CAUZA DECADENŢEI – BANII VIN DIN DREAPTA ŞI PROSTIA DIN STÂNGA
MAI EXISTĂ EA OARE, EROTICA ADEVĂRATĂ?
BEŢIA CONSUMULUI
G. Cionoiu, 15.01.2005
Propaganda occidentală îl ameţeşte pe omul mediu de pretutindeni cu momeala consumului material, dar scopul final nu e lichidarea diferenţei dintre ţările bogate şi cele sărace, ci perpetuarea ei la nesfârşit, pentru că doar această diferenţă garantează pacea socială în interiorul societăţii de consum. Într-o lume în care materialismul domină, apariţia ideilor marxiste este inevitabilă şi Occidentul a reuşit performanţa de a prelua discret esenţa ideologiei marxiste — lupta de clasă — şi de a o pune extrem de eficient în slujba capitalismului liberal. Plebea din ţările occidentale are ca termen de comparaţie nu numai luxul elitelor din propria ţară, ci şi mizeria din ţările subdezvoltate. „Sălbaticii ne ameninţă!” este replica marxistă contemporană la replica tradiţională marxistă „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” Muncitorul din Germania ştie că muncitorul din Lumea a treia primeşte pentru aceeaşi muncă un salar de zece ori mai mic, dar nu e în nici un caz revoltat din această cauză.
În ţările bogate ale Europei Occidentale – şi în mod deosebit în Germania – propaganda desfăşoară o foarte eficientă activitate de spălare a creierului în domeniul politicii familiale şi a politicii migraţiei. Băştinaşii sunt stimulaţi să îşi înfrâneze sau chiar să îşi reprime dorinţa de a avea copii. Pentru ca pensiile să le fie în viitor zice-se asigurate, trebuie să accepte în schimb emigrarea oamenilor dispuşi să se integreze veniţi din ţările sărace (care privesc Occidentul ca fiind paradisul şi care ar presta cu plăcere pentru salarii mult mai mici decât băştinaşii muncile murdare), deşi aceştia sunt consideraţi „mai puţin civilizaţi”. Afirmaţia că în Germania copiii reprezintă un factor de sărăcie pentru părinţi este o minciună propagandistică neruşinată dar deosebit de eficientă. În realitate, copiii care pot fi concepuţi de cetăţenii germani nu reprezintă un factor de sărăcie pentru propria familie ci pentru statul care transpune în practică regulile globalizării, întrucât un emigrant provenit din lumea a treia este mult mai ieftin şi are pretenţii mult mai mici decât un cetăţean care provine din lumea bogată.
Citind “Frumoasa lume nouă” a lui Aldous Huxley putem înţelege mai uşor de ce în Germania modernă există prea puţini copii: beţia consumului a paralizat instinctul de reproducere al oamenilor – dar ei se simt bine aşa.
COLIBRIUL NU ADUCE BEBELUŞI
G. Cionoiu, 20.01.2005
Consider că atât teza fundamentală a creştinismului cât şi teoria sublimării enunţată de Freud sunt corecte. Ambele afirmă că prin credinţă respectiv educaţie omul se poate schimba. Această teză nu mai este însă politic corectă. În gimnaziile din Germania în orele de religie li se spune copiilor că la specia om procentajul homosexualilor a rămas constant – acest procentaj ar fi în Germania de o sută de ani de 7,5 pentru bărbaţi şi de 5,5 pentru femei. Oamenilor li se bagă în cap că înfrânarea sexualităţii poate avea doar consecinţe negative (vezi romanul „Pianista” al scriitoarei Elfriede Jelinek, laureată anul trecut cu premiul Nobel pentru literatură) şi că eliberarea sexuală (libertinajul sexual) conduce în mod necesar spre fericire (vezi romanul autobiografic al sriitoarei Catherine Milet „Viaţa sexuală a Catherinei M.”). Această teză este contrazisă atât de Biblie cât şi de ateul Freud, dar Biblia este doar „o carte veche” ale cărei teze pricipale sunt contestate în lumea occidentală a raţiunii de numeroşi teologi iar părintele revoluţiei sexuale „nu mai este actual”. Din motive umanitare casele de asigurări medicale preiau deja costurile pentru operaţiile de schimbare de sex. Îmi pot imagina că în viitorul apropiat oamenii de ştiinţă vor ajunge la concluzia că atăt canibalismul cât şi instinctul de a vrea să fi mâncat (nu cunosc termenul ştiinţific pentru acesta) nu sunt de natură bolnăvicioasă.
Atunci când şi eutanasia va fi permisă (cred că asta se va întâmpla curând), va fi foarte normal să li se ofere acestor oameni posibilitatea de a-şi căuta pe cale legală prin intermediul „anunţurilor matrimoniale” bucata (jumătatea?) complementară. Precizez că afirmaţia aceasta nu este produsul unei imaginaţii bolnave, ci se bazează pe faptele reale – ulterior intens mediatizate – care l-au avut ca protagonist pe de-acum celebrul canibal din Rottenburg. Acesta a reuşit să găsească prin intermediul internetului câţiva oameni ispitiţi de ideea de a se lăsa sacrificaţi, dar în final doar cu unul dintre ei s-a trecut la fapte. Un altul a acceptat de asemenea să fie sacrificat, dar canibalul i-a refuzat dorinţa „pentru că era prea gras şi prea prost”. Ceilalţi au ajuns până la urmă la concluzia că totuşi preferă să rămână în viaţă. Referindu-se la unicul act al sacificării pe care a apucat să-l săvârşească înainte de a fi arestat, canibalul a afirmat că s-a simţit „foarte fericit, ca şi când s-ar fi căsătorit cu un bun prieten”. Precizez că mediile au prezentat în mod neutru această afirmaţie şi că ulterior canibalul a fost condamnat doar pentru infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte (procuratura pledase pentru crimă iar apărarea pentru omor la cerere) .
Biserica lutherană din Hamburg a început să binecuvânteze cupluri homosexuale cu doi ani înaintea promulgării legi împotriva discriminării parteneriatelor homosexuale. Atunci când eutanasia va fi permisă, se vor găsi în mod sigur şi teologi care să susţină că nu există nici un motiv pentru a refuza oamenilor care vor să fie eutanasiaţi şi ulterior şi cuplurilor canibale binecuvântarea bisericii. Din câte ştiu eu, nu există în Biblie nici un fragment care să justifice binecuvântarea cuplurilor homosexuale. Pentru binecuvântarea cuplurilor a căror iubire reciprocă se bazează pe erotica alternativă a canibalismului poate fi însă invocat un argument foarte solid. Întrucât există deja culte creştine care afirmă că după Înviere Isus a fost doar fiinţă spirituală, metafora Cinei cea de Taină poate fi cu uşurinţă interpretată în favoarea canibalilor şi respectivul fragment din Evanghelie ar fi foarte potivit ca text liturgic pentru cermonia binecuvântării. Întrucât probabil există mai mulţi oameni cu tendinţe canibale decât oameni care îşi doresc să fie mâncaţi şi întrucât în Evanghelie unui Isus îi corespund doisprezece apostoli, ar putea fi binecuvântate şi comunităţile canibale poligame.
Milioane de pretinşi creştini sunt convinşi că Isus şi Maria Magdalena au fost căsătoriţi şi au avut copii. Nu doar romanul lui Dan Brown „Codul lui Da Vinci” ci şi lucrări ale unor oameni de ştiinţa vehiculează această ipoteză. Un teolog postmodern inspirat din lumea raţională occidentală ar putea ajunge şi la concluzia că îngerul care a răsturnat lespedea care închidea mormântul a luat trupul Mântuitorului şi l-a dus apostolilor pentru a-l mânca. Această teză ar putea fi confirmată de relatarea că Maria Magdalena a fost prima care a mers la mormânt. Această relatare ar fi de asemenea un argument în favoarea feminismului radical, o dovadă a faptului că femeile au fost din totdeauna asuprite şi înşelate de bărbaţi, căci s-ar putea susţine cu uşurinţă că apostolii au dezinformat-o pentru a înfuleca singuri trupul Mântuitorului. Faptul că Isus cel înviat i s-a arătat prima dată ei la mormânt ar dovedi faptul că Dumnezeu preţuieşte mai mult femeia decât bărbatul care este şi a fost mereu un escroc şi ar fi un argument decisiv în favoarea hirotonirii femeilor – eventual doar a lor.
Eu sunt însă un fundamentalist creştin care este convins că nici parteneriatele homosexuale, nici parteneriatele canibale nu pot primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru că sunt un fundamentalist, sunt de asemenea convins că nu trebuie permis să se considere că tot ce este posibil are aceeaşi valoare. Eu sunt de părere că homosexualitatea nu repezintă o crimă dar că reprezintă un păcat şi aş interzice afişarea ei publică. Canibalismul şi eutanasia le consider crime înpotriva umanităţii. Fiind un fundamentalist, sunt convins că omul se poate schimba prin educaţie şi prin credinţă. În sfârşit, sunt ferm convins că doar un parteneriat între un bărbat şi o femeie poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu şi poate pretinde titlul de căsătorie.
Pentru mine barza are doar pene albe şi pene negre – pe de o parte există erotica sexualităţii normale din cadrul căsătoriei, pe de altă parte erotica rătăcirilor sexuale care poate distruge şi căsătoria dacă soţii caută libertatea în împărăţia perversiunii.
Teza principală a articolului meu anterior publicat în forum este că omul postmodern este un produs al culturii media, altfel spus că un grup mic de oameni care deţin practic exclusiv posibilitatea de exprimare publică şi monopolul asupra mediilor formează opinia publică dominantă. Atitudinea germanilor care au salutat practic fără excepţie războiul purtat fără mandat UNO de NATO împotriva Iugoslaviei ilustrează în mod strălucit această teză.
Încă de pe vremea Romei antice se ştie că plebea poate fi calmată cu ajutorul circului oferit de stat. Pe planul sexualităţii îndoctrinarea poate fi uşor camuflată datorită componentei distructive a instinctului sexual care este prezentă în fiecare om. Continuua slăbire a frâielor educatiei impusă prin mass-media împreună cu creşterea simultană a încărcăturii erotizante a imaginilor tv sunt prezentate de mass-media ca semn al emancipării şi ca triumf al democraţie – iar poporul se bucură.
Pe planul eroticii frontierele tradiţionale dintre moral şi imoral, dintre permis şi nepermis au fost desfiinţate. Oamenii „emancipaţi” cred – astăzi, ca şi acum două mii de ani în vechea Romă – că barza alb-neagră trebuie prigonită pentru a-i face loc colibriului.
Dv. ce părere aveţi, trebuie barza să fie ocrotită, prigonită, închisă sau omorâtă? (Opţiunea „ignorată” am exclus-o în mod deliberat, pentru că o consider imposibilă.)
(Notă: Fragmentul scris cu caractere italice este completare la textul publicat în forumul De ce nu mai fac nemţii copii? şi a fost publicat într-un alt forum FAZ, în care s-a discutat despre viitorul Bisericii Catolice.)
CAUZA DECADENŢEI – BANII VIN DIN DREAPTA ŞI PROSTIA DIN STÂNGA
G. Cionoiu, 22.01.2005
Teza principală a cărţii jurnalistei Frances Stonor Saunders Cine plăteşte oalele sparte... (CIA şi cultura în timpul Războiului Rece) este că CIA a transpus în practică în anii ’50 şi ’60 un program special al cărui scop a fost influenţarea intelectualilor de stânga necomunişti marcanţi din Europa Occidentală. Sunt ferm convins că transpunerea în practică a acestui program nu a fost întreruptă şi că este continuată şi astăzi iar apariţia postmodernismului ca „supraideologie” îmi confirmă afirmaţia. Vă rog să reflectaţi asupra următoarei întrebări: unde se poate organiza mai bine o mişcare muncitorească (sindicală) care să poată pune probleme serioase oligarhiei capitaliste – într-o societate morală sau într-una decadentă? Repet – până şi conducătorii Romei antice ştiau că plebeii pot fi liniştiţi cu ajutorul circului oferit de stat.
Banii necesari pentru finanţarea circului sunt puşi în mod evident la dispoziţie de către oligarhia capitalistă – de către dreapta, dar tendinţa de a se implica în circ provine din stânga spectrului politic. Acest aparent paradox se bazează pe definirea imprecisă a noţiunilor „stânga” şi „dreapta”. În mod convenţional i se asociază „dreptei” tendinţa statului de a înrobi individul iar „stângii” tendinţa individului de a aspira către libertatea absolută – inclusiv tendinţa de a încălca limitele moralei, care au fost create pentru a împiedica descompunerea societăţii şi autodistrugerea individului însuşi. În mod convenţional se consideră că oamenii care vor să încalce în domeniul eroticii toate limitele ar fi de„stânga” şi că oamenii care se opun încălcării acestor limite ar fi de „dreapta”. Este evident că în acest cadru decadenţa societăţii postmoderne provine atât din „dreapta” cât şi din „stânga” – mai exact spus, banii provin din „dreapta” iar prostia din „stânga”.
Cadrul intervalului politic „stânga” – „dreapta” ar fi doar atunci corect definit, dacă limitele sale ar fi constituite de noţinile „cetăţean conştient” – „stat totalitar”. Noţiunea „conştient” presupune însă o componentă transcendentă. Cei care se lasă seduşi de propaganda postmodernă susţin că acţionează în numele libertăţii atunci când depăşesc limitele ruşinii şi ale eroticii considerate până acum normale. Cei care nu acceptă depăşirea acestor limite în numelele libertăţii de conştiinţă (motivată de obicei religios – libertate creştină, islamică, etc.) se află la polul opus. În aceste condiţii ar fi evident cine sunt cei de „stânga” şi cine sunt cei de „dreapta”, dacă oligarhia capitalistă, care impune prin violenţă mediatică erotizarea societăţii, este considerată de „dreapta”.
O definire exactă a cadrul intervalului politic „stânga” – „dreapta” este însă nedorită. Semiidioţii care participă entuziaşti la Loveparade ar accepta cu greu că sunt simple marionete ale oligarhiei capitaliste şi că ar trebui consideraţi de „dreapta”. Este mult mai convenabil să fie lăsaţi să creadă că ar aparţine „stângii”, căci astfel oamenii care ţin la convingerile lor în numele libertăţii religioase nefalsificate pot fi excluşi de pe scena politic corectă. În lumea postmodernă cei care susţin o convingere politic incorectă nu sunt internaţi în lagăre de concentrare, dar sunt marginalizaţi şi etichetaţi ca fundamentalişi, susţinători ai teroriştilor sau nebuni. Acesta esta marea realizare a generaţiei ’68. Respect!
Notă: precizez că decenii de-a rândul Loveparade a fost catalogată ca eveniment politic corect, landul Berlin preluând integral costurile organizatorice. Doar cu trei ani în urmă, datorită situaţiei bugetare catastrofale, landul Berlin a decis că Loveparade trebuie considerată doar prilej de distracţie şi că organizatorii trebuie să suporte respectivele cheltuieli – este vorba în primul rând de cheltuielile pentru igienizarea necesară după trecerea alaiului. Trebuie însă menţionat faptul că o serie de organizaţii de tineret, printre care numeroase organizaţii şcolare şi comunităţi bisericeşti lutherane continuă să prezinte evenimentul ca fiind o manifestaţie politic corectă şi organizează excursii de participare finanţate în bună măsură din bani publici.
Re: Cauzele decadenţei
Franz-Josef Pfeiffer (TupacAmaru), 23.01.2005
Domnule Cionoiu,
„Congresul pentru libertate culturală” un proiect CIA? Pe cine interesează chestia asta? Războiul Rece s-a terminat de mult.
Se pare însă că dv. aveţi ceva împotriva americanilor şi împotriva Consiliului Evreiesc.
„Sunt ferm convins că transpunerea în practică a acestui program nu a fost întreruptă şi că este continuată şi astăzi iar apariţia postmodernismului ca „supraideologie” îmi confirmă afirmaţia.”
Fraza dv. sună a teorie conspiraţionistă. Motivul nihiliştilor postmoderni are o explicaţie mai simplă: este vorba de pură idolatrie a puterii.
„Vă rog să reflectaţi asupra următoarei întrebări: unde se poate organiza mai bine o mişcare muncitorească (sindicală) care să poată pune probleme serioase oligarhiei capitaliste – într-o societate morală sau într-una decadentă?”
Logica oligarhiei capitaliste nu are nimic de-a face cu morala. Decadenţa este în primul rând dezorientantă şi în al doilea rând este afacerea mai bună.
Schema prin care dv. explicaţi intervalul „stânga” – „dreapta” este ridicolă. Dreptul primordial care asigură libertatea în societatea capitalistă este libertatea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Celelalte drepturi care constituie expresia libertăţii au fost dobândite prin lupte sângeroase şi le-au fost conferite oamenilor de rând doar cu silă (comparaţi votul universal cu fostul vot cenzitar).
Capitalul apelează cu plăcere la motive culturale premoderne – printre altele la eroizarea presocraticilor – pentru a putea legitima reîntoarcerea la statul autoritar, în cazul în care situaţia social-politică va deveni prea fierbinte.
„Spiritul se află în stânga”, se spunea în timpul Republicii de la Weimar. Era vorba înainte de toate de libertăţile democratice nou dobândite şi de drepturi sociale pentru întregul (!) popor. A pune sub semnul întrebării modul de producţie capitalist nu însemna renunţarea la drepturile şi libertăţile obţinute la Weimar (Rosa Luxemburg).
Pentru reprezentanţii stângii accentul principal nu este însă libertatea ci dreptatea distribuirii şi a nevoilor.
Asta a fost atunci aşa şi este astăzi aşa.
Libertinaj există în întreg spectrul politic.
După 1945 capitalul a început să exploateze faptul că libertinajul permite pe de o parte realizarea de câştiguri imense şi că are pe de altă parte o extraordinară calitate narcotică.
Ideologiile legitimatoare tradiţionale – naţionalismul, rasismul şi cultura religioasă – s-au epuizat, aşa că oricum era nevoie de ceva nou.
„Cadrul intervalului politic „stânga” – „dreapta” ar fi doar atunci corect definit, dacă limitele sale ar fi constituite de noţinile „cetăţean conştient” – „stat totalitar”. Noţiunea „conştient” presupune însă o componentă transcendentă.”
Îmi dau seama încotro bateţi – sugeraţi diabolizarea statului – sunt însă dispus să vă dau dreptate doar în ceea ce priveşte „conştienţa” legată de o componentă transcendentă.
„Cei care se lasă seduşi de propaganda postmodernă susţin că acţionează în numele libertăţii (atunci când depăşesc limitele ruşinii şi ale eroticii considerate până acum normale. Cei care nu acceptă depăşirea acestor limite în numelele libertăţii de conştiinţă... se află la polul opus.”
Dv. faceţi abstracţie de faptul că interesul capitalului – inclusiv componentele sale libertar-necrofile – ocupă în mod natural posturile de comandă ale aparatului de stat pentru a-şi asigura cadrul socio-politic optim.
„În lumea postmodernă... Acesta esta marea realizare a generaţiei ’68. Respect!”
Postmodernismul s-a dezvoltat ca şi consecinţă a momentului ’68 mai degrabă ca mişcare opusă neomarxismului. Libertinajul unui segment al generaţiei ’68 a fost prezentat cu plăcere ca punct de pornire şi ca „muncă murdară” predecesoare.
Re: Cauza decadenţei
G. Cionoiu, 23.01.2005 – 25.01.2005
Vă mulţumesc pentru disponibilitatea la dialog, domnule Pfeiffer.
***„Congresul pentru libertate culturală” un proiect CIA? Pe cine interesează chestia asta? Războiul Rece s-a terminat de mult***
dar dorinţa Occidentului de a se profila ca unică supraputere mondială este mai fiebinte ca niciodată (a se vedea Alexandr Zinoviev: „Occidentul – fenomenul occidentalismului”).
***Se pare însă că dv. aveţi ceva împotriva americanilor şi împotriva Consiliului Evreiesc.***
Har Domnului că nu mi-aţi reproşat că aş putea avea ceva şi împotriva evreilor!
Nu am nimic împotriva Consiliului Evreiesc. Susţin însă că am dreptul să-l critic public pe oricare dintre reprezentanţii unei anumite organizaţii, dacă sunt de părere că nu a acţionat în mod just într-o anumită problemă. Dacă numitul nu este doar unul dintre membrii de conducere ci chiar preşedintele organizaţiei respective, cred că am dreptul să afirm că a vorbit în numele acelei organizaţii.
În ceea ce îi priveşte pe americani, constat că aţi folosit un slogan propagandistic tipic. Este general cunoscut faptul că CIA a comis mereu o serie de „greşeli” pentru a consolida pe plan extern poziţia de supraputere deţinută de SUA. CIA nu este o şcoală de fete ci un serviciu secret care a dovedit de nenumărate ori că nu se jenează să folosească mijloace nedemocratice pentru a impune pe mapamond interesele SUA. Dacă v-aţi fi ales în loc de „TupacAmaru” porecla „Somoza”, poate aş fi acceptat ideea că identificaţi CIA cu americanii. Un om raţional – şi cu atât mai puţin un reprezentant autentic al stângii – nu ar face însă această substituţie.
***Fraza dv. sună a teorie conspiraţionistă. Motivul nihiliştilor postmoderni are o explicaţie mai simplă: este vorba de pură idolatrie a puterii.***
Teoriile conspiraţioniste nu sunt întotdeauna false: în mod paradoxal însăşi afirmaţia dv. – „este vorba de pură idolatrie a puterii” – îmi confirmă teza. Dacă religia de substitut a postmodernismului este „pura idolatrie a puterii”, avem toate motivele să credem că toate religiile şi ideologiile care l-ar putea motiva pe om să se opună acestui substitut de religie trebuiesc combătute cu perseverenţă.
***Logica oligarhiei capitaliste nu are nimic de-a face cu morala.***
Această afirmaţie este întru totul corectă, în context reprezintă însă din păcate doar un truc propagandistic ieftin, întrucât sugeraţi că aş fi susţinut contrariul, fapt ce nu corespunde câtuşi de puţin realităţii. Am scris foarte clar că statul tinde să înrobească individul şi era de asemenea evident că în contextul acestei afirmaţii consider că statul este instrumentul oligarhiei capitaliste. Înrobirea nu are nimic de-a face cu morala.
***Decadenţa este în primul rând dezorientantă...***
Această afirmaţie nu contrazice mesajul propoziţiei mele anterior citate de dv., este însă imprecisă. Interpretarea corectă ar fi fost: decadenţa este în primul rând seducătoare.
***Schema prin care dv. explicaţi intervalul „stânga” – „dreapta” este ridicolă. Dreptul primordial care asigură libertatea în societatea capitalistă este libertatea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie... „Spiritul se află în stânga”... Pentru reprezentanţii stângii accentul principal nu este însă libertatea ci dreptatea distribuirii şi a nevoilor.***
Susţineţi că schema propusă de dv. pentru explicarea intervalului „stânga” – „dreapta” este mai bună, dar valabilă doar în societatea capitalistă. La mijlocul secolului XIX, când Marx şi Engels au inventat teoria luptei de clasă, afirmaţia dv. ar fi fost crezută. Ce s-a întâmplat însă cu muncitorii care au fost atât de proşti şi au ignorat această teorie ajutându-i lui Hitler să dobândească puterea? Ce s-a întâmplat cu spărgătorii de grevă care au fost atât de proşti şi au ignorat teoria lui Marx? Cum îi delimitaţi pe reprezentanţii stângii care vor să impună cu forţa comunismul totalitar de anarhiştii pe care nu îi interesează „dreptatea distribuirii şi a nevoilor” şi care doresc libertatea absolută şi desfiinţarea statului? Schema dv. a fost într-adevăr utilă pentru a asigura dobândirea în societatea capitalistă clasică de drepturi esenţiale pentru cetăţenii ce reprezintă păturile sociale inferioare, dar este absolut inoperantă dacă se doreşte compararea unor aparţinători ai aceleiaşi clase care se comportă radical diferit în societatea postmodernă. În domeniul moralei funcţionează de asemenea logica perechii libertate – asuprire şi tema libertăţii individului merită o schemă care să poată explica mecanismul antagonismului libertate – asuprire. Schema mea este foarte potrivită pentru aceasta şi valabilă în orice tip de societate – schema dv. este dimpotrivă inutilizabilă. Trebuie subliniat de asemena faptul că există o uriaşă deosebire între societatea capitalistă antebelică şi societatea postmodernă. În ceea ce priveşte milioanele de emigranţi ilegali din societatea occidentală contemporană, este evident că schema dv. nu poate fi nici măcar valabilă pentru a le asigura acestora drepturile esenţiale dobândite în perioada capitalismului clasic de cetăţenii ce reprezintă păturile sociale inferioare.
***Capitalul apelează cu plăcere la motive culturale premoderne – printre altele la eroizarea presocraticilor – pentru a putea legitima reîntoarcerea la statul autoritar, în cazul în care situaţia social-politică va deveni prea fierbinte.***
Această afirmaţie este corectă. Mai completă este însă propoziţia dv. cuprinsă într-o intervenţie din cadrul reacţiilor generate de articolul domnului Bach „10 Motive datorită cărora EU nu fac copii”: „Îmi este cunoscut faptul că eroizarea grecilor antici face parte din programul obligatoriu al nihilismului postmodern”.
Trebuie totuşi pecizat faptul că „eroizarea grecilor antici” are un dublu înţeles şi că dv. aţi prezentat în mod voit eronat ca explicaţie varianta care este falsă în cazul particular al discuţiei ce are ca obiect tema acestui forum.
Varianta dv.: „eroizarea...” = „cultul eroilor” a fost exploatată de naziştişi. Deşi hitlerismul este pus la stâlpul infamiei, spiritul său militarist este exploatat de postmodernism în variantă mai voalată. Încălcarea dreptului internaţional este scuzată prin invocarea luptei în numele valorilor umane supreme – libertate şi democraţie. În SUA voalul este foarte transparent. În Germania – datorită trecutului nazist – voalul este mai opac, dar şi această ţară „pacifistă” şi-a arătat adevărata faţă în războiul împotriva Iugoslaviei. Progresul tehnologic extraordinar din domeniul militar a produs o mutaţie profundă în modul de abordare a războiului în perioada postmodernă. Tehnologia militară avansată a făcut de prisos obigativitatea serviciului militar (în unele ţări occidentale aceasta este încă menţinută doar din inerţie). Renunţare la obigativitatea serviciului militar este prezentată însă ca triumf al libertăţii şi a produs şi o mutaţie în domeniul muncii propagandistice de justificare a expansiunii militare. Datorită faptului că pierderile umane sunt foarte mici cultul eroilor nu trebuie acceptat de întreaga societate, ci doar de segmentul care trebuie să susţină activ războiul. Lentila propagandistică postmodern – militaristă permite focalizarea cultului eroilor doar pe acest segment al populaţiei. Pentru restul societăţii, care trebuie să susţină susţine agresiunea doar în mod pasiv, este suficientă repetarea la nesfârţit a sloganurilor care deplâng „încălcarea drepturilor omului” în ţările ce urmează a fi „eliberate”.
Este însă evident faptul că atitudinea libertină din domeniul politicii familiale şi cultul eroilor sunt (relativ) antagoniste. În domeniul politicii familiale este exploatat al doilea sens posibil al termenului „eroizare”: „eroizarea...” = eroizarea culturii Greciei antice aşa cum este ea văzută prin filtrul postmodern – renascentist. Conform imaginii oferite de acest filtru, grecii antici erau foarte toleranţi şi considerau că operele care subliniază tragismul sorţii sunt mult mai umane decât cele care fac apologia războiului. Această eroizare a toleranţei depline şi a pesimismului este menită să le insufle oamenilor teza anticreştină a implacabilităţii sorţii. Teza fundamentală a creştinismului care afirmă că omul poate muta cu ajutorul credinţei munţii este categoric respinsă şi omului îi este indusă o psihologie de sclav.
Nihilismul postmodern este doar un segment ideologic al postmodernismului – anume segmentul marcat de libertinajul tipic generaţiei ’68. Nihilismul postmodern – a cărui esenţă este foarte sugestiv exprimată prin sloganurile ca angoasaţi-vă şi beţi! sau sex, drugs and rock’n roll! – contestă vehement nu doar disciplina ci şi ideea de autodisciplină, aşa că este absurdă afirmaţia că ar promova cultul eroilor (în sensul clasic al termenului).
***Ideologiile legitimatoare tradiţionale – naţionalismul, rasismul şi cultura religioasă – s-au epuizat, aşa că oricum era nevoie de ceva nou.***
Această afirmaţie nu reprezintă nimic altceva decât dogma fundamentală a postmodernismului. Postmodernismul este prezentat cu emfază drept supraideologie, dar la o analiză atentă reiese cu claritate faptul că toleranţa politică trâmbiţată nu este în realitate altceva decât masca cu numeroase faţete de culori diferite a unei o ideologii totalitare care etichetează în numele aşa-zisei libertăţi individuale toate ideologiile legitimatoare tradiţionale ca „epuizate”. În realitate noţiunea „epuizat” înseamnă însă „nedorit” .
Nu este de loc clar de ce nu aţi inclus şi comunismul între ideologiile legitimatoare tradiţionale. Consider că există doar două explicaţii posibile pentru acest fapt: ori credeţi că şi comunismul este o astfel de ideologie dar nu vreţi să afirmaţi public lucrul acesta pentru a nu dezamăgi anumiţi simpatizanţi, ori credeţi că el reprezintă o parte esenţială a postmodernismului. Eu sunt convins că a doua variantă corespunde realităţii – postmodernismul a preluat spiritul comunismului, dar nu îl transpune pe planul material ci pe cel spiritual. Ţelul evident dar nedeclarat al postmodernismului este de a-i face pe toţi cetăţenii să accepte un unic sistem de valori care este impus prin forţă mediatică. Ideologia legitimatoare a postmodernismului este cultura media. Dacă ţinem cont de faptul că mediile sunt uneltele oligarhiei capitaliste şi de faptul că logica acestei oligarhii nu are nimic comun cu morala, putem concluziona că societatea postmodernă nu are nimic în comun cu morala. Mai exact spus, societatea este silită să se adapteze mereu moralei convenabile oligarhiei capitaliste în funcţie de momentul istoric care urmează a fi parcurs (acesta depinde în primul rând de posibilităţile tehnologice). Conform acestei logici se poate interzice şi naşterea de copii, dacă tehnologia va evolua până la posibilitatea de a fabrica mai ieftin oameni pe cale industrială – a se vedea romanul lui Huxley „Minunată lume nouă”.
Este de asemenea evident faptul că nici celelate ideologii legitimatoare nu „au fost aruncate în lada de gunoi a istoriei” ci au fost postmodernizate („recuperate” = falsificate). Pseudonaţionalismul şi pseudorasismul sunt promovate sub masca postmodern huntingtoniană a „războiului civilizaţiilor” şi inoculate întregii societăţi. Pseudocreştinismul, pseudobudismului, surogatele mistice New age şi pseudoraţionalismul ateist sunt promovate şi oferite populaţiei ca religii de substitut aparent diferite pentru a crea aparenţa pluralismului (încă nu s-a reuşit promovarea unui curent pseudoislamic semnificativ, dar se fac eforturi serioase în această direcţie). Doar cu această precizare poate fi acceptată teza conform căreia postmodernismul ar fi o „supraideologie”. „Supraideologie” = pseudosupraideologie.
***Îmi dau seama încotro bateţi – sugeraţi diabolizarea statului...***
Această afirmaţie este un exemplu tipic de dezinformare cu ajutorul unei „Emser Depeche”. Conform dicţionarului enciclopedic aceasta nu înseamnă reproducerea unei afirmaţii cu păstrarera sensului iniţial, ci denaturarea sensului acesteia prin omiterea de informaţii importante. Afirmaţia dv. ar fi fost corectă dacă aţi fi scris „diabolizarea statului ca instrument al oligarhiei capitaliste”. Din articolul meu reiese în mod evident că nu pledez pentru anarhie – eu dezvălui doar faptul că statul postmodern şi mediile societăţii postmoderne îi înşeală pe oamenii ignoranţi şi îi persecută pe cetăţenii conştienţi.
***Libertinaj există în întreg spectrul politic.***
Dacă se încearcă să i se analizeze cauzele cu ajutorul schemei „stânga” – „dreapta” propuse de dv.. Schema dv. este însă tot atât de utilizabilă pentru a analiza cauzele libertinajului în societatea postmodernă, cât este de utilizabilă o balanţă pentru măsurarea temperaturii.
***Dv. faceţi abstracţie de faptul că interesul capitalului... ocupă în mod natural posturile de comandă ale aparatului de stat pentru a-şi asigura cadrul socio-politic optim.***
Această afirmaţie este complet falsă. Susţin că orice cititor raţional şi onest al articolului meu sesizează acest fapt.
***Postmodernismul s-a dezvoltat ca şi consecinţă a momentului ’68 mai degrabă ca mişcare opusă neomarxismului. Libertinajul unui segment al generaţiei ’68 a fost prezentat cu plăcere ca punct de pornire şi ca „muncă murdară” predecesoare.***
Exact asta am afirmat şi eu – cu precizarea că CIA a jucat un rol decisiv în direcţionarea acestei mişcări opuse neomarxismului.
MAI EXISTĂ EA OARE, EROTICA ADEVĂRATĂ?
Frank Bach, 15.01.2005
Sexul fără ruşine este sex şi nu erotică. Acolo unde orice urmă de ruşine a fost anulată, tresărirea erotică a murit de mult.
Mă întreb doar ce legătură are acest fapt cu plozii care urmează să vină pe lume. Niciuna.
Har Domnului, pentru noi oamenii există erotica fără balast reproductiv, fie ca autoerotică, homoerotică, erotică a puterii, erotică a durerii, erotică fetişistă sau erotică transcedentală.
Ce deosebeşte de fapt adevărata erotică de acrobatica narcisist-maşinală de înaltă performanţă redusă la stadiul de eveniment glacial a trupurilor standard bronzate şi operate estetic?
Re: Onestitate respectiv retorică putredă
G. Cionoiu, 16.01.2005
Frank Bach îşi închipuie probabil că afirmaţiile cuprinse în articolul său „Mai există ea oare, erotica adevărată?” sunt greu de contestat, dar în urma unei analize atentea se constată că este vorba doar de nişte boloane de săpun colorate. Atunci când enumeră elemente ale mulţimii „erotică fără balast reproductiv” autorul utilizează noţiuni generale (şi din punct de vedere moral relativ neclare): „autoerotică”, „homoerotică”, „erotica puterii”, „erotica durerii”, „erotica transcedentală”, dar evită noţiunile limpezi: erotică exhibiţionistă, erotică anală, erotică orală, zooerotică, necroerotică, pedoerotică, sadoerotică (posibil cauzatoare de moarte), masoerotică (posibil cauzatoare de moarte), canibalerotică (cu siguranţă cauzatoare de moarte). Oare de ce?
Re: Onestitate respectiv retorică putredă: continuare
G. Cionoiu, 17.01.2005
Întrucât dl. Bach nu a binevoit să mă mă onoreze cu o contrareplică am decis să răspund eu însumi la întrebarea „oare de ce?”.
Sunt ferm convins că dl. Bach ştie că Freud a scris că omul care îşi propune să-şi exerseze libertatea în împărăţia sexului poate depăşi orice limită a ruşinii, a scârbei, a durerii şi a milei. Se pare însă că dl. Bach vrea să-l dezinformeze pe cetăţeanul de rând.
Datorită „dragostei” nemărginite faţă de adevăr în universităţile din Germania de azi studenţiilor li se bagă în cap ideea că Freud nu mai e actual. În lumea postmodernă pe pagina web pretins creştină http://www.buber.de.christl/unterrichtsmaterialien/freud.html se afirmă următoarele: Teoria sexuală a lui Freud trebuie înţeleasă în contextul pudoarei exagerate spefice epocii sale (care nu îl exceptă nici pe el). Cei care conosc opera lui Freud observă imediat că afirmaţia citată este aberantă. Aparentul paradox trebuie însă privit prin prisma lui Orwell. Noţiunile „nu mai e actual = depăşit” şi „influenţat de pudoarea exagerată spefică epocii sale” înseamnă în realitate „momentan politic incorect” şi în consecinţă „nedorit”.
În lumea postmodernă se sugerează că în domeniul sexualităţii omul emanipat poate şi are voie să-şi testeze şi să-şi forţeze limitele propriei ruşini, suportanţe a scârbei şi cruzimi. Noam Chomsky subliniază că în lumea postmodernă pentru a se ptea menţine nestingheriţi la cârma societăţii deţinătorii puterii îi determină pri intermediul mediilor pe oameni să se preocupe în principal de sine însăşi.
Conform teoriei sublimării a lui Freud – pe care o consider întru totul corectă –neamţului care s-a lăsat relativ recent mâncat de acum celebrul canibal din Rottenburg i-a corespuns pe vremea lui Hitler Marta Goebels (care a avut iniţiativa în decizia de a se sacrifica împreună cu întreaga familie pentru a oferi poporului german pilda devotamentului absolut faţă de cauza nazismului). Conform aceleiaşi teorii, numeroşilor tineri occidentali care se sinucid anual în perioada postmodernă datorită grijilor cauzate de dragoste le-au corespuns în Europa modernă a perioadei 1848-1945 zecile de mii de tineri fanatizaţi de propaganda naţionalistă care s-au înrolat ca voluntari şi s-au sacrificat eroic pentru patrie şi le corespund în lumea islamică de azi tinerii care sunt gata să comită atentate sinucigaşe motivate politic şi argumentate religios. Fondul psihic al sinucigaşului adolescent german influenţat azi de reviste sexualizante gen Bravo şi de posturi de televiziune gen MTV care transmit sistematic mesajul Drugs, sex and rock’n roll! este identic cu fondul psihic al adolescentului fost membru al organizaţiei Hitlerjugend fanatizat de propaganda nazistă care s-a sacrificat eroic pentru parie şi führer în în timpul celui de-al doilea război mondial.
Puterniciilor lumii postmoderne le este mult mai comod să-i dirijeze pe oamenii cu tendinţe (auto)distructive pronunţate în abisul perversiunii sexuale decât să le arate drumul adevăratei credinţe în Evanghelie, care i-ar putea feri de aceste tendinţe. Nu contest faptul că unii ar putea deraia pe drumul pseudocreştin al intoleranţei religioase de factură aşa zis conservatoare. Ţin să subliniez însă faptul că în ziua de azi, în aşa zisa lume liberă, spălarea sistematică a creierelor a condus la starea de fapt ca drumul adevărat descris de Evanghelie să fie mult mai des confundat cu drumul pseudocreştin – dar declarat tolerant şi profund creştin – al intoleranţei postmoderne relativiste. (Relativismul moral al lumii postmoderne este evident entropic şi intolerant pentru că nu admite să-i fie pusă în discuţie legitimitatea. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt o costituie impunerea treptat în UE a echivalării depline a parteneriatelor homosexuale cu căsătoria: Olanda, Belgia şi recent „profund catolica” Spanie au legiferat acest pas.)
Pentru a explicita termenul „drumul adevăratei credinţe în Evanghelie” repet câteva afirmaţii pe care le-am făcut în capitolul O viziune politică (cuprins în cartea Procesul tranziţiei – respectiv volumul Mănuşa lui Schiller): La fel ca şi celelalte mari religii, creştinismul afirmă în fond că omul are datoria de a se strădui să respecte Decalogul. Evanghelia subliniază însă că acest imperativ presupune înţelegerea necesităţii asumării responsabilităţii sociale şi cosmice individuale şi asumarea acesteia. Înţelegerea necesităţii asumării responsabilităţii sociale şi cosmice individuale şi asumarea acesteia conduc la înţelegera faptului că îndatoririle fundamentale ale omului sunt: respectarea întocmai a poruncii „Să nu ucizi!” şi străduinţa de a-şi înfrâna pornirile instinctuale: egocentrismul, egoismul şi instinctul sexual. Susţin că în esenţă mesajul transmis de Evanghelie omului mediu este identic cu mesajul dictonului care afimă că scopul vieţii unui om este de a planta un pom şi de a creşte un copil – adică de a trăi în spiritul responsabilităţii faţă de societate şi natură şi în spiritul smereniei faţă de Dumnezeu, creatorul acestora.
În ceea ce priveşte înfrânarea instinctului sexual, Noul Testament incriminează fără echivoc tendinţele poligame şi perverse, dar subliniază că omul are dreptul de a trăi – FĂRĂ A SE RUŞINA – în cadrul căsătoriei plăcerea actului sexual normal.