JAF CU COMPLICITATEA VICTIMELOR
COORDONATORUL APLICĂRII LEGII JAFULUI
Agricultura românească în context european
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ MINISTRULUI AGRICULTURII
JAF CU COMPLICITATEA VICTIMELOR
Politica economică dusă de fosta nomenclatură este foarte abilă: declaraţiile de intenţie socialiste maschează fondul pseudo-liberal şi asigură cadrul optim pentru ca „aleşii” să poată acumula într-un ritm infernal capitalul necesar privatizării. Înaintea alegerilor din 1990 şi 1992 opoziţia făcea apologia privatizării în vreme ce oligarhia comunistă îşi umplea buzunarele agitând fără jenă lozinca „Nu ne vindem ţara!”
Opoziţia şi elita intelectuală salutau libertatea sindicală, fără a încerca să poarte o discuţie serioasă pe tema utilităţii şi funcţionalităţii sindicatelor într-o economie ce fusese timp de o jumătate de secol ultracentralizată şi în care criteriul eficienţei economice şi cel al productivităţii muncii fuseseră complet ignorate.
Din motive diferite şi fără a ţine cont de efectul macroeconomic atât sindicatele cât şi nomenclatura aveau (au) interesul de a perpetua situaţia în care productivitatea şi disciplina muncii erau (sunt) foarte scăzute: sindicatele au în vedere doar clipa prezentă, cerând garantarea locului de muncă şi salarii mari, iar nomenclatura are nevoie de trecerea unei „perioade de tranziţie” pentru a putea justifica acumularea capitalului necesar privatizării.
Inflaţia este cauzată de sindicate şi de efectele ei profită nomenclatura, pentru că nimeni nu mai poate controla evoluţia preţurilor în haosul generat de inflaţie şi în condiţiile în care oamenii care ar trebui să apere proprietatea de stat fac un comerţ înfloritor prin reţeaua de firme proprii şi conduc deliberat spre ruină întreprinderile şi ramurile economice aflate în subordine pentru a le putea acapara cât mai uşor la momentul potrivit — opinia publică nu va putea condamna privatizarea prin pseudolicitaţie a unor întreprinderi considerate nerentabile.
După ce economia va fi trecută formal în proprietatea nomenclaturii, pactul diabolic încheiat cu sindicatele îşi va pierde utilitatea şi e posibil ca figuranţii actualei opoziţii să fie aduşi la putere pentru a consfinţi starea de fapt şi pentru a impune criterii de eficienţă economică, consecinţa imediată fiind creşterea vertiginoasă a ratei şomajului şi a tensiunilor sociale.
Viziunea mea e sumbră, dar e posibil să mă înşel. Dacă evenimentele vor demonstra, însă, că democraţia românească nu a condus la creşterea nivelului de trai a omului mediu, vinovată va fi şi elita intelectuală, care, privind blazată la electoratul românesc cu convingeri de stânga, făcea în anii ‘90 apologia soluţiei privatizării rapide adoptate de Cehia. Poate că atunci elita intelectuală va înţelege propoziţia „democraţia este opţiunea majorităţii” şi poate îşi va da seama că ar fi trebuit să încerce să rezolve imediat după „Revoluţie” ecuaţia:
Părerea mea personală este că în condiţiile social-economice din România postcomunistă tranziţia spre economia de piaţă impunea parcurgerea etapei „economiei socialiste de piaţă”, perioadă în care trebuia menţinută proprietatea de stat, dar asigurată autonomia economică a întreprinderilor şi cred că singura doctrină capabilă să salveze economia de la ruina totală ar fi fost corporatismul, dar această opţiune nu a fost nici măcar luată în discuţie. Forţele politice interne şi externe care au pus la cale înlăturarea lui Ceauşescu nu doreau redresarea macroeconomică a României şi nici deşteptarea spirituală a poporului român, ci urmăreau doar satisfacerea intereselor personale. Scenariul „Revoluţiei din Decembrie” a fost o reeditare macabră a scenariului şi aşa grotesc al Insurecţiei de la 23 August; „Cârmaciul” s-a trezit absolut singur şi a fost condamnat la moarte pentru crime imaginare. Spectacolul a fost palpitant şi totodată comod, dar mă tem că românii şi-au furat din nou căciula.
COORDONATORUL APLICĂRII LEGII JAFULUI
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATA D-LUI RADU SÂRBU & CO.
Domnule Radu Sârbu,
Fiind în trecere prin Braşov am aflat că în data de 31 mai 2001 veţi fi protagonistul unei conferinţe de presă organizată de filiala judeţeană PNŢCD. Curiozitatea m-a determinat să mă autoinvit pentru a afla care este părerea dumneavoastră faţă de tensiunea indiscutabilă din interiorul partidului al cărui vicepreşedinte sunteţi, tensiune cauzată în bună măsură şi de acuzaţiile de corupţie şi incompetenţă care vi se aduc dumneavoastră, ca fost şef al FPS-ului, şi d-lui Mureşan, fostul ministru al Agriculturii, actualmente de asemenea vicepreşedinte al PNŢCD.
Am constat că laitmotivul răspunsurilor dumneavoastră stufoase la întrebările ziariştilor îl constituie afirmaţia că atât dumneavoastră cât şi domnul Mureşan aţi fi de fapt victimele inocente ale unei campanii murdare dusă în mass-media de actuala putere şi preluată de un grup restrâns din PNŢCD care doreşte să vă scoată ţapi ispăşitori pentru eşecul electoral al partidului.
Răspunsul invariabil la întrebările care vizau acuzaţiile de corupţie ce vi se aduc, a fost că este posibil ca unii dintre subordonaţii dv. să fi comis abuzuri, dar că dv. aţi fi curat ca lacrima.
La un moment dat mi-am permis să intervin ; m-am prezentat ca jurnalist independent din Timişoara şi v-am spus că după părerea mea situaţia dv. şi a d-lui Mureşan este ceva mai nuanţată – pe de o parte trebuie lămurită problema acuzaţiilor de corupţie care vi se aduc, dar pe de altă parte se poate pune şi întrebarea dacă nu ar fi trebuit să fi avut decenţa de a vă fi asumat răspunderea pentru gafele politice din perioada în care partidul dv. s-a aflat la guvernare. Apoi mi-am exprimat dorinţa de a vă adresa două întrebări – una referitoare la un eventual caz de corupţie, urmând ca după ce îmi veţi răspunde să vă adresez cea de-a doua întrebare referitoare la eventuala asumare a responsabilităţii politice.
Prima şi singura întrebare care mi s-a permis să v-o adresez s-a referit la privatizarea întreprinderii Electromotor din Timişoara. V-am întrebat dacă ştiţi că respectiva întreprindere a fost cumpărată de fraţii Cristescu cu suma de 8 miliarde lei, doar cantina fiind vîndută cîteva zile mai tîrziu de aceştia cu 7 miliarde lei şi dacă ştiţi că la prima licitaţie alături de fraţii Cristescu ar fi participat şi o firma germană de profil (care produce electromotoare), care ar fi oferit o sumă de trei ori mai mare - 24 miliarde, dar care s-a retras deoarece fraţii Cristescu ar fi oferit iniţial 30 miliarde.
Spre surprinderea mea nu aţi negat că firma germană ar fi oferit un preţ de trei ori mai mare decît cel cu care a fost vândutâ întreprinderea, ci mi-aţi spus că privatizarea a fost perfect legală întrucît la cel de-al doilea termen , la care licitaţia s-a desfăşurat cu ofertă secretă în plic sigilat, s-a prezentat un singur ofertant. La întrebarea mea suplimentară referitoare la transparenta unui asemenea mod de privatizare, care permite în mod indiscutabil proliferarea matrapazlâcurilor - după ce iniţial investitorul străin a fost descurajat cu o ofertă superioară, întrepriderea este vândută cu o treime din preţul oferit de acesta, lucru perfect legal în opinia dv. – aţi admis că legea după care s-a făcut privatizarea nu a fost o lege foarte bună şi mi-aţi dat alte exemple similare privatizării Electromotorului, în care prejudiciul adus statului de instituţia al cărui şef eraţi, a fost şi mai mare.
Când am încercat să vă adresez cea de-a doua întrebare, referitoare la eventuala asumare a responsabilităţii politice, dl Horia Salcă, jurnalist şi purtător de cuvânt al organizaţiei judeţene PNŢCD Braşov a intervenit brutal afirmând „dv. nu sunteţi jurnalist şi nu luaţi notiţe“, iar dvs. m-ati ignorat în mod deliberat cerând întrebări jurnaliştilor care încă nu vi se adresaseră.
La conferinţa de presă nu am mai spus nimic, dar prin intermediul acestei scrisori deschise aş vrea să vă informez că am scris trei cărţi de comentariu politic şi o serie de articole publicate în câteva ziare din ţară - fapt care mă îndreptăţeşte să mă consider jurnalist independent, chiar dacă nu posed legitimaţie. De asemenea, aş vrea să-i recomand d-lui Salcă să renunţe la afişarea psihologiei de învăţătoare de şcoală primară – elevul care nu ia notiţe este indisciplinat – întrucât cred că un om raţional poate încerca să ghicească ce se ascunde în spatele vorbelor meşteşugite ale politicienilor ascultând atent, chiar fără a lua notiţe. Consider că atitudinea d-lui Salcă, atitudine aprobată de dv., nu a dovedit dorinţa de dialog afişată de toţi politicienii români (lozincă agitată şi de dv. anterior intervenţiei mele), reprezentând dimpotrivă exemplificarea strălucită a reflexului totalitar al pumnului pus în gura celui care adresează întrebări incomode.
D-le Radu Sârbu, întrucît la conferinţa de presă nu mi s-a permis să vă adresez cea de-a doua întrebare, doresc să o formulez acum. Din spusele dv. reiese clar că admiteţi că subordonaţi ai dv. au comis abuzuri şi că eraţi convins că FPS-ul, al cărui şef aţi fost, funcţiona în baza unei legi proaste. Comentând dictonul latin Dura lex, sed lex (legea e aspră, dar e lege), Martin Luther King spunea că un cetăţean are datoria morală de a lupta pentru aplicarea unei legi juste şi pentru abrogarea unei legi injuste.
Cred că şeful unei instituţii care aplică o lege proastă ar trebui să denunţe injusteţea acesteia în momentul în care o remarcă, cerând ultimativ modificarea legii respective, iar dacă forul legislativ nu reacţionează favorabil, ar trebui să demisioneze în semn de protest din funcţia de coordonator al aplicării acelei legi.
Cred de asemenea că şeful unei instituţii ar trebui să-şi asume răspunderea atunci când gafele sau corupţia subordonaţilor săi ţin de cotidian. Dv. aţi procedat altfel, rezultatul catastrofal obţinut de partidul dv. în alegerile din 2000 reprezentând un avertisment dat de electoratul pe care eu nu îl consider tâmpit. În cazul colegului dv., dl. Mureşan, situaţia este similară - după patru ani de guvernare în care portofoliul Ministerului Agriculturii a fost deţinut de membrul unui partid autointitulat „Ţărănesc” s-a ajuns ca hectarul de teren arabil de cea mai bună calitate să fie vândut şi cu echivalentul a 200 kg grâu.
D-le Radu Sârbu, dv. şi dl. Mureşan vă consideraţi chiar atît de indispensabili partidului încît conştiinţa nu vă permite să renunţaţi la funcţiile de vicepreşedinţi?
În încheierea acestei scrisori deschise doresc să precizez că în primăvara anului 1995 am adresat o scrisoare deschisă partidului dv. şi întrucât nu am primit nici un răspuns aş vrea să repet acum, într-un posibil moment de bilanţ, cîteva întrebări :
Este PNŢCD un partid flexibil, capabil să înţeleagă psihologia şi dorinţele electoratului, mutaţiile profunde care s-au produs pe scena politică internă şi internaţională în ultimii 50 de ani sau este o turmă docilă condusă de o gerontocraţie incapabilă să se adapteze momentului politic actual ?
Sunt majoritatea membrilor tineri ai conducerii filialelor PNŢCD oameni loiali, care au înţeles profunzimea doctrinei creştin-democrate sau sunt aceştia carierişti gen cameleon care acceptă actualmente disciplina riguroasă a partidului din considerente materiale şi cu speranţa că vor ajunge cât mai curând în vârful piramidei puterii ?
Dovedeşte oare în mod automat preluarea titulaturii de partid creştin-democrat faptul că doctrina creştin-democrată este înţeleasă de conducerea partidului la fel cum e înţeleasă de electoratul cu convingeri şi simpatii creştin-democrate?
Afilierea la Internaţionala Creştin-Democrată implică automat faptul că doctrina creştin-democrată e înţeleasă la fel ca în Occident, sau acest pas a fost făcut de formă, din considerente tactice ?
Este conştientă conducerea PNŢCD de faptul că pe lângă posibilitatea ca istoria să consemneze faptul că acest partid a impus creştin-democraţia pe scena politică românească, există riscul ca istoria să consemneze faptul că PNŢCD a compromis creştin-democraţia în România aflată la cumpăna dintre mileniile II şi III ?
Aştept cu intreres răspunsul dumneavoastră.
Braşov, 1 iunie 2001
Notă: Întrucât ziarele cărora le-am oferit în iunie 2001 scrisoarea deschisă nu au dorit să o publice, am predat-o secretariatelor filialelor judeţene PNŢCD Braşov şi Timiş. Până astăzi nu am primit nici un răspuns. Întrucât domnul Radu Sîrbu a devenit între timp preşedintele partidului condus odinioară de Iuliu Maniu, cred că publicarea scrisorii deschise este încă oportună.
Agricultura românească în context european
Analizând structura şi dinamica agriculturii din două landuri învecinate ale Germaniei ( Bavaria – parte componentă a fostei RFG şi Turingia – parte componentă a fostei RDG ) precum şi liniile generale ale politicii agrare germane, am hotărât să prezint câteva date care pot explica în bună măsură cauzele colapsului agriculturii româneşti.
Suprafaţa agricolă totală a Bavariei însumează 3342468 ha, fiind gospodărită de 174405 ferme. Doar 2420 ferme sunt gospodărite de asociaţii şi persoane juridice, restul de întreprinzători privaţi (ţărani). Întreprinzărorii privaţi gospodăresc 96,2 % din totalul suprafeţei agricole totale a Bavariei.
Structura suprafeţei agricole gospodărite de întreprinzărorii privaţi în funcţie de mărimea fermelor este următoarea:
|
Mărimea fermei
|
Numărul fermelor |
Suprafaţa gospodărită (ha) |
% din totalul supraf. gospodărite |
|
Sub 1 ha |
3662 |
1642 |
0,049 |
|
Între 1 şi 5 ha |
38265 |
105714 |
3,163 |
|
Între 5 şi 10 ha |
31989 |
232321 |
6,951 |
|
Între 10 şi 20 ha |
40327 |
589105 |
17,625 |
|
Între 20 şi 30 ha |
25076 |
616727 |
18,451 |
|
Între 30 şi 50 ha |
21394 |
810903 |
24,260 |
|
Între 50 şi 100 ha |
9842 |
648477 |
19,401 |
|
Peste 100 |
1432 |
210566 |
6,300 |
|
Total |
171987 |
3215455 |
96,200 |
În ultimele decenii în Bavaria numărul fermelor s-a redus într-un ritm relativ constant, numărul actual reprezentând aproximativ jumătate din numărul fermelor existente în urmă cu 40 de ani. Majoritatea fermelor care şi-au încetat activitatea, gospodăreau suprafeţe mici sau mijlocii.
Renunţarea unui fermier la practicarea agriculturii nu a implicat însă decăt foarte rar vânzarea terenului agricol avut în proprietate, acesta fiind arendat. Suprafaţa arendată în Bavaria a crescut de la 9 % în 1949 la 37,4 % în 1997. Cu cât fermele sunt mai mari, cu atât procentajul suprafeţei arendate creşte, acesta reprezentând momentan 56 % în fermele de peste 50 de ha.
Preţul mediu al hectarului de teren agricol este de 50000 DM , variind însă relativ puternic între 28400 DM şi 73500 DM în funcţie de regiune.
Arenda medie este de 432 DM / ha , variind între media de 324 DM /ha pentru păşuni şi fâneţe şi media de 493 DM / ha pentru terenul arabil.
În Turingia, unde agricultura a fost colectivizată forţat ( în aceeaşi perioadă ca în România ), la 9 ani după prăbuşirea regimului comunist din RDG şi la 8 ani după reunificarea Germaniei situaţia era următoarea:
|
Mărimea fermei
|
Numărul fermelor |
Suprafaţa gospodărită (ha) |
% din totalul supraf. gospodărite |
|
Sub 2 ha |
478 |
280 |
0,035 |
|
Între 2 şi 5 ha |
1345 |
4508 |
0,560 |
|
Între 5 şi 10 ha |
772 |
5506 |
0,684 |
|
Între 10 şi 20 ha |
642 |
8970 |
1,114 |
|
Între 20 şi 50 ha |
488 |
15385 |
1,911 |
|
Între 50 şi 100 ha |
325 |
24183 |
3,004 |
|
Peste 100 ha |
1070 |
746170 |
92,692 |
|
Total |
5120 |
805002 |
100,000 |
În Turingia în 1998 arenda medie era de 184 DM / ha , variind între media de 207 DM /ha pentru arabil şi media de 92 DM / ha pentru păşuni şi fâneţe. Preţul mediu de vânzare al hectarului de teren agricol a fost de 9500 DM / ha, variind între 2500 şi 20000 DM / ha.
Asociaţiile au gospodărit o suprafaţă de 126409 ha, 95,8 % din aceasta fiind lucrată în arendă. Persoanele juridice au gospodărit o suprafaţă de
531161 ha, 98,2 % din acesta fiind lucrată în arendă. Întreprinzătorii particulari au arendat o suprafaţă de 99400 ha.
În Turingia 92,17 % din totalul suprafeţei agricole au fost lucrate în arendă.
Comparând situaţia din Bavaria cu situaţia din Turingia putem trage următoarele concluzii:
-
În Bavaria predomină proprietatea mică şi mijlocie, peste 63,5 % din totalul suprafeţei agricole fiind gospodărite în ferme de sub 50 ha, în vreme ce în Turingia fermele de sub 50 ha gospodăresc doar 4,3 % din totalul suprafeţei agricole.
-
În Bavaria asociaţiile şi persoanele juridice gospodăresc doar 3,8 % din totalul suprafeţei, în vreme ce în Turingia acestea gospodăresc 81,68 % din totalul suprafeţei.
-
În Bavaria, unde predomină fermele mici şi mijlocii, atât arenda cît şi preţul de vânzare al terenului agricol sunt mult mai mari decât în Turingia fost comunistă unde colectivizarea forţată a transformat ţăranul în muncitor agricol sau l-a determinat să părăsească pământul care îi aparţinea doar teoretic.
Prăbuşirea comunismului în fostul RDG nu a însemnat însă lichidarea CAP –urilor şi a IAS – urilor, ci privatizarea lor corectă. Clădirile, utilajele şi animalele au rămas în folosinţa celor care gospodăreau fermele, putând fi ulterior cumpărate cu un preţ mult mai mic decât cel real, dar pământul a reintrat în posesia foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, majoritatea lor preferând însă să îl arendeze continuatorilor fostului CAP.
Referitor la politica agrară a Germaniei trebuie subliniat faptul că, pe de o parte, impozitul pe terenul agricol este foarte mic ( în medie sub 20 DM /ha ), în vreme ce subvenţiile acordate producătorilor sunt foarte consistente. Până în 1992 statul a garantat producătorilor de cereale un preţ cu aprox. 75 % mai ridicat decât preţul de pe piaţa mondială. Din 1992 Uniunea Europeană subvenţionează unitar agricultura, acordând pentru producţia de cereale şi rapiţă un ajutor de 140 – 150 DM/ t de grâu multiplicat cu productia medie /ha ce poate fi obţinută într-o anumită regiune şi cu suprafaţa cultivată, în condiţiile în care produsele recoltate sunt vândute la preţul pieţei mondiale. Condiţia pentru a obţine această subveţie o reprezintă doar necultivarea a 10 % din totalul suprafeţei arabile, dar subvenţia se acordă şi pentru această suprafaţă necultivată. Producătorii agricoli beneficiază şi de alte facilităţi, dar cred că este suficient de relevant faptul că ţăranii din Germania apreciază că subvenţia acordată pentru producţia de cereale se identifică cu câştigul net obţinut de pe urma acestor culturi.
*
În România postcomunistă primul pas spre ruinarea agriculturii l-a făcut guvernul Roman prin decizia de lichidare a CAP – urilor. Prin licitaţii dubioase au fost lichidate baza tehnică, clădirile şi efectivele de animale. Majoritatea cetăţenilor care şi-au dobândit ulterior ( în 1991, odată cu apariţia Legii Fondului Funciar ) o parte a terenurilor agricole, au fost şi sunt în imposibilitatea de a le cultiva şi de cele mai multe ori nu le pot nici arenda.
Subminarea agriculturii a fost continuată constant până în 1996 de guvernele PDSR care nu au impus criterii de eficienţă în IAS – uri. Deşi preţurile produselor industriale au fost liberalizate, PDSR a impus IAS – urilor preţuri nerentabile şi contingente obligatorii pentru producţia de cereale. Preţurile scăzute ale cerealelor produse de IAS - urile nerentabile s-au repercutat negativ şi asupra rentabilităţii producătorului privat. Producătorul privat a fost de asemenea sabotat prin modul în care i-a fost plătită recolta, deoarece plata pentru cerealele vândute s-a făcut sistematic cu o întîrziere de câteva luni, când, datorită inflaţiei, suma reală primită era sensibil mai mică decât suma stabilită în momentul vânzării.
Guvernele coaliţiei venite la putere după alegerile din 1996 au fost incapabile să ofere soluţii pentru oprirea declinului agriculturii, suprafeţele cultivate şi arendate scăzând vertiginos.
Datorită faptului că foarte mulţi oameni au încetat să mai spere într-o normalizare a situaţiei economico – politice din ţară, în anul 2000 preţurile terenurilor agricole au atins un nivel ruşinos de scăzut. În Câmpia de Vest un hectar de teren agricol poate fi cumpărat cu preţuri ce variază între echivalentul a 250 şi 2500 kg de grâu.
În noembrie 2000 românii votează din nou. O mulţime de cetăţeni care şi-au redobândit cele câteva hectare pe care nu le pot nici lucra nici arenda se tem că noii aleşi vor impozita terenurile agricole şi îi vor sancţiona pe cei care nu îşi lucrează pământul. Până acum 10 ani oamenii mai sperau în redobândirea terenurilor acaparate de comunişti, dar acum pământul, în loc să reprezinte un capital, e perceput ca o povară inutilă.
Considerând că posibila redresare a agriculturii româneşti nu trebuie realizată prin batjocorirea dreptului de proprietate, susţin că o prioritate politică în România anilor 2000 o reprezintă adoptarea unei legi juste a arendei şi scutirea terenurilor arabile restituite prin Legea Fondului Funciar pentru o perioadă de cel puţin încă 10 ani de impozit şi de obligativitatea cultivării, pentru a evita acapararea lor de către structuri mafiote similare celor care au acaparat o bună parte a industriei.
De asemenea, ţinând cont de faptul că starea de faliment general a economiei româneşti nu permite o subvenţionare consistentă a agriculturii, afirm că statul are obligaţia morală de a proteja prin taxe vamale produsele agricole româneşti care ar trebui achiziţionate cu prioritate.
Ing. Gheorghe Cionoiu,
articol scris în iulie 2000 pe baza datelor din anuarele statistice ale Bavariei şi Turingiei pentru anul 1999
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ MINISTRULUI AGRICULTURII
Domnule Valeriu Tabără,
Nu cred că vă mai amintiţi discuţia pe care am purtat-o odată, în primăvara anului 1999, în cadrul scurtei audienţe pe care mi-aţi acordat-o în biroul dumneavoastră parlamentar (PUNR) din Timişoara. Eu însă ţin foarte bine minte discuţia respectivă pentru că mi s-a părut demnă de consemnat şi am evocat-o într-un capitol al unei cărţi publicate doar câteva luni mai târziu. În cadrul respectivei discuţii v-am adresat întrebarea „Ce reprezintă pentru dumneavoastră politica?” şi mi-aţi dat răspunsul, în opinia mea bizar, „Politica nu este un scop în sine”. De la un profesor universitar, deputat şi lider al unui partid reprezentat în parlament m-aş fi aşteptat la un răspuns mult mai precis, dar nu am comentat răspunsul dumneavoastră ci v-am rugat să îmi spuneţi dacă acceptaţi modul în care definesc eu politica:
„Politica ar trebui să fie arta de a proiecta viitorul societăţii în conformitate cu o viziune justă şi realistă asupra lumii.
Din păcate însă, politica este adesea doar ştiinţa de proiectare şi aţiunea de modelare a viitorului societăţii în conformitate cu interesele egoiste ale unui grup de indivizi.”
Răspunsul dumneavostră a fost laconic şi ambiguu iar după ce v-am prezentat un scurt bilanţ al activităţii politice a PUNR pe baza căruia aş fi dorit să continuăm discuţia, mi-aţi dat de înţeles că audienţa s-a încheiat. Vă amintesc că una dinte obiecţiile ridicate de mine atuci, a fost aceea că partidul din care făceaţi parte afirma că ar avea o orientare social-liberală.
Decizia de a vă adresa această scrisoare deschisă, pe care am început-o în urmă cu câteva luni, a fost determinată de o luare de poziţie a dumneavoastră în calitate de ministru al agriculturii, referitoare la preconizata impozitare punitivă a terenurilor agricole necultivate. Referirea la scurta discuţie pe care am purtat-o în urmă cu mai bine de un deceniu nu este doar un exerciţiu retoric ci o introducere în discuţia pe care v-o propun acum, în cadrul căreia intenţionez să dezvolt două din ideile pe care le-am enuţat atunci – doresc să analizez prin prisma definiţiei anterioare a noţiunii de „politică” o chestiune economică şi socială concretă (preconizata impozitare punitivă a terenurilor agricole) şi să mă referer la orientarea social-liberală, care observ că a rămas o constantă a convingerilor dumneavoastră politice.
Revista „Recolta.eu“ a reprodus în cadrul editorialului “Taxa pe buruiana, egala cu subventia pe hectar” din data de 18 octombrie 2010 http://www.recolta.eu/taxa-pe-buruiana-egala-cu-subventia-pe-hectar/#more-23732 următoarea ştire:
Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, a declarat joi seara la Sibiu, că în minister se lucrează la elaborarea unui act normativ care va fi discutat în următoarele două şedinţe de Guvern, conform căruia românii care nu îşi lucrează terenurile agricole vor plăti o taxă asemănătoare cu subvenţia pe care o plăteşte ministerul la hectar.
”Lucrăm la elaborarea actului normativ, care trebuie corelat şi cu Legea arendei, cu Legea pieţei funciare. Urmează să îl discutăm într-o şedinţă de guvern. Cuantumul se ridică aproape de ceea ce înseamnă subvenţia pe care o plătim pe hectar”
Precizez că nu sunt în posesia discursului integral la care se referă articolul din care am reprodus fragmentul anterior, dar subliniez că din articolul respectiv reiese că din cele spuse de dumneavoastră toţi proprietarii de terenuri agricole ar beneficia de subvenţia pe care o plăteşte ministerul la hectar. O asemenea afirmaţie – de altfel nesingulară – este falsă. Precizez că şi preşedintele Băsescu a făcut cu câteva luni înaintea dumneavoastră o afirmaţie similară şi că domnul Ilie Sârbu a demonstrat falsitatea acesteia. http://www.recolta.eu/ilie-sarbu-psd-basescu-este-total-dezinformat-subventia-de-100-de-euro-nu-se-acorda-celor-care-nu-lucreza-terenurile/ .
La articolul respectiv am postat şi eu o replică pe care v-o supun atenţiei:
Există în România foarte mulţi proprietari de terenuri care plătesc de ani de zile impozitul pe terenurile agricole pe care deţin fără a realiza nici un venit de pe urma acestora, pentru că nu au posibilitatea să le lucreze ei înşişi, pentru că nu găsesc persoane dispuse să le arendeze şi pentru că nu au cerut în mod ilegal subvenţiile care se acordă doar dacă terenurile sunt lucrate sau cel puţin curăţate de buruieni.
În consecinţă, consider că mărirea impozitului pentru terenurile nelucrate ar constitui o măsură injustă şi criminală al cărei efect ar fi obligarea proprietarilor menţionaţi anterior să-şi vândă pentru un preţ derizoriu terenurile pe care le deţin.
Este cred evident că insinuarea ideii că toţi proprietarii de terenuri agricole ar beneficia de o subvenţie nemeritată formează în opinia cetăţeanului dezinformat convingerea că respectiva „nedreptate” trebuie înlăturată şi impozitarea punitivă a terenurilor necultivate pare implicit o măsură justă.
Alte personalităţi s-au mulţumit doar să ceară impozitarea punitivă fără a apela la acest truc propagandistic.
Încă din luna februarie (2010) foştii miniştrii, Mihail Dumitru şi Sebastian Vlădescu au anunţat că susţin introducerea unor penalităţi pentru proprietarii terenurilor agricole...
Liga Asociaţiei Producătorilor Agricoli din România a ridicat problema impozitării terenurilor nelucrate la Ministerul Agriculturii de câţiva ani de zile.
“Noi am propus următorul mod de lucru: dacă un teren este nelucrat anul acesta se percepe o suprataxă. Dacă şi la anul îl lasă nelucrat, atunci primăria de care aparţine terenul să poată folosi acest teren, adică respectiv să îl dea cuiva în arendă care să-l lucreze fără acordul proprietarului. Rămâne proprietar, dar nu mai are drept de folosinţă dacă nu-l lucrează”, a adăugat reprezentantul LAPAR. http://www.recolta.eu/taxa-pe-buruiana-egala-cu-subventia-pe-hectar/#more-23732 .
Acum, adjunctul dumneavoastră, secretarul de stat Adrian Rădulescu, a anunţat că terenurile nelucrate ar putea fi impozitate cu 400 lei/ha fără a mai afirma că această impozitare punitivă ar avea vreo legătură că subvenţiile încasate de proprietarii care nu şi-au lucrat terenurile.
http://www.recolta.eu/terenurile-nelucrate-ar-putea-fi-impozitate-cu-400-leiha/
Această ştire m-a determinat să continui şi să finalizez scrisoarea deschisă pe care v-o adresez.
Evident, în chestiunea unui teren agricol necultivat se intersectează interesele proprietarului, interesele potenţialilor arendaşi sau cumpărători şi interesele statului.
Interesul egoist al proprietarului îl poate determina pe acesta să considere că respectivul teren ar trebui să-i aducă un venit chiar dacă nu este lucrat.
Interesul egoist al potenţialilor arendaşi sau cumpărători este ca nivelul arendei sau preţul de vânzare a respectivului teren să fie cât mai mic, eventual chiar mai mic decât zero (au existat propuneri ca terenuri nelucrate să fie atribuite în mod gratuit potenţialilor arendaşi iar obligaţia de plată a impozitului funciar să rămână în sarcina proprietarului).
În condiţii de grav deficit bugetar, interesul egoist al guvernanţilor, chiar dacă aceştia nu reprezintă interesele potenţialilor arendaşi sau cumpărători este să oblige cetăţeanul să plătească taxe cât mai mari, chiar dacă stabilirea acestora nu are nici o justificare obiectivă.
Afirm că o o viziune justă şi realistă asupra lumii ar trebui să transceadă aceste interese egoiste.
Susţin că este nedrept ca proprietarul unui teren nelucrat să primească vreo subvenţie dar şi că la fel de nedrept este ca proprietarul unui teren pe care nu îl poate lucra şi pentru care nu încasează nici o subvenţie, să fie obligat prin amendă să cedeze în mod gratuit folosinţa acestuia.
În opinia mea, proprietarul unui teren nelucrat ar trebui sancţionat doar dacă ar refuza să dea în arendă terenul respectiv unui arendaş dispus să-i ofere un minim venit net – să zicem echivalentul în bani a 200 kg grâu/ha şi bineînţeles preluarea de către acesta a obligaţiei de a plăti impozitului funciar pe terenul respectiv. Precizez că în condiţiile în care în România este realistă obţinerea unei producţii medii de 4000 kg grâu/ha, o arendă de 200 kg grâu/ha ar reprezenta 5% din recoltă şi ar putea fi considerată rezonabilă de către orice arendaş serios.
Precizez că întrucât locuiesc în Germania, m-am interesat care sunt în această ţară reglementările legislative referitoare la terenurile neîntreţinute şi mi s-a confirmat că acestea sunt identice cu cele care sunt încă în vigoare în România şi pe care eu le consider expresie a bunului simţ:
-
impozitul funciar este acelaşi pentru terenurile cultivate şi pentru cele neîntreţinute
-
pentru terenurile neîntreţinute nu se acordă nici o subvenţie
O gravă problemă a societăţii româneşti o constituie faptul că pe toate treptele ierarhiei sociale există numeroşi (pseudo)cetăţeni care nu se jenează să încalce o lege justă atunci când respectarea aceasteia contravine intereselor lor egoiste. Iar într-o astfel de societate, sub acoperirea pretextului că o lege a fost frecvent încălcată, poate să apară mult mai uşor decât într-o societate normală reflexul unor guvernanţi fără scrupule de a înlocui legea respectivă, chiar dacă este justă, cu o lege injustă.
Chestiunea subvenţiilor încasate în mod abuziv pentru unele terenuri neîntreţinute a fost folosită ca argument propagandistic în favoarea preconizatei impozitări punitive a tuturor terenurilor agricole neîntreţinute. Guvernanţii au omis însă să informeze corect opinia publică asupra modului în care s-a ajuns de fapt la situaţia ca unii proprietarii de terenuri neîntreţinute să poată încasa subvenţia respectivă. Guvernanţii au omis să informeze opinia publică asupra faptului că statul român a comis la o scară mult mai mare ilegalitatea pe care au comis-o unii proprietari de terenuri agricole neîntreţinute. Statul român a solicitat Comisiei pentru Agricultură a Uniunii Europene subvenţii din fonduri UE pentru întrega suprafaţă agricolă a României, deşi ar fi avut dreptul să ceară subvenţii doar pentru suprafaţa cultivată şi întreţinută. Acesta este cred şi motivul pentru care statul român nu s-a preocupat să-i identifice şi să-i sancţioneze pe proprietarii care au încasat în mod abuziv subvenţia, deşi acest deziderat ar fi fost foarte uşor de transpus în practică. Dar, la fel cum respectivii ar fi trebuit să restituie banii încasaţi pe nedrept pentru o parte din suprafaţa agricolă neîntreţinută a României, tot aşa statul român ar fi trebuit să restituie Uniunii Europene banii încasaţi pe nedrept pentru întreaga suprafaţă agricolă neîntreţinută a României. Nu ştiu dar aş fi foarte curios să aflu ce s-a întâmplat cu acei bani pe care guvernul României i-a primit de la UE ca subvenţii pentru terenurile neîntreţinute ale proprietarilor care nu au revendicat în mod abuziv subvenţia.
Profesorul american Noam Chomsky, unul dintre cei mai profunzi critici al lumii postmoderne, atrăgea atenţia asupra faptului că în globalism statul, devenit exponent al intereselor marilor companii transnaţionale, promovează în interesul acestora o politică de socializare a pierderilor şi de privatizare concomitentă a profitului. Aceasta este în opinia mea esenţa politicii social-liberale – se vorbeşte mult despre solidaritate socială, dar în fond totul nu este decât un teatru ieftin menit să abată atenţia de la faptul că presiunea fiscală asupra micului contribuabil creşte direct proporţional cu creşterea privilegiilor acordate marilor agenţi economici, care sunt de fapt susţinătorii nevăzuţi ai reprezentanţilor clasei politice. Românii perioadei de tranziţie au experimentat pe propria piele politica social-liberală a privatizării frauduloase a industriei care a fost falimentată în numele unei libertăţi sindicale prost înţelese. Acum, în numele unei aşa-zise solidarităţi sociale de sorginte comunistoidă, opiniei publice i-a fost inoculată convingerea că micul proprietar care nu îşi poate lucra terenurile ar fi un fel de duşman al poporului şi că trebuie silit să se lepede de proprietatea care ar fi sursa răului. Jurnalişti incompetenţi sau înregimentaţi politic (deşi se declară inependenţi) nu se sfiesc să susţină că lenea este motivul pentru care mulţi mici proprietari nu îşi întreţin terenurile, făcând abstracţie de faptul că datorită colectivizării forţate respectivii proprietari au fost rupţi aproape jumătate de secol de terenurile respective şi că acum, după ce le-au reprimit, le este imposibil să se ocupe personal de întreţinerea lor – a se vedea http://www.gandul.info/puterea-gandului/reforma-fara-impozit-pe-lene-7906904 Se doreşte ca terenurile respective să fie acaparate de reprezentanţi ai Ligii Asociaţiei Producătorilor Agricoli din România sau ai unor companii din străinătate iar aceştia vor beneficia apoi de subvenţiile acordate de UE şi de statul român. Nu este însă deloc sigur că în mod împlicit în România preţul alimentelor va scădea şi nici că în urma înfăptuirii acestui deziderat vor ajunge mai mulţi bani la buget. Dimpotrivă, este posibil să ajungă la buget bani mai puţini, decât ar ajunge în cazul funcţionării unei legi juste a arendei. Precizez că un arendator trebuie să plătească în mod obligatoriu impozit pe venit pentru arenda obţinută în vreme ce un producător agricol nu va plăti impozit pe venit dacă va demonstra că nu obţine profit din cultivarea terenului.
Nu ştiu cum va arăta viitoarea lege a arendei, dar ştiu că au existat propuneri ca terenurile nelucrate să fie atribuite în mod gratuit potenţialilor arendaşi iar obligaţia de plată a impozitului funciar să rămână în sarcina proprietarului. În asemenea condiţii un arendaş al unui astfel de teren ar avea cheltuieli mai mici decât un proprietar care îşi lucrează propriul teren, ceea ce ar fi aberant sau, altfel spus, ar reprezenta o mostră tipică de transpunere în practică a unei măsuri politice social-liberale originale, made in Romania postcomunistă.
Domnule ministru Valeriu Tabără, Martin Luther King afirma că un cetăţean responsabil are datoria de a respecta o lege justă şi de a lupta pentru abrogarea unei legi injuste. Se pare că dumneavoastră patronaţi înlocuirea unei legi juste, conforme cu legislaţia unor ţări membre fondatoare ale UE, cu o lege injustă, care va fi în discordanţă cu legislaţia acestor ţări. Îmi permit să vă atrag atenţia că vă jucaţi cu focul.
Ing. Gheorghe Cionoiu 26. 01. 2011