate culorile.

Ca jocuri de primăvară , sunt la modă “ascunsul după cireş”, mai ales când vine vorba de problemele de fond ale lumii “contemporane” ; pentru noi, nu este nici un motiv de îngrijorare, deoarece suntem cu vreo sută de ani înapoi. Marele umorist Constantin Tănase spunea, într-un cuplet, ceva tulburător : “N-am mers noi, de la război,/ Suficient de-napoi,/ Că unii mai cu glagoră,/ Ne-au mai dat-napoi cu-o oră !”. Jocul “euro, pe furate”, se pare că va înceta ; Dar Nu Acum... Mai trebuie să aşteptăm puţin , până toate eurorelele vor scoate colţul din zăpada dosarelor, şi vor înverzi şi ele. Coroniţele de flori de câmp, purtate de Sânziene, le-am văzut la mâinile unei blondelenă, cunoscută ca foarte hotărâtă să revoluţioneze chiar şi mersul pe jos ; deşi nişte curtezani, suspect de grijulii, o obligau să urce în diverse maşini destul de demodate, care nu cadrau cu eleganţa rochiţelor bietei fete... Gurile rele spun că asemenea maşini ar fi bune numai pentru curăţenia de primăvară, ceea ce unii jurnalişti chiar susţineau că se şi întâmplă ; aşa este ea, presa mercenară care se asociază gurilor rele... Eu, personal, nu ascult gurile rele; sunt abonat doar la mesajele gurilor bune. Care spun acelaşi lucru. De la literatura română, îmi aduc aminte de Jocul ielelor,dar fiind dinainte de 1989, nu vreau să fiu curios dacă mai este , sau nu, considerat politically correct, pentru a nu fi etichetat că am “nostalgii comuniste”. Din aceeaşi pricină, nu sunt curios nici de înţelsurile unui joc mai nou : “cătuşiada”.

Cât despre Primăvara arabă, meteorologia politică nu a mai furnizat noutăţi. Sper să fi venit chiar vara pe Acolo... Salam Aleycum !

Zăpezile s-au topit. Nu ştiu de dorul cui, dar când constat diferenţa dintre albul imaculat al foştilor fulgi şi apele tulburi care năvălesc prin sate, nu-mi pot reprima amintirea vorbelor vehiculate în campaniile electorale şi declaraţiile-fluviu ale foştilor candidaţi, deveniţi politicieni cu acte în regulă. Aşa mi-s eu : păcătos. Dar care şi recunoaşte chestia asta, chiar în preajma Sfintelor sărbători pascale!

Aş mai dori să vă mai spun alte lucruri „bine făcute” de „Noua primăvară”, dar nu vreau să-i supăr pe Martorii lui Iohanis ...

Fii binecuvântată, Primăvară !

A consemnat,

Stefan Tomnatecul,

Un cetăţean rătăcit prin buruienile confuziilor „postrevoluţionare”.

Înapoi la cuprinsul paginii

 

 

Anotimpul panseluțelor

 

Ca mari iubitori de natură și amatori de drumeții, minerii din Valea Jiului s-au hotarât să ia, din nou, drumul Bucureștiului ; de data asta folosind exclusiv pejoul din dotarea lui Dumnezeu. Gurile rele spun că glasul roților de tren, de pe vremea când agențiile de presă din toată lumea se întrebau, retoric, desigur : „Trenule mașină mică/ Unde-l duci pe Ionică ?” , nu mai poate fi suportat de cei Care Fac Rele ( CFR ; în traducere imaginară !). Din zvonuri , neconfirmate, am aflat și motivul : ortacii sunt pregătiți să continuie plantarea de panseluțe prin fața Guvernului, exact de unde au lăsat treaba neterminată în urmă cu ceva timp ; la Președinție, se pare că nu vor ajunge deoarece se tem că vor fi primiți oficial, și nu se pot descurca în limba germană, iar limba română care se practică pe Acolo... este greu de înțeles pentru ei...

Unii (în)jurnaliști (de talie europeană, desigur!) au dezvăluit o mare certitudine : nici un miner nu va mai răsădi trandafiri . Motivul ? În Valea (Plângerii) Jiului, refrenul „ Trandafir de la Moldova/Te-aș iubi, dar nu știu vorba.../Te-aș aduce-n Cotroceni/Dar... te pierzi prin buruieni. ” nu mai este la modă.

În consecință, pe drumul de Costești, (pardon : de costișă spunea Marele Vasile Alexandri), vechea Pace de la Cozia a fost lăsată ”în plata Domnului”, și se hodinește în umbra tinerilor scutieri în floare... chiar dacă nu are nici un fel de aprobare din partea ”structurilor euroatlantice”. Plata diurnelor minerești se va face din Banca Vaticanului ; adică Dumnezeu și Sfântul Petru...

Cei mai bine informați, au aflat ”pe surse” că Sfânta Varvara însăși, Patroana fiilor huilei, a intrat în incapacitate de plată, fapt pentru care ligniții (de foame) în chestiune și-au schimbat obiectivul : vor acorda consiliere muftiului ferm hotărât să treacă, urgent, la ridicarea moscheii, chiar dacă nu au binecuvântarea Sfintei... Pe această cale (logică), devine mai clară și opțiunea lor de a merge pe jos la Capitală într-un moment în care un personaj biblic a preferat un măgar pentru a intra în Jerusalem; chiar și liderii sindicali au renunțat la căluții putere D’acia , ca exercițiu de solidaritate ”tehnocrată” cu cei prinși între ciolanis și ... nicovala tranziției.

Din curiozitate (curiozitatea este singura boală feminină de care suferă toți bărbații! ) , am deschis un canal de televizuină foarte privată, și am aflat că ieri Bucureștiul a primit un salut „și cele mai bune urări” minerești, dar nu a avut răgazul să se emoționeze prea mult, deoarece multe alte grupuri de protestatari se grăbiseră să ocupe scena pentru a formula, la adresa mai marilor zilei, diverse urări . Nu este vorba de tradiționalele urări pascale , deoarece iepurașii erau ascunși prin bălăriile confuziilor guvernamentale.

Dată fiind coincidența dintre Sfintele Paște Ortodox și ziua de 1 Mai, am aflat una din marile diferențe dintre 1 Mai muncitoresc din perioada comunistă, și 1 Mai din noul capitalism românesc : dacă până în 1989 1 Mai era ziua internațională a celor ce muncesc, după acest reper istoric a început să fie sărbătorită ca zi a celor care, încă, mai muncesc și la stat și la privat, iar în anul acesta (2016) 1 Mai de va sărbători ca zi a celor care lucrează ; nu se știe pe cine !

Vestea că 2000 de mineri vor fi disponibilizați (ce eufemism pentru neaoșa rămânere pe drumuri !) a generat scenarii diversioniste : delegația minerilor, va negocia cu Marele Muftiu rezervarea de locuri pentru cantinele pe care viitoarea moscheie le va construi, chiar dacă Acolo mesenii vor trebui să învețe numai a cere mâncarea în limba turcă ; Profetul nu a stabilit că ar putea să existe vreo legătură între mâncare și Islam, iar bucătarii nu se vor prevala de minunea cu celebrele cinci pâini și doi pești nici în prezența creștinilor descendenți ai Bătrânului Bucur... Totuși, dacă odraslele ortacilor, sau copiii altor ghiauri vor găsi limba turcă mai atractivă decât limba română, vor avea posibilitatea să solicite , ca tineri frumoși și liberi, acordarea tuturor drepturilor pe care Turcia le poate oferi cetățenilor ei, loiali valorilor otomane... Celor care se vor remarca în promovarea valorilor Stambului li se acorda Ordinul Huilei în grad de Mare Li(g)hnit .

Iată cum problema locului de muncă pentru asigurarea hranei familiei și a copiilor, revendicată (fără succes) de la Guvern, va fi asigurată de urmașii celor care cu sute de ani în urmă ne-au învățat că ”dacă taci și le dai pace, șapte sate n-au ce-ți face ”.

Cei mai implicați politic dintre ei, susțin că au venit la București dintr-un motiv foarte greu de combătut : au aflat că Marian Munteanu nu ar vrea să candideze pentru postul de Primar General al Capitalei, chiar dacă a fost propus de Partidul Național Liberal al cărui membru marcant este domnul Petre Roman, inițiatorul mineriadelor. Veteranii din ”13-15 iunie”, știți dvs . din ce an, susțin că numai ei știu bine soarta celor care nu-l vor vota de Marian Munteanu .

Personal, eu înclin să cred că minerii au un scop eminamente nobil : au sosit în București numai ca să ceară acordarea titlului de membru al Uniunii Scriitorilor pentru Marele lor Senior Cosma, autor al multor scriituri din afara și din interiorul gratiilor ; deocamdată nu au aflat unde se afla sediul instituției cu pricina. Dacă nu se va găsi vreun voluntar care să se ofere ca ghid ,sau vreo ghidușă... mai inspirată, fiii huilei vor mai întârzia prin capitala eternei și fascinantei Românii, deși există riscul să întâlnească vreun oh!cidental care vine tocmai de acolo... de unde s-au dat ordinele închiderii minelor din țara noastră. Ce s-ar putea întâmpla în acel moment, eu nu-mi pot imagina deoarece sunt biet provincial care știe că „în capitală și câinii latră mai central”...

O panseluță ofilită.

Pentru conformitate,

Stefan Buzarnescu

 

Înapoi la cuprinsul paginii

 

Multiculturalitatea – un experiment social eşuat?

Drd. Alexandra Dogaru

Universitatea de Vest din Timișoara

 

Multiculturalitatea, identificată în mod eronat, timp de decenii cu interculturalitatea, continuă să disemineze confuzia inițială atât la nivelul cunoașterii comune, cât și la nivelul unor medii științifice; chiar de profil… Dacă practica gestionării diferențelor (lingvistice, confesionale, etnice, instituționale) nu ar fi relevat efecte grave ale acestei confuzii, sub raportul coeziunii sociale, nu am relansa în circuitul științific și nici în dezbaterea publică invitația de regândire a acestor termeni, în acest moment în care chiar țări stabile și dezvoltate economic se dezic de practica îndelung exersată a multiculturalismului. „Multiculturalismul a murit” a precizat Angela Dorothea Merkel la întâlnirea cu tinerii activiști din partidul care a adus-o la putere (CDU), referindu-se la dificultățile mereu crescânde ale segregării progresive ale grupurilor minoritare, cu precădere turcii, care pe atunci erau singurii generatori de probleme sociale în Germania. În prezent, fluxurile migratorii din lumea arabă au reiterat potențialul destabilizator al comunităților occidentale (inclusiv în Germania), obligând și mediile științifice să recurgă la o reexaminare severă a încărcăturii semantice (conținutul) conceptului de multiculturalitate și a practicilor sale aferente…

Dincolo de diversități doctrinare și perspective metodologice diferite de abordare, există o cvasiunanimitate asupra faptului că multiculturalitatea a fost lansată în practica gestionării diferențelor dintre colonizatori și colonizați, în perioada marilor colonizări întreprinse de țările europene dezvoltate , pentru a sublinia superioritatea a ceea ce coloniștii numeau „operă de civilizare” a populațiilor primitive, barbare, transformate în forță de muncă ieftină în interiorul coloniilor, dar și de profituri uriașe în afara lor, sub forma comerțului cu sclavi. Asimetriile inițiale dintre standardele de viață ale coloniștilor și cele ale populațiilor aborigenilor (autohtonilor) au generat tensiuni și chiar conflicte deschise, care și-au găsit expresia în paradigma multiculturalității¹. Mai mult, antropologii, aparținând – desigur! – coloniștilor, au început să teoretizeze practica segregării mediului rezidențial al coloniștilor și mediile populației locale, ca un exemplu de superioritate a capitalismului față de feudalismul primitiv în care au fost găsiți aborigenii. În acest context, coexistența celor două culturi a generat iluzia că multiculturalismul ar fi soluția miraculoasă prin care etnii diferite pot contribui la stabilitatea comună a spațiului social în care trăiesc și muncesc în aria sistemului politic capitalist, adică prin ridicarea capitalului la rang de politică de stat. Astfel, timp de secole, multiculturalismul și‑a exercitat potențialul său de stabilizare a comunităților în strânsă corelație cu parametrul său politic: anume, legenda despre superioritatea capitalismului care, ca sistem social, conferă și prosperitate colectivă, dar și libertate fiecărui individ, capacitatea de a accede prin muncă la prosperitate prin capitalizarea propriilor competențe. Prezentând în această lumină situația colonizării ca practică internațională, s-a acreditat ideea că „opera civilizatoare” a colonizărilor ar fi chiar operă de caritate creștină și semn de „iubire a aproapelui” peste care „a dat norocul” de a ieși din sărăcie…

Internaționalizarea istoriei sub deviza capitalismului civilizator a produs chiar o depășire a limitelor de sărăcie absolută a colonizaților, deși asimetriile s-au conservat la alt nivel, iar dialogul între culturile diferite ale protagoniștilor nu a devenit o realitate: multiculturalismul a continuat să fie o realitate nemijlocită, conservându-și esența sa inițială, în două lumi paralele: lumea celor care au capital și pot progresa și lumea celor lipsiți de capital, care se vor adânci în pauperitate, chiar în sărăcie severă.

În replică, în țările dezvoltate economic, prin libera circulație a persoanelor de culturi relativ similare ca potențial explicativ, a luat naștere un nou tip de raporturi între indivizi diferiți etnic, lingvistic, confesional și instituțional: anume, s-a născut interculturalismul, caracterizat prin dialogul între culturi și modele culturale diferite. Stabiliți, din rațiuni strict personale, în alte comunități decât cele în care s-au născut, acești indivizi nu au plecat din rațiuni de stat sau din dorința de a-și impune dominația asupra vreunei comunități, ci pentru a găsi oportunități de inserție socială în comunități cu care pot intra în rezonanță. Pe aceste coordonate, fluxurile migratorii s-au afirmat ca oportunități de complementaritate pentru populația de primire: nou-veniții, conservându-și identitatea culturală la nivel familial, s-au afirmat sinergic la nivel comunitar prin asumarea modelelor de comportament comunitar al populației majoritare. Iată diferența: dacă multiculturalitatea a definit și definește menținerea segregărilor (lingvistice, confesionale, etnice și instituționale), incubând riscul unor conflicte destabilizatoare la nivel comunitar, interculturalitatea definește sursele de coeziune socială prin plasarea diferențelor în aria unei complementarități pragmatice; se pleacă de la ipoteza că toți cetățenii aceleiași comunități pot contribui, fiecare în felul său, la dezvoltarea comunitară , comună. Nu este vorba, deci, de diferențe de ordin filologic, adică de forma gramaticală a unor cuvinte, ci de practici fundamental diferite cu scopuri diametral opuse. Multiculturalitatea a fost și este centrată pe conservarea diferențelor și urmărește enclavizarea până la destatalizare (Iugoslavia este un exemplu), dar poate servi și ca instrument de deznaționalizare prin asimilare a minoritarilor de către majoritari (exemplu: istoria deromânizării din ținuturile unde acum sunt majoritari ungurii și despre care istoricii români au mari rețineri să publice studii consistente…). Interculturalitatea se focalizează, ca practică, prin valorificarea potențialului participativ al tuturor indivizilor la realizarea, împreună, a unor obiective comunitare: evident, cu respectarea diferențelor de modele culturale existente la nivel comunitar.

Știu, din propria mea activitate, că există chiar și în mediile universitare cercetători și profesori foarte atașați unor clișee, unor stereotipuri sau poncife politicianiste, care ne vorbesc de schimbare, modernizare etc. etc., dar care nu pot face diferența, apreciind că aceste două concepte – multiculturalitatea şi interculturalitatea – sunt identice! Dacă sunt ingineri, nu mă mir, deoarece aceștia au o cultura socială precară! Dar sunt și unii istorici care, scriind despre interculturalitate, au publicat niște biete compuneri în care se găsesc înșirate numai datele în care au venit diferite etnii în România și situația lor în prezent ; acestea aparțin unei istorii narative care nu poate contribui la rezolvarea problemelor prezentului și nici ale viitorului, chiar dacă „producțiile” respective au fost publicate și în alte limbi de circulație internațională! Acestea nu explică nimic, ci descriu, uneori foarte stângaci, unele aspecte reduse la factologie lipsită de virtuți interpretative (hermeneutice)… Am discutat cu unul dintre aceștia și nu a fost în stare să facă diferența între cele două concepte, nici să definească interculturalitatea, deși este un universitar minoritar din România!

Țara noastră a fost și va trebui să rămână interculturală, altfel se va dezmembra! Discursul minoritarilor poate fi înțeles, dar nu se cuvine a fi și aprobat de dragul unei așa-zise „corectitudini politice”! Dacă admitem că România ar fi multiculturală, atunci ar trebui să precizăm care dintre etniile spațiului social românesc actual a fost colonizatoare și care colonizată(e)?! Iată în ce aporii explicative ajungem să ne rătăcim… Lipsa de replică a istoricilor, mulți obedienți față de conceptele de acum câteva sute de ani, nu poate constitui nici semn de erudiție, nici semn de curaj epistemologic.

În ceea ce-i privește pe politicieni, ei trebuie (re)alfabetizați în acest sens, nu noi să ascultăm de „prețioasele lor indicații”, întrucât un astfel de comportament de politizare a științelor sociale a eșuat în timpul guvernării comuniste, timp în care unor cărți antiromânești de la Budapesta, Moscova, Chișinău sau Sofia li se dădeau replică doar în ziarul Scânteia, și numai de către politruci de ocazie! Privind rezultatele , se cuvine sa fim foarte vocali în a denunța braconajul epistemologic al acestora...

În concluzie, faptul că mai multe persoane, chiar cu poziții înalte în diverse structuri, nu înțeleg diferența între cele două concepte – și cred că este bine să acceptăm discursuri despre o Românie multiculturală – nu este un motiv pentru a stopa un demers legitimat științific și de a repune adevărul pe coordonatele sale naturale, chiar dacă acest gest îi deranjează pe unii detractori de-ai noștri.

Cunosc foarte bine rafinamentul unor minoritari care îi manipulează pe românașii fără cultură socială să stopeze demersurile în interesul românilor, etichetând aceste demersuri ca naționaliste și mai puțin „europene”. Dacă aceste demersuri sunt naționaliste, atunci ridicarea zidurilor la granițe în fața fluxurilor migratorii musulmane sunt mai puțin naționaliste și mai puțin antieuropene?!

Țările occidentale s-au trezit la realitate după romantismul umanitar inițial. Noi ce facem? Atitudinea de spectator la o dramă a altora, care ni se poate întâmpla și nouă, nu este recomandabilă.

Celor care fac vocalize și vorbesc fără să știe ce vorbesc, trebuie, insistent, să li se recomande consultarea studiilor de profil: noile realități ne obligă se ne înnoim echipamentele intelectuale pentru a înțelege corect realități structural schimbate. Similar cu dioptriile ochelarilor, pe care le înlocuim când nu mai putem vedea în clar, tot așa și cu dioptriile intelectuale : pentru a înțelege noile realități recalibrate ontologic, este obligatoriu să ne recalibrăm dioptriile conceptelor prin care ne clarificăm, și noi, pe ce coordonate evoluează societatea actuală. Pentru a gândi realități structural diferite, trebuie să ne schimbăm întregul nostru echipament intelectual.

Politicienii, dornici de parvenire cu orice preț, au diseminat stereotipul că schimbarea unor persoane, cu altele, chiar mai precar echipate intelectual, ar fi soluția. Cu certitudine , nu asta este o soluția ; este o altă parte a problemei. Dacă la volanul unei Dacii, de exemplu, vine un campion la curse obișnuit cu peste 200 km la oră, sigur că nu el este de vină dacă nu este competitiv, ci sistemul tehnic în discuție, care are limite insurmontabile tehnologic! Același lucru este valabil și cu sistemele sociale sau cu structurile de conducere.

Clarificarea conceptuală, pentru care pledăm în studiul nostru, poate fi valorificată și pentru elaborarea unei strategii de primire fie a emigranților, fie a viitorilor doritori de azil în România. Anume, evitarea sedentarizării în grupuri compacte, deoarece cu timpul acești străini se pot transforma în minorități care vor revendica autonomie culturală, educațională, iar până la cea teritorială, prin enclavizare, nu mai este decât un pas. Pentru a nu se ajunge acolo… este imperios necesar să se acționeze profilactic, iar o corectă pregătire teoretică de astăzi reprezintă garanția unei bune practici viitoare. Dincolo de toate conotațiile peiorative ale repartițiilor guvernamentale ale absolvenților de învățământ superior, trebuie să nu uităm că autoritățile din acel timp au reușit (și) prin această modalitate să mențină interculturalitatea țării mult mai bine decât în sfertul de veac scurs de la ”lovitura de stat” din Decembrie 1989.

Fără legătură directă cu problema fluxurilor migratorii, eu voi reaminti practica repartițiilor guvernamentale a absolvenților din perioada guvernării comuniste, chiar dacă este la modă demonizarea absolută a acelor timpuri. Atunci… repartizarea se făcea centralizat, pe baza performanțelor profesionale, ceea ce împiedica asocierea minoritarilor în grupuri compacte animate de nostalgii de tipul fostei Regiuni Mureș autonomă maghiară—un experiment eșuat de multiculturalitate din perioada guvernării comuniste. Iată una din marile greșeli politice (ale renunțării la repartițiile guvernamentale) cu efecte încă neanalizate la nivelul țării noastre, deoarece la conducerea autorităților, cu diverse responsabilități de profil, au fost numiți fie ingineri lipsiți de cultură politică, fie economiști animați de alte interese etc., în orice caz, fără cultură socială temeinică și, tocmai de aceea, superficiali și manipulabili în toate direcțiile; mai puțin în direcția construirii unei baricade de luptă pentru interesele țării noastre.

Sunt conștient că în dictatura economică a noului capitalism românesc afirmația mea poate părea eretică, dar în fața ofensivei mediocrității care ne agresează existența cu logocrații păguboase se cuvine să mai dăm replici, cel puțin periodic, dacă permanent nu avem mijloacele necesare.

În concluzie, studiul nostru poate fundamenta decizii de evitare a plasării migranților în grupuri compacte pentru a evita incubarea unor tensiuni sociale în măsură să se finalizeze cu explozii sociale. Cel puțin liderii, din diverse structuri organizaționale, se cuvine să evite a mai eticheta localitățile țării noastre ca multiculturale, indiferent pe cât de mulți străini i-ar fi auzit ei vorbind despre multiculturalitatea localităților României, deoarece brandul nostru de țară este interculturalitatea.

În concluzie: după secole de exersare a paradigmei multiculturalismului, practica aferentă și-a relevat nu numai premisele ideologico-propagandistice care au generat-o, dar și obiectivele indiscutabil manipulatorii. Vehicularea sa în discursul contemporan focalizat pe dinamica societăților multietnice servește unor scopuri ”tradiționale”: anume, susținerea cu orice preț a modelului occidental de gestionare a diferențelor ca standard absolut pentru soluționarea problemelor din interiorul spațiilor sociale multietnice. În cel mai imediat prezent nu se mai poate susține, nici în țările dezvoltate din punct de vedere economic, ideea unei purități etnice, nici în cele emergente și cu atât mai puțin în țările sărace: diversitatea face parte din normalitatea evoluției spațiilor sociale din secolul al XXI-lea. În plus, fluxurile migratorii din vara anului 2015 au pus capăt definitiv profilurilor identitare (pretins) monocrome sub raport demografic ; ridicarea gardurilor de protecție la granițele naționale ale unor state aduc încă un argument care confirmă realitatea că multiculturalismul, chiar și pe plan propagandistic, și-a epuizat întregul potențial. Faptul că unele segmente ale populațiilor din fostele colonii, care au venit în mai multe valuri, în fostele metropole, au replicat comportamentul segregaționist al foștilor coloniști chiar la ei acasă, generând no-go zone care eludează autoritățile publice europene, reprezintă încă un argument pentru a susține ceea ce și Angela Merkel susținea : multiculturalitatea este un proiect social eșuat, deoarece peste tot unde a fost aplicat a generat segregare și apartheid.

Un exemplu din proximitatea noastră geopolitică este cel din Kosovo : albanezii, timp de decenii, au venit în valuri, în fosta Yogoslavie, apoi, timp de decenii s-au tot asociat compact în anumite zone, s-au transformat în minorități care revendicau numai autonomie culturală, apoi și-au radicalizat pretențiile trecând la revendicări de autonomie teritorială , obținută prin forță în detrimentul sârbilor care au promovat timp de câteva generații o educație de tip multicultural...

Imperativul promovării unei noi paradigme este unanim resimțit.

Iată că a venit vremea alternativei interculturalității, care a început să circule și în literatura de profil din Occident, dar într-un sens cu totul diferit de semantizarea sa corectă. Gilles Ferreol, de exemplu, apreciază că interculturalitatea definește procesul de asumare, de către străini (nu numai de către emigranți!) a modelului cultural specific „populației de primire”, majoritare, din societățile deschise. Deși este un progres față de prejudecata multiculturalismului, această abordare rămâne tributară, pe fond, stereotipurilor care au însoțit complexul de superioritate al occidentalilor în întreaga lor istorie, ferm convinși că valorile lor sunt de nedepășit. Sechela colonialistă este de netăgăduit în această abordare. Această accepțiune a interculturalității nu poate fi satisfăcătoare deoarece populația din fostele colonii, de exemplu magrebienii, deși și-au însușit limba franceză, iar unii și-au găsit oportunități de job mulțumitoare, nu se poate spune că s-au integrat în civilizația franceză din moment ce sunt atașați, în continuare, la toate atributele islamismului în pofida legilor franceze care interzic purtarea voalului musulman (higeabul) în instituții. Gruparea lor în aglomerații compacte la periferia multor orașe face parte tot din arsenalul colonial, ca un colonialism à rebours; este vorba, în esență, de un multiculturalism sechelar... Recentele atacuri teroriste din Belgia, având ca autori musulmani născuți și educați în aria multiculturalismului, sunt alte argumente care pledează pentru asumarea neîntârziată a paradigmei interculturalității.

Pe de altă parte, aceste realități impun renunțarea definitivă la retorica multiculturalității cu referire la spațiul social românesc; toate regiunile din România de astăzi sunt interculturale și numai gestionarea lor sub deviza interculturalității poate garanta statalitatea țării și coeziunea comunitară. Interculturalismul este brandul de țară al României.

Experiența unor țări mai mici și mai puțin dezvoltate economic, în care interculturalitatea este o practică a conviețuirii interetnice, prin înlăturarea tuturor asimetriilor dintre majoritari și minoritari, poate fi un referențial valid pentru reconstrucția interculturală a spațiilor sociale din lumea contemporană. Exemplu : România interculturală poate fi cel puțin un obiect de studiu, dacă statutul de model pare prea pretențios pentru sensibilitățile și nostalgiile imperiale ale unor occidentali.

Înapoi la cuprinsul paginii

 

EPURAȘUL, altfel

 

Ieșiți recent din logocrația prezidențială, cosmopitecii de la Parlament, bolnavi de mondialită cronică și obosiți de ciocnirea în interesele panameze, s-au ogoit pe la casele lor cu un scop eminamente... comunitar : ciocnirea ouălelor colorate partinic, în semn de rupere cu tradiția comunistă a vopsirii tuturor ouălelor de Paște numai în culoare roșie... Vom fi contemporani cu un altfel de paste : dezbinare europeană, în diversitate.

Chiar și primul bărbat al țării, rămas captiv în năvodul rețelelor informatice rezervate elitelor, a precizat că va fi ”în esență, acasă”. Rămâne strict secret la care casă, deoarece industria meditațiilor nu a cerut intrarea în insolvență !”, iar „pe surse”, s-a aflat că numai casa melcului a mai rămas fără suspiciuni că ar fi , și ea, retrocedabilă...Tanti diaspora, este așteptată să se mai dea pe net, deoarece sondajele arată că a cam tras pe dreapta...

Este foarte bine că, cel puțin pe perioada Sfintelor sărbători de Paște, gâlceava înțelepților (?!) cu lumea se va mai calma, puțin. Nu-mi fac iluzii că vor înceta masacrele logoreice ale bietei limbi române, deoarece după ce s-au înfruntat cocoșește pe la diverse televizuini, aleșii neamului se aud cum continuă să cotcodăcească prin cotețele partidiste din toate meleagurile eternei și fascinantei Românii , reeuropenizate ; adică devalizate, economic.

În acest context, celebra „legătură cu viața” a „oamenilor de răspundere”(!) se va rezuma la ”democratica” lectură a realității prin ” lentila tehnologică” a desktop-urilor preferate, a plasmelor, sau a altor gadget-uri de ultimă generație...

Electoratul, naiv ca deobicei, a intrat, deja , în rolul mielului fără stresul tradițional, deoarece a mai trecut printr-o tăiere...de salarii, și nu a murit deși se afla numai la ușa, cea nouă, a venerabilei Doamne Europa. Acum, ca membri cu drepturi depline,( în ceea ce privește privilegiul de a plăti toate obligațiile nordatlantice ) , fericiți că nu am fost impozitați, încă, pe zilnicul behait sub franciză occidentală, așteptăm întoarcerea, de la Bruxelles, a ciobănașului cu trei sute de oi pentru a afla noile recomandări de profil ale UE, precum și recenta metodologie de luare a două piei de pe o oaie capitalistă ; operațiunea similară asupra oilor socialiste știm foarte bine cum a fost ”implementată” în stil stahanovist în ”opera” de ”stroitelstvo soțializma”... (Pe deasupra, nu am uitat nici celebra deviză „Davai denghi și moșia/C-așa e tovoroșia!”)...

Cât ptivește vinul de paște, ”procedura” cu pricina este rezolvată : toți românii, în calitatea lor de cetățeni europeni, vor primi , gratis, zece litri de vin din specia ”Vin vremuri bune”; la televizor, desigur, și în gargara ideologică a părerologilor profesioniști care invadează grila programelor mass-media până în miez de noapte pentru a ne demonstra că nu mai pot dormi de grijile noastre... Am zis zece litri, numai pentru a nu contrazice o Înaltă autoritate europeană vizibil uluită de faptul că la preaderare sondajele arătau că nația română este cea mai eurofilă, adică de nota zece ! În prezent, după ce tsunami-ul privatizării a schimbat regimul de proprietete al multor podgorii, eurofilia s-a cam trezvit... Sunt din ce în ce mai eurosceptici chiar cei care Atunci... erau europropagandiști entuziaști. Gurile rele spun că de la băut li se trage schimbarea asta de macaz ; dacă mai beau mult, s-a putea să aflăm ca și alte gânduri, mai puțin europene, le trec prin cap, iar alexandrinul ”drum de costișă” să nu mai ”ducă la Vaslui” !

Operațiunea MOV (adică mielul, ouăle, vinul) se pare că nu mai necesită un alt proiect de fezabilitate, deoarece proiectarea s-a făcut fără consultanță europeană, nici americană și nici juridică, deoarece în capitalism nu oamenii, ci prețurile sunt foarte bine crescute...

Mass-media, ferm atașată zeului Profit, a depășit toate așteptările în materie de oferte culinare, oferte vestimentare și „oportunitati” de vacanțe de Paște în destinații exotice unde creștinismul nu este religie oficială ! Iată încă o sechelă a educației ateiste a generației mele care asocia Sfintele sarbători de Paște, cu comportamentul de achiziționare a unor noi garderobe, sau a unor accesorii feminine de la „sârbi”, de la ”unguri”, sau de la ”ruși”, adică se exersau complexele de inferioritate în aria cărora tot ceea ce era altceva decât românesc, trebuia exhibat ca semn al diferenței, de tip adolescentin¹... Atunci, venitul la biserică era în primul rând un pretext pentru etalarea garderobelor , și doar în subsidiar privilegiul existențial al întâlnirii cu harul christic ; totul părea că este captiv contingenței, fiorul Transcendenței se prezuma numai din spusele părinților și bunicilor , deoarece pe tot excursul educativ nu existau conjuncturi favorabile vreunei educații religioase. In concluzie, studiile sociologice demonstrau că , în rândurile tinerilor, se practică mai mult decât se crede, iar activiștii comuniști erau liniștiți văzând cum cohortele tinerilor educați ateist, iau cu asalt bisericile la toate sărbătorile religioase din motive cât se poate de secularizate... După 1989, deși religia a devenit materie de studiu în structura curriculară a ofertelor educative din România, ”tradiția” achiziționării de bunuri fără conotații religioase nu a încetat. Dimpotrivă : competiția între tineri s-a ridicat la un nivel mai înalt, focalizată pe excursii exotice, pe cadouri în mașini de lux, pe garderobe și accesorii arborate de vedete străine, ș.a.m.d. Deci, la o privire mai superficială se poate spune că se practică, tot mai mult decât se crede, deoarece vacanța de Paște, stropită cu mult alcool și dansuri deocheate la Vama Veche tocmai în Vinerea Patimilor , poate fi numită în orice fel, numai act de pietate, cu certitudine, nu poate fi .

Pot fi etichetat , ca adult, depășit de suflul modernității occidentale, dar nu pot rezona la așa ceva, și nici la pretinsa muzică a unei formații lipsite de audiență care a dorit să iasă în evidență, tocmai în perioada Postului cel Mare, cu o blasfemie incalificabilă, intitulată ”Smerenie” . Din modesta mea cultură religioasă, eu știam că Postul este, în primul rând, un exercițiu de smerenie, în timpul căruia nu regimul alimentar este scopul, ci asumarea paradigmei purificării sufletești printr-un comportament mai mult simbolic, în care toate deschiderile noastre alocentrice stau sub semnul suferințelor christice . După Post, prin spovedanie, putem deveni christofori, adică purtători de duh christic prin care să ne ecranăm pornirile de supraândestulare materială, să încercăm să ne abținem să facem rău dacă nu putem să facem bine niciunui semen de al nostru, să nu răspundem la clevetiri, nici chiar detractorilor tarați, să evităm compania gâlcevitorilor și viclenia celor care fac proiecte de nedreptățire a semenilor... Nu se pune, în nici un caz, problema să ne călugărim : ca indivizi socializați în valorile vremii noastre suntem, desigur, păcătoși , după evaluarea prin orice grilă religioasă. Este indiscutabil. Dacă eram îngeri, eram la dreapta Tatălui, în Transcendent. Singurul lucru care ne rămâne de făcut se centrează pe alegerea libertății de a ne trăi cât mai puțin controversat singura viață care ne-a fost dată : dacă nufărul alb, se exemplu, crește și trăiește în ape noroioase, atunci și noi, maculați de viață, avem posibilitatea să privim la Lumina christică cu speranța, chiar convingerea, că putem rămâne noi înșine dacă ne raportăm constant la valorile Transcendenței. Problema este, deci, a modului cum metabolizăm axiologic în contingentul nostru, valorile Transcendenței, fără să mimăm ipocrit, sau de conjunctură un comportament compatibil cu conformismul de grup al comunității creștinilor din care facem parte. Ca simplu păcătos, care și recunoaște ”chestia” asta, personal simt nevoia de a merge la biserică pentru a reitera convingerea că este posibil să nu mă pierd pe mine însumi pe drumurile, uneori greu practicabile, ale existenței care mi-a fost dăruită de Dumnezeu. Mărturisesc faptul că îndoielilor carteziene inoculate de educația ateistă nu le-am putut găsi un alt răspuns la banala întrebare ”Care este scopul venirii noastre în lume ?. Bucuriei principale, că m-am născut sănătos, eu i-am adăugat bucuria de a fi avut prieteni cu suflete curate (alături de aceștia am rămas cât a fost cazul, fără a-i considera altfel când au migrat în alt registru valoric), iar relaționarea cu alterii am focalizat-o pe confort psihologic și pe explorarea posibilitățilot de evadare din cotidianul cenușiu...

Pentru a simți mai mult confort psihologic, dar mai ales pentru a evita discuții cenușii pe subiecte incomode, am preferat de Sfintele Sărbători ale acestei Primăveri atmosfera domestică, rămânând alături de ... iepurașul meu. Chiar și aici Cristos a înviat !

În mod astronomic (nu miraculos!) Paștele ortodox s-a ”nimerit” să „cadă” tocmai de 1 Mai . Înainte de 1989, pentru generația mea, 1 Mai era ziua internațională a celor ce muncesc. După respectivul reper cronologic celebra zi a fost sărbătorită ca zi a celor care, încă, mai muncesc ; anul acesta (2016) se va sărbători ca zi a celor care lucrează. Nu se știe , încă, pe cine !

Vedeți, și acesta este un argument convingător pentru a prefera Familia, ca destinație sigură de sărbătoare christică.

 

30 aprilie /1 Mai 2016

Un epuraș optimist