EXIGENŢE CREŞTINE ÎN DOCTRINELE POLITICE
O PROBLEMĂ PREALABILĂ: POLITICA ŞI MORALA
Este foarte răspândită opinia că soluţiile oportune politic intră, de multe ori, în contradicţie cu respectarea riguroasă a moralei şi că aceasta, în consecinţă, nu are ce căuta în politică.
Existenţa acestei aparente contradicţii între morală şi o politică bună se datorează în ultimă analiză concepţiilor idolatre care pun în locul lui Dumnezeu, ca scop final, o valoare umană. Dumnezeu, care este deasupra oricăror realităţi imanente, nu poate intra în concurenţă cu nici un bine pe care morala îl poate cere oamenilor, în timp ce orice valoare idolatră poate.
Dar afirmaţia, făcută de pe poziţia teoretică, privind incompatibilitatea moralei cu politica, este posibilă datorită unei ignoranţe crase de care, de multe ori, nu sunt responsabili cei care o fac, dacă ţinem seama de imensul material dezinformator vărsat cu generozitate asupra oamenilor de toate condiţiile şi de toate nivelurile de pregătire, în ultimul timp.
O înţelegere minimală a moralei ne scuteşte de falsa problemă a oportunităţilor politice care ar trebui sacrificate pentru a rămâne consecvenţi principiilor morale.
Morala, în înţelesul cel mai larg, este un mănunchi de principii, de norme de comportament, care trebuie respectate în vederea promovării unui bine superior celui strict simţit ca atare de către persoanele în cauză. Chiar dacă, în dialectica istorică, elementul religios (participarea omului la o realitate transcendentă, supranaturală) se pierde, el este cel fără de care (cel puţin postulat iniţial) nu există morală.
Este posibil - şi aşa se întâmplă de obicei - ca binele transcendent să ia trupul şi forma unui bine imanent (echilibrul social, binele văzut al semenilor noştri, promovarea naţiunii şi a valorilor ei, posibilitatea accederii la o cunoaştere superioară discursivă sau estetică a realităţii etc), dar rămâne în permanenţă, chiar dacă negată formal, o distanţă între ceea ce cunoaştem şi simţim şi ceea ce trebuie să promovăm printr-un comportament moral. Această diferenţă, tainică, mărturiseşte scânteia divină din sufletul omului. Ea nu poate fi depăşită decât prin credinţă. Menţionăm în treacăt că toate valorile umane, care se prezintă ca obiectiv de urmărit, sunt salvate în perspectivă creştină.
Elementul supranatural nu se prezintă în morala creştină ca înlocuitorul valorilor umane, a binelui imanent pe care îl putem şi trebuie să-l facem, ci ca motivaţia urmăririi lui. Specificul moralei creştine constă în faptul că nici una dintre aceste valori nu poate fi scopul nostru final, ele subordonându-se toate adevăratului nostru scop final, lui Dumnezeu, cel mereu dincolo de graniţa cunoaşterii noastre naturale.
Oricât am încerca să epuizăm şi să ne însuşim întregul câmp de valori pe care trebuie şi putem să-l promovăm, oricât am realiza reflexele sociale şi comportamentale care promovează aceste obiective, oricât ele ar deveni obligatorii, nu numai prin stabilirea de reguli, ci prin însuşirea şi practicarea lor spontană, întotdeauna va rămâne, atâta vreme cât suntem oameni, nu roboţi, un domeniu pe care nu-l putem străbate decât prin libertate.
Putem să ne supunem eventual din obişnuinţă şi reflex exigenţelor morale care mărturisesc oricum, chiar rămânând în taină, prezenţa transcendentului, dar nu putem să ne desprindem de el fără a renunţa la demnitatea noastră de fiinţe raţionale.
Prin renunţarea la elementul de libertate şi acceptarea prin credinţă a supra-naturalului, putem eventual să organizăm foarte bine viaţa socială şi să ne satisfacem, printr-o tehnică superioară, dorinţele din imediat la un nivel înalt. Totdeauna vom sfârşi însă prin a simţi nevoia depăşirii prin libertate şi efort a plafonului hedonistic atins: totdeauna distanţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce ar trebui să urmărim prin credinţă, în lipsa acesteia, va sfârşi prin a ne coborî nivelul existenţial, nu numai sub cel uman, ci şi sub cel animal.
Suntem condamnaţi la libertate şi la permanenta autodepăşire. Suntem condamnaţi la un comportament moral, chiar dacă el presupune acceptarea misterului şi depăşirea obiectivelor şi scopurilor conoscute doar prin natura noastră.
În concluzie, înlocuirea unor eforturi de autodepăşire a naturii noastre şi respingerea obiectivelor transcendente cu o riguroasă scara de valori, impusă prin structurarea şi organizarea societăţii la un nivel tehnic înalt, nu poate dispensa omul, până la urmă, de nevoia de contribuţie personală, în libertate, la desăvârşirea realităţii în care este plasat de Providenţă.
Dar indiferent dacă acceptăm sau nu prin credinţă planul transcendent în care se desfăşoară problematica morală, rămâne esenţială, pentru un comportament moral al omului, acţionarea în vederea realizării unui bine existent în mintea lui, chiar dacă nu în întregime în simţurile sale.
Acel bine care se impune prin morală şi care este mai presus de cunoaşterea noastră prin simţuri (chiar dacă negăm în mod absurd transcendenţa sa) este pentru oricine - credincios sau nu - mai presus de orice. De aceea, acel „trebuie" care întovărăşeşte preceptele morale face ca morala să fie obligatorie, situându-se deasupra oricăror altor obiective sau valori umane.
Imperativul moral persistă în sufletul omului chiar dacă el respinge planul transcendent. Nu putem, însă, să nu realizam că, dacă pierdem ancora credinţei, acest imperativ păleşte cu timpul şi sfârşeşte prin a dispărea El nu poate fi înlocuit prin nici o tehnică de convieţuire socială. Autoritatea socială, devenită repede tiranie, conduce la crizele devastatoare pe care trebuie să le înfrunte, până la urmă, orice societate lipsită de credinţă şi pe care, din păcate, le constatăm în societatea noastră contemporană atât de civilizată.
În ultimă analiză, comportamentul moral înseamnă, pentru credincios sau necredincios, a acţiona înspre binele cunoscut de mintea noastră, sacrificând binele mai mic cu care acesta intră în concurenţă chiar dacă el este prezent în simţurile noastre.
Întotdeauna, înainte de formarea unor reflexe, a acţiona moral înseamnă a sacrifica ceva în numele acelui imperativ moral din sufletul nostru care, aşa cum spune Kant, este ancora care mărturiseşte şi ne leagă de Dumnezeu.
Prin însăşi natura ei, morala nu poate fi pusă în paranteză în nici un sector şi în nici un moment al existenţei noastre. Acel „trebuie" al comandamentului moral este prin definiţie prezent şi prioritar în orice domeniu uman.
De acea este absurd să pui peste tot problema dacă într-un domeniu sau altul, fie el şi cel politic, morala trebuie sau nu să prevaleze. Trebuie să se acţioneze moral, oriunde şi oricând, inclusiv - aş spune mai ales - în politică.
Problema este ce este şi ce nu este moral în politică, nu dacă politica trebuie sau nu să se conformeze moralei. Desigur, nu politica trebuie să se conformeze moralei, ci oamenii care o fac; şi aceştia fără nici o excepţie.
Pentru a înţelege exigenţele specifice ale moralei în activitatea politică, trebuie analizată natura acestei activităţi.
Omul trăieşte şi, mai mult, există exclusiv în societate. Modul în care trăieşte şi urmăreşte binele - raţiunea existenţei sale - trebuie să ţină seama de cei împreună cu care trăieşte. Modelarea acestui element socio-moral stă la baza activităţii politice.
În general, suntem tentaţi să definim politica drept optimizarea convieţuirii prin autoritatea cetăţii, în vederea obţinerii binelui comun. Binele comun însă, partea binelui pe care omul este chemat să-1 promoveze pentru a-şi realiza destinul etern, nu este sarcina societăţii, nu este obiectivul nemijlocit al politicii. El este rezultatul acţiunilor libere ale persoanelor din societate.
Aparenta contradicţie dintre cele două teze formulate mai sus, dacă nu este rezolvată, a dus şi duce la multe confuzii. Pentru a risipi aceste confuzii, este necesară analizarea activităţii politice, punând în evidenţă cele două componente ale sale.
În primul rând, activitatea unor persoane trăind împreună şi utilizând resursele mediului presupune, în vederea obţinerii unui randament superior, o coordonare, dincolo de orice conflict posibil, a membrilor comunităţii respective. Această coordonare, în măsura în care nu se realizează spontan, este o componentă a politicului.
În al doilea rând, tensiunea dintre binele urmărit de persoanele dintr-o societate şi mijloacele necesare obţinerii lui, întotdeauna limitate - în orice caz necesitând un efort de îndepărtare a acestor limite - conduce la imperativul moral al reglementării raporturilor dintre persoane, astfel încât efortul lor conjugat să fie optim. Această reglementare, de multe ori prin constrângere, a raportului dintre persoanele din societate pentru a permite convieţuirea, este a doua componentă a activităţii politicului. Binele comun, fiind o parte din binele urmărit de persoanele din societate, nu este rezultatul unei activităţi (în speţă politică) în afara actelor de libertate ale persoanelor din societate. De aceea este impropriu a considera politica activitatea care urmăreşte - în primul rând, dacă nu chiar în exclusivitate - binele comun. Binele - inclusiv binele comun - este rezultatul acţiunilor libere ale persoanelor umane.
Aparent, politicul, societatea organizată restrâng libertatea în vederea obţinerii binelui comun maxim. Vom înţelege de ce această afirmaţie merită calificativul de aparent, făcând distincţiile necesare. Libertatea persoanelor umane nu este conferită sau anulată de nimeni şi de nimic decât numai de Dumnezeu. Ea fie există într-un mod tainic ascuns raţiunii noastre discursive, fie nu există deloc.
Noi creştinii credem, de exemplu - dincolo de discursul nostru raţional - că lumea este creată (are un început) de către o fiinţă existentă dintotdeauna în care nu există nici umbră de schimbare; credem, deci, în „ceva" pe care nu-1 putem cuprinde în raţiunea noastră, dar dacă nu credem în acest „ceva" tainic, toată existenţa, toată realitatea în mijlocul căreia suntem, se prăbuşeşte în absurd.
În acelaşi fel credem în libertatea noastră de voinţă, care ne permite să trăim evitând absurdul, chiar dacă aceasta presupune credinţa într-un început necondiţionat material, postularea unei realităţi în afara şirului cauzal, şir care este de fapt singura noastră modalitate de cunoaştere pe care o avem în mod natural.
Considerând, deci, în felul acesta libertatea noastră de voinţă (întâlnirea dintre Spiritul care suflă unde vrea şi materia condiţionată integral), ea nu poate, evident, să fie limitată de nimeni şi de nimic.
Societatea organizată poate modifica premisele în care se desfăşoară activitatea noastră, constituind o parte din realitatea condiţionată cu care spiritul nostru se întâlneşte. Ea poate modifica şi restrânge alternativele în faţa cărora suntem, permiţând sau interzicând cauzal realizarea unor fapte, dar nu poate să ne răpească libertatea noastră de voinţă pe care Dumnezeu ne-a dat-o, facându-ne responsabili de destinul nostru. Suntem condamnaţi să fim liberi şi responsabili.
Problema cheie a exigenţelor creştine în politică este legată de înţelegerea corectă a politicului a limitelor existenţiale şi morale ale intervenţiei societăţii organizate în restrângerea alternativelor care stau în faţa libertăţii noastre.
Voi preciza postulatele doctrinare, ce ţin de morală, ale unei politici creştine care, dincolo de haina lor teoretică şi abstractă, au foarte bogate consecinţe practice:
1) Omul îşi realizează destinul etern prin acceptarea, în libertate, a mântuirii sale de către Isus Cristos.
2) Libertatea de voinţă este atributul esenţial al persoanei umane. Nimeni şi nici societatea organizată nu-i poate răpi omului această libertate. Autoritatea socială poate, prin constrângere, să interzică unele acţiuni ale omului sau să promoveze altele tot prin constrângere (înţeleasă în mod larg), dar aceasta nu anulează libertatea de voinţă a omului, ci îl plasează pe acesta în condiţii modificate privind premisele alegerii sale.
3) Binele persoanelor umane, cu componenta sa eternă, inclusiv binele comun, este şi trebuie să fie fructul acţiunilor libere ale oamenilor. Socie¬tatea organizată nu este chemată să realizeze binele, ci numai să asigure premisele cele mai favorabile pentru ca persoanele din societate să-1 realizeze. Maximalizarea binelui pe care îl pot şi trebuie să-i facă persoanele din societate presupune subordonarea lor regulilor morale, ceea ce se face şi printr-o contribuţie din partea societăţii organizate politic.
4) Urmărirea binelui se face de către toţi oamenii din societate în concordanţă unii cu alţii. Omul trebuie, deci, să-şi armonizeze acţiunile cu cele ale altor persoane, să le respecte nevoile şi exigenţele şi să se organizeze în vederea optimizării activităţii sale.
Toate acestea cad în seama persoanelor umane dotate cu libertate de voinţă. După căderea în păcat sau - pentru cei care nu cred în revelaţie, ţinând seama de inerţia spre rău, pe care nimeni de bună credinţă nu o poate ignora - oamenii nu pot realiza spontan armonia socială necesară promovării binelui (imanent, etern sau comun).
Dezordinea - consecutivă inerţiei spre rău - este de natură a împiedica realizarea binelui. Se naşte nevoia unei coeziuni sociale care să fundamenteze un echilibru minim fără de care eforturile spre bine ale oamenilor nu au sorţi de izbândă. Este, deci, nevoie de intervenţia societăţii organizate, de acţiuni politice, care - şi aici creştinismul poate să ofere lumina necesară evitării unor erori frecvente - trebuie doar să creeze premisele de echilibru social strict necesare pentru ca persoanele umane să-şi poată realiza menirea
În ciuda acestui cadru instituţional cu vocaţie precisă, libertatea de voinţă a omului poate însă duce în fiecare caz în parte şi la opţiunea pentru rău. Se pune, deci, problema - cu insistenţă ridicată în decursul timpului - dacă nu trebuie restrânsă la maximum posibilitatea de acţiune şi alegere a omului prin constrângere din partea societăţii, reglementând în amănunt activitatea oamenilor, restrângând mult câmpul în care omul poate alege şi eliminând astfel - cel puţin asta era iluzia unora - posibilitatea de a face răul.
În realitate, omul nu trebuie - şi nici nu poate - renunţa la suprema lui calitate, la demnitatea de a-şi alege singur destinul, inclusiv cel etern. Reglementarea în amănunt a acţiunilor omului de către societatea organizată, pe lângă faptul că este o sărăcire a existenţei sale, este în realitate imposibil de realizat. Întotdeauna va rămâne un domeniu în care acţiunile omului depind numai de el. Aşa cum Dumnezeu a permis căderea omului pentru a-i respecta libertatea (alegerea responsabilă a binelui), şi societatea organizată trebuie să respecte existenţa unui câmp, cât mai mare, în care omul să acţioneze urmărind cu responsabilitate binele.
Cu cât domeniul în care omul urmăreşte binele personal, binele comun, numai şi numai ca urmare a alegerii sale responsabile, este mai mare, cu atât este condiţia lui de existenţă mai valoroasă.
Dacă în principiu posibilitatea de alegere trebuie lărgită cât mai mult, dacă binele rezultat din acţiunea oamenilor responsabili şi liberi în raport cu autoritatea societăţii organizate este cu adevărat de dorit şi valoros, nu este mai puţin adevărat că, în condiţiile căderii în păcat - sau, dacă vreţi, a inerţiei spre rău a oamenilor - echilibrul social, posibilitatea însăşi de convieţuire este de multe ori ameninţată, iar restrângerea câmpului în care oamenii trebuie să fie lăsaţi să aleagă fără intervenţia din afară devine necesară.
Să considerăm un exemplu frapant.
Respectul vieţii tuturor celor cu care oamenii convieţuiesc - şi pentru noi, creştinii, a tuturor oamenilor - este un comandament înţeles de raţiunea umană, trebuind să fie respectat de omul acţionând liber. Cu toate acestea, istoria de mii de ani a omenirii a dovedit că acest respect poate scădea în aşa măsură, încât să pună societatea în faţa unui război al tuturor împotriva tuturor, care distruge însăşi posibilitatea de constituire a societăţii, de convieţuire. Binele rezultând din acţiunile libere şi responsabile ale oamenilor nu se poate nici măcar naşte. Societatea organizată trebuie să intervină, făcând ca, prin constrângere, respectul vieţii tuturor de către toţi să atingă un nivel necesar supravieţuirii societăţii.
Orice ingerinţă a autorităţii sociale în domeniul alternativelor responsabile ale omului este, prin violenţa pe care o presupune, un rău, dar răul care în acest caz ar rezulta din instabilitatea anihilantă a societăţii, dacă nu s-ar interveni prin constrângere, ar fi un rău mai mare.
În toate domeniile, situaţiile sunt analoage. Dacă binele trebuie şi poate fi promovat în primul rând prin acţiunile responsabile ale oamenilor, dotaţi cu libertate de voinţă, condiţiile minimale care permit peste tot existenţa societăţii şi a echilibrului ei sunt de competenţa cetăţii, deci a politicului. Politica este arta de a realiza acel cadru social - inclusiv prin elemente de constrângere - care permite maximalizarea urmăririi responsabile, deci în libertate, a binelui de către persoanele din societate.
Chiar de la început, concepţia creştină poate lumina demersul politic. În permanenţă, deci, politicul trebuie să găsească echilibrul între permisiunea şi chiar promovarea acţiunilor libere şi responsabile ale persoanelor din societate în urmărirea şi relizarea binelui maximal posibil în condiţiile date şi, pe de altă parte, nevoia de a realiza prin constrângere un cadru social necesar atingerii acestui obiectiv.
Amintesc în treacăt că premisele pe care politicul trebuie să le realizeze în vederea promovării binelui de către persoanele din societate trebuie, în concepţia creştină, să ţină seama că acest bine cuprinde în primul rând valorile de natură spirituală, altfel oamenii ar suferi o degradare a condiţiei lor.
În această problemă a constrângerii sociale, politicul a oscilat în permanenţă între două erori.
- Încercarea de a impune prin constrângere, în mod exhaustiv, comportamentul oamenilor, inclusiv concepţia lor de viaţă. S-a neglijat astfel adevărul fundamental că realizarea omului - chiar relativa sa bunăstare şi confort - nu poate rezulta din constrângerea exterioară. Consecinţa acestei erori au fost dictaturile de diferite naturi şi grade, în funcţie de epoca istorică dată. Toate riscă să sfârşească prin înlocuirea imperfecţiunii fatale pentru o societate omenească cu abuzurile nocive şi sterilizante ale autorităţii sociale devenită tiranie.
- Tendinţa în numele libertăţii, devenită libertinaj, de a nega nevoia de creare prin constrângere socială a cadrului de autoritate necesar relizăiii binelui de către persoanele din respectiva societate.
Creştinismul, prin situarea corectă a omului în lume şi în faţa lui Dumnezeu, oferă principiile de bază care pot călăuzi politicul în încercarea de a evita aceste două erori, sursa multor rele de ordin social.
Voi analiza evitarea de pe poziţia creştină a acestor erori în câteva dintre cele mai importante şi fierbinţi probleme ale omului modern:
- libertatea politică;
- reglementarea economiei;
- influenţarea prin constrângere statală a comportamentului persoanelor în societate.
înţelegerea corectă a naturii activităţii politice şi a limitelor ei, în ceea ce priveşte influenţarea comportamentului uman, înlătură una dintre falsele obiecţiuni în privinţa recunoaşterii priorităţii morale în această activitate. Se constată că regulile impuse prin constrângerea statală nu pot şi nici nu e bine să acopere, prin conformitate cu morala, întregul comportament al oamenilor. Dar aceasta nu este un compromis moral, o renunţare la a impune exigenţele morale în politică, ci este pur şi simplu o consecinţă a rostului şi limitelor autorităţii sociale rezultând din natura sa
Activitatea politică este, însă, ca orice activitate umană, subordonată integral moralei. Omul politic trebuie, ca oricine în lumea aceasta, să-şi realizeze activitatea ţinând seama de specificul ei şi obţinând maximum de bine pentru societate. Omul politic nu trebuie să lase ca interesele egoiste şi de grup să prevaleze asupra intereselor semenilor săi, care, în concepţia creştină, cuprind, fără nici o discriminare, pe toţi cei cu care convieţuieşte. În acelaşi timp, înţelegând limitele posibilităţii reglementării comportamentului uman prin constrângerea statală şi acţionând în consecinţă, mobilurile politice ale acestora trebuie să fie integral morale, în sensul să faciliteze la maximum, nu numai să nu obstrucţioneze, realizarea binelui, în primul rând spiritual, al oamenilor din societate. Afirmaţii ca: „Morala nu are ce căuta în politică” sunt, deci, de natură a diminua condiţia existenţială a omului, coborând-o sub nivelul animal dacă nu cumva ele sunt făcute deja de pe o astfel de poziţie (înainte de a constitui un îndemn, o regulă sau o constatare).
Capitolul 1
LIBERTATEA POLITICĂ ÎN LUMINA CREDINŢEI CREŞTINE
Problema libertăţii politice este una dintre cele mai învăluite în confuzie probleme ale politicului, care a provocat prin excesele sale din dreapta şi stânga multe greutăţi şi chiar tragedii ale societăţii omeneşti organizate. Punerea însăşi a problemei a fost şi este dificilă. Prima sursa de eroare a fost confundarea sau în orice caz suprapunerea problemei libertăţii de voinţă (libertatea cu „L\" mare) cu cea a libertăţii politice. Desigur, o anumită concepţie despre problema libertăţii de voinţă a omului nu poate să nu aibă consecinţe asupra atitudinii politice în materie. Dar este esenţial, în tot demersul doctrinar, să arătăm şi să ţinem seama că libertatea politică este altceva şi nu o putem substitui concepţiei asupra libertăţii omului ca atare. Să ne amintim de ceea ce am spus deja: politicul nu poate nici să acorde libertate omului, nici să i-o răpească. Această libertate face parte din condiţiile existenţei sale dincolo de orice activitate politică. Societatea, prin intermediul politicii, poate doar constitui cadrul, premisele în care omul alege - liber pentru cei care cred în spirit sau neliber (!?) pentru cei care afirmă că existăm într-o lume integral determinată cauzal.
Credinţa omului, concepţia lui despre lume, despre el însuşi, despre destinul său, acceptarea sau nu a transcendentului - modul în care el ne apare şi legăturile sale cu el - sunt probleme care nu numai că interesează, dar condiţionează convieţuirea noastră în societate.
Mai mult decât atât, perioade lungi din istoria omenirii au stat sub semnul nevoii de acceptare de către oameni a unei credinţe comune. Acel echilibru social, condiţie minimală de existenţă a societăţii, de care politicul este în primul rând răspunzător, a presupus, în lungi perioade din viaţa societăţii omeneşti, nevoia de participare a membrilor din societate la aceeaşi credinţă, ceea ce a făcut ca societatea organizată să impună milenii întregi crezul de viaţă oamenilor. În consecinţă, politicul a jucat un rol mare în edificarea credinţei omului, creând iluzia că problema aderării la adevăr este de competenţa societăţii organizate. În realitate, dacă urmărirea binelui este menirea persoanelor din societate, apoi mai ales aderarea la adevăr, liberă şi responsabilă, cade în primul rând în sarcina persoanelor, şi nu a societăţii organizate.
Scoaterea alegerii concepţiei de viaţă, a credinţei oamenilor, dintre elementele care condiţionează imperativ convieţuirea şi permiterea, aşa cum este bine şi firesc, ca aceasta să se facă de către persoanele din societate, în afara constrângerii sociale, a fost un proces lung, neterminat încă, şi care în mod firesc nu poate fi total. Acceptarea ideii că autoritatea socială nu este chemată să impună o anumită concepţie de viaţă - cu consecinţa ei, pluralitatea, inclusiv cea privind organizarea politică a societăţii - s-a impus în general în prezent, constituind elementul esenţial de recunoaştere şi promovare a libertăţii politice. Dacă societatea organizată nu este chemată să organizeze şi să impună o anumită credinţă, ea este chemată în schimb să asigure condiţiile ca persoanele din societate să aleagă liber. În acest sens, este esenţial să înţelegem relativitatea acestei libertăţi, faptul că ea, prin natura ei nu poate să fie absolută în sensul că asigurarea condiţiei unei opţiuni libere se face întotdeauna de pe poziţia acceptării şi aderării la o anumită concepţie de viaţă a celor care sunt chemaţi să asigure libertatea politică. Ţine exclusiv de înţelepciunea şi de buna credinţă a oamenilor politici ca aderarea lor la o anumită credinţă, şi implicit încurajarea ei, să nu lezeze opţiunea liberă de constrângerea statală a celor care nu le împărtăşesc credinţa O neutralitate totală a conducerii politice a societăţii în privinţa alegerii concepţiei de viaţă este în intenţie o supralicitare ipocrită şi în realizare o imposibilitate.
Problema libertăţii politice considerată de pe poziţia creştină ridică unele dificultăţi în perspectivă istorică.
După cucerirea cu greu a tolerării sale (având ca punct de reper Edictul din Milan al împăratului Constantin), Creştinismul a trecut repede la sprijinirea unor regimuri totalitare, în care credinţa creştină era nu numai permisă, nu numai încurajată, dar chiar impusă prin puterea statală. Condiţiile acelei societăţi de după Edictul din Milan erau tocmai cele care cereau politicului să realizeze prin constrângere o acceptare unanimă a unui crez - premisa echilibrului şi, peste tot, a supravieţuirii sale.
Cum a putut o religie care pleacă de la afirmarea naturii spirituale şi libere a omului să accepte să servească drept element de coeziune menţinut prin constrângerea statală?
Problema este complexă şi răspunsul nu este uşor de dat. în condiţiile istorice respective, este de constatat că nevoia echilibrului social, a coexistenţei sociale, presupunea impunerea unui crez comun şi se justifică drept o altemativă mai puţin rea, chiar dacă ea nu rezolvă în realitate problema credinţei, care rămâne o adeziune liberă a persoanei umane la Adevăr. Exista apoi un alt factor care favoriza totalitarismul acelei societăţi: credinţa creştină îşi trăia entuziasmul începutului.
Un raţionament simplu şi aparent inatacabil statua: rostul omului pe pământ, suprema valoare a sa este mântuirea, pe care nu o poate obţine decât prin credinţa în Isus Cristos. Societatea organizată trebuie să asigure maximum de bine, iar componenta majoră a acestui bine este aderarea la Adevăr, care este Isus Cristos. In această perspectivă, impunerea cu orice mijloace a credinţei creştine, premisa mântuirii noastre, devine componenta esenţială a activităţii politico-sociale a statului. De fapt, justificarea politico-socială a totalitarismului dogmatic a fost acea nevoie de echilibru, de unitate socială despre care am vorbit şi care, pe măsura dezvoltării tehnicilor superioare de organizare statală, şi-a pierdut pertinenţa
In ceea ce priveşte justificarea doctrinară a totalitarismului, pe care am amintit-o mai sus, ea nu rezista unei analize de profunzime nici de pe o poziţie creştină şi nu a rezistat nici timpului. În primul rând, nu statul este chemat să realizeze acel bine a cărui componenta principală este mântuirea, ci persoanele dotate cu libertate. Societatea organizată prin politică trebuie doar să asigure condiţiile optime de urmărire de către persoanele din societate a binelui, inclusiv a mântuirii. În al doilea rând, aderarea la Adevăr este - şi creştinismul o afirmă primul - valoroasă şi mântuitoare numai în măsura în care se petrece în zona, oricât de mică, în care omul este liber de constrângerile exterioare. Cu cât obstrucţionarea acestei libertăţi de alegere este mai mică, cu atât valoarea existenţială a ei creşte. De altfel, aderarea mântuitoare la Adevăr nici nu se poate realiza prin constrângerea statală. Numai sâmburele de libertate, oricât este el de mic şi intenţionat micşorat de către puterea politică, constituie legătura noastră cu Dumnezeu.
Neintervenţia societăţii organizate în demersul persoanelor spre mântuire nu este radicală şi\' absolută. În primul rând, limita acestei libertăţi, a neamestecului statului în acest proces mântuitor, este dată de acea nevoie de a asigura un cadru stabil şi propice unităţii strict necesar convieţuirii sociale. În al doilea rând, manifestările multiple ale persoanelor libere pot favoriza sau, dimpotrivă, obstrucţiona realizarea destinului lor etern. Statul, puterea politică, nu poate să fie indiferent la realizarea cadrului social de natură a influenţa pozitiv aceste manifestări. Dacă autoritatea politică nu are menirea de a înlocui alegerea liberă a persoanelor privind credinţa lor, apoi o neutralitate absolută, o absenţă totală în a favoriza o alegere este o utopie plătită scump în perioada contemporană. Dacă, sub pretextul echidistanţei, statul nu favorizează o alegere bună a persoanelor din societate, sigur o încurajează pe cea rea.
Găsirea unei corecte atitudini a societăţii organizate privind problema capitală a demersului spre mântuire, respectând libertatea persoanelor şi în acelaşi timp favorizând o bună alegere, este esenţială pentru o politică creştină. Ţine de înţelepciunea şi arta oamenilor politici de a nu interveni prin constrângere în alegerea concepţiei de viaţă a oamenilor în societate şi de a nu împiedeca manifestarea oricărei credinţe, dar, în acelaşi timp, a asigura elementul necesar unei alegeri responsabile, eliberate de atotprezenţa răului în viaţa omenirii. Desigur, această înţelepciune nu poate duce la o libertate totală de manifestare în condiţiile inerţiei spre rău a omului (consecinţă sau nu a căderii în păcat, dar oricum existentă în viaţa omenirii). Dar nici în alte domenii situaţia nu este alta Cine poate pretinde, de exemplu, ca în numele libertăţii cuvântului să se permită apologia crimei, a asasinatului şi a violului?
În concluzie, o politică de inspiraţie creştină, eliberată de dificultăţile şi erorile întâmpinate în decursul istoriei, trebuie să promoveze libertatea politică, cu tot cortegiul ei de instrumente juridice menite să o apere de abuzurile autorităţii, care are tendinţa spontană de a se manifesta tiranic în diferite moduri. Aceasta înseamnă că mărturisim oportunitatea scoaterii de sub autoritatea statală, în anumite limite despre care am amintit mai sus - a alegerii şi mărturisirii credinţei oamenilor, a concepţiei lor asupra existenţei, a moralei, a raportului cu statul, a acceptării sau respingerii lui Dumnezeu. Nu este vorba, deci, de libertatea cu „L\" mare, ci de această limitare a autorităţii statului, care presupune în concret libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei, religioasă şi, prin consecinţele sale fireşti, permiterea participării tuturor la treburile publice.
De pe o poziţie creştină se poate scăpa de erorile care pândesc societatea în legătură cu această problemă atât de sensibilă a libertăţii politice.
Pe de o parte, ingerinţa pernicioasă în libertatea unor fiinţe spirituale, îngustând nepermis domeniul în care acestea pot alege liber şi, pe de altă parte, aruncarea societăţii într-o situaţie la fel de rea - cea a libertinajului sterilizant şi ucigaş de suflete.\' Lupta pentru libertatea politică împotriva constrângerii autorităţii statale în probleme de conştiinţă a dus, cum se întâmplă mereu în societatea umană, la o eroare de sens contrar. S-a indentificat eliberarea de constrângerea statului în procesul de căutare a Adevărului cu eliberarea de Adevăr, cu adoptarea unei concluzii sceptice în ceea ce priveşte nevoia şi justificarea credinţei.
„ Omul liber” devenit scopul final - conştient sau nu - al celor care luptau pentru „libertate” era omul care nu adera la nici o credinţă, omul aşa-zis liber de prejudecăţi, liber-cugetătorul, de fapt omul eliberat de cugetare şi adevăr.
Pentru o politică de inspiraţie creştină, această concepţie asupra libertăţii trebuie să fie considerată la fel de nocivă ca şi totalitarismul. Singura libertate adevărată, nu cea politică, ci cea existenţială, este cea despre care Isus ne spune: „Adevărul vă va face liberi” (loan 8-32).
Prin urmare, o politică de inspiraţie creştină în această problemă este una care promovează cu rigoare eliberarea persoanei de constrângerea statală în ceea ce priveşte alegerea concepţiei de viaţă, a credinţei, dar, în acelaşi timp, consideră că statul nu se poate dezinteresa de crearea condiţiilor unei alegeri responsabile.
Scopul omului - şi deci şi cel pe care societatea civilizată trebuie să şi-1 însuşească - nu este să rămână suspendat în univers, golit de orice credinţă, ci acela de a adera la adevăr.
Acest proces de aderare la Adevăr trebuie eliberat de constrângerea statală, dar nu de protecţia şi ajutorul societăţii organizate. Aşa cum se vede, poziţia corectă a politicului în această privinţă este pândită de eroare în stânga şi dreapta, dar dificultăţile demersului nu trebuie să ne facă să-1 ocolim. De fapt, ca în orice altă problemă vitală, omul este pus în faţa unei opţiuni dificile, care nu poate fi rezolvată aprioric prin aplicarea unor norme rigide, eliberându-1 total de dificultatea alegerii.
După ce am trăit în secolele trecute, în mod dureros, eroarea tiraniei spirituale, trăim acum cu disperare consecinţele unui libertinaj sterilizant pentru valorile adevărate şi omorâtor de suflete prin valurile de violenţă, pornografie, minciună existenţială ce se revarsă în primul rând asupra tineretului, întunecându-i orizontul spre viitor.
Este greu, urmărind modul în care la diferite niveluri se încurajează acest proces, să nu ajungem la concluzia că este încurajat conştient de cei care, fiind în slujba „celui rău\", doresc pervertirea societăţii şi a sufletului omenesc.
Coborând în arena luptelor politice şi obligaţi să facă faţă răului cu armele şi mijloacele specifice domeniului, creştinii nu trebuie să uite că rămân angajaţi în primul rând în lupta despre care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel: ,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri” (Ef. 6-12).
Capitolul 2
LIBERTATEA ECONOMICĂ ŞI INTERVENŢIA SOCIETĂŢII ÎN ECONOMIE DIN PERSPECTIVA UNEI DOCTRINE DE INSPIRAŢIE CREŞTINĂ
Activitatea economică are ca finalitate satisfacerea trebuinţelor oamenilor -de la cele strict necesare vieţii, la cele care colorează viaţa, de la cele materiale, la cele culturale şi spirituale, cu precizarea că activitatea economică vizează exclusiv elementele care condiţionează aceste trebuinţe, cele care se obţin prin efort în lupta contra rarităţii relative a lucrurilor în lume.
Activitatea economică se desfăşoară în limita unor premise, dintre care unele ţin de organizarea socială (statală, în epoca modernă).
O politică de inspiraţie creştină trebuie să plece de la următoarele postulate:
-Binele economic este rezultatul activităţii persoanelor din societate; autoritatea socială este chemată să realizeze cadrul necesar desfăşurării în condiţii de maxim randament a activităţii economice, dar nu să înlocuiască efortul şi deciziile per¬soanelor din societate.
- Ca o consecinţă, principiul unei politici economice bune este lărgirea la maximum a actelor şi activităţilor în care libertatea de alegere şi determinare spre efort, precum şi orientarea acestui efort, să aparţină persoanelor libere din societate. Stăpâniţi pământul, asudaţi pentru satisfacerea trebuinţelor voastre, exercitaţi-vă personalitatea în folosirea pământului cu tot ce aceasta semnifică – este o poruncă a lui Dumnezeu, şi societatea organizată trebuie să mărească la maximum şi pentru cât mai mulţi oameni (în principiu pentru toţi) condiţiile respectării acestei porunci fundamentale. Nimic nu poate înlocui activitatea liberă a persoanelor în domeniul economic.
Condiţia de bază pentru ca aceasta să fie posibil este legătura dintre persoane şi bunuri - proprietatea particulară - respectată de semeni şi garantată de autori¬tatea statală.
Aceasta ar trebui să ducă (şi duce, într-o măsură mai mare sau mai mică, depinzând de unele condiţii posibil de influenţat şi prin politică) la:
- stimularea hărniciei, a activităţii de producere şi administrare a bunurilor pe care pământul ni le poate oferi;
- utilizarea bunurilor produse spre maximum de bine economic social;
- respectul proprietăţii şi administrarea bunurilor astfel încât oamenii să-şi poată satisface în mod maximal trebuinţele, paralel cu manifestarea personalităţii lor în stăpânirea pământului;
- mobilizarea spontană a unor capitaluri (bunuri economice) în vederea lărgirii producţiei şi orientării ei spre sectoarele de maximă profitabilitate, în general de maximă utilitate socială.
Inerţia spre rău, desconsiderarea binelui semenilor şi acţionarea exclusiv spre satisfacerea trebuinţelor proprii, precumpănind de multe ori asupra imperativului moral din sufletul oamenilor, precum şi raritatea relativă a bunurilor pe care pământul ni le pune la dispoziţie în raport cu trebuinţele noastre, teoretic nelimitate, face ca în practică omenirea să se îndepărteze de la situaţia ideală la care respectarea proprietăţii şi a personalităţii tuturor ar trebui să ducă. Mai mult, nici măcar condiţiile unui echilibru social minimal, la marginea războiului tuturor împotrivataturor, obţinut şi prin constrângerea socială, nu sunt întotdeauna realizate.
Situaţiile în privinţa stăpânirii pământului {„pământ” = bunuri în proprietate), pe care omenirea le înfruntă de mii de ani, conduc la o serie de dezechilibre grave, printre care amintim: existenţa unor categorii mari de oameni trăind sub nivelul sărăciei şi prezenţa sclaviei (care, departe de a fi dispărut din societatea contemporană, îşi face loc în diferite grade şi forme).
Stăpânirea bunurilor pământului s-a întins şi asupra semenilor transformaţi în sclavi, stăpânii uzând de ei ca de nişte lucruri şi dispunând asupra lor şi a roadelor muncii lor.
Randamentul economic extrem de mic al unei societăţi bazate pe munca sclavilor şi gravele sale aspecte negative morale au determinat trecerea la o societate în care, recunoscându-se tuturor dreptul de a dispune în exclusivitate asupra unor bunuri, s-a ajuns, cu ajutorul instituţiei proprietăţii, la o organizare mai rentabilă a activităţii economice. Nu ne vom opri asupra modalităţilor intermediare dintre sclavie şi libertatea economică bazată pe proprietate şi pe recunoaşterea calităţii pentru toţi oamenii de a fi stăpâni potenţiali pe o parte din pământ, dispunând liber de această parte în virtutea calităţii de persoană. Procesul a durat sute de ani, a cuprins situaţii diferite, dar în general a determinat pe ansamblu o creştere spectaculoasă a randamentului economic. De fapt, procesul nu este terminat şi mai ales generalizarea calităţii de proprietar, dispunând de o parte din „pământ", este departe de a ti desăvârşită. Aspectele negative, despre care am amintit, continuă să ridice probleme grave omenirii.
Nu ne vom opri la neajunsurile datorate încălcării normelor de drept, a abuzurilor de tot felul care pot fi gândite ca micşorându-se sub acţiunea unei conduite responsabile a celor care conduc societatea şi a celor care sunt conduşi. Ne vom referi în primul rând la situaţiile dificile, dramatice, la care se ajunge, chiar în ipoteza respectării ordinii de drept, într-o societate bazată exclusiv pe libertatea de decizie a persoanelor din societate.
De la început trebuie să arătăm că este greşit a conta pe o comportare conformă cu o morală perfectă, aşa cum este cea bazată pe o morală creştină, chiar dacă, prin ipoteză şi ca metodă de lucru, am considera-o posibilă într-un anumit context.
Dacă vom încuraja, prin societatea organizată, prin politică - în opoziţie cu concepţiile false despre libertate ce domină în societatea contemporană - educarea oamenilor şi mai ales a tinerelor generaţii în respectul valorilor moralei creştine - bineînţeles permiţând în deplină libertate manifestarea şi a altor credinţe - nu vom obţine nici atunci o situaţie care să excludă aspectele negative pe care le-am amintit şi care să facă inoportun amestecul statului în economie.
Politicul, acţiunea societăţii organizate, nu este chemat să impună un anumit comportament moral, până la identificarea cu idealul, pe care de altfel nici nu-1 poate face, dar nici să rămână indiferent faţă de acest comportament. Arta politi¬cului este - în această privinţă - chemată să asigure condiţiile optime pentru ca acţiunile persoanelor să ajungă la conformarea cât mai deplină cu un comportament moral, dar în libertate faţă de constrângerea statală.
Eliberarea de constrângerea societăţii organizate îşi are limitele ei (în primul rând, nevoia de a asigura un echilibru strict necesar convieţuirii).
Îndeosebi în activitatea economică, între înlocuirea totală a motivaţiilor personale cu normele şi constrângerea statală şi permisivitatea neîngrădită, transformând statul într-un simplu paznic, se situează comportamentul politic bun, pe care arta oamenilor politici trebuie să-1 descopere şi să-1 realizeze.
Politicul nu trebuie să preconizeze norme care să guverneze o societate în care comportamentul persoanelor este întotdeauna cel bun, ci trebuie să răspundă exigenţelor unei societăţi compuse din oameni cu defectele, calităţile, păcatele şi virtuţile în care complexul istoric, social şi existenţial i-a adus.
Înainte de a arăta exigenţele unei doctrine politice de inspiraţie creştină, în această problemă, să amintim relele, situaţiile negative generate de o libertate economică împinsă la extrem (chiar dacă o astfel de libertate există doar ca ipoteză de lucru):
1) Tendinţa de acumulare a averilor în mâna unora şi privarea altor oameni de orice stăpânire asupra unei părţi din pământul dat lor de Dumnezeu; inegalitatea aceasta tinde, fără intervenţia societăţii organizate, să se accentueze până la paroxism.
2) Utilizarea averii de către unii oameni în dispreţul total al trebuinţelor vitale ale semenilor din societate, satisfăcându-şi trebuinţe minore, de multe ori dăunătoare mediului şi celorlalţi oameni, astfel încât nevoi imperioase rămân în suferinţă.
3) Respectarea proprietăţii, inclusiv asupra forţelor de producţie, se justifică, printre altele, prin aceea că păstrarea şi întărirea ei obligă şi face ca, în general, proprietarii să o întrebuinţeze spre creşterea capacităţii de producţie, deci dând unei părţi tot mai mari din avere funcţia de capital; această tendinţă este însă una relativă, existând posibilitatea ca, prin utilizarea averii exclusiv spre satisfacerea unor trebuinţe personale şi deloc vitale, să fie sustrase capitaluri necesare economiei sociale - cu consecinţe negative.
4) Existenţa unor categorii destul de mari de persoane pe care mecanismul economic (din motive subiective sau obiective, care din punctul de vedere pe care ne-am situat aici nu au relevanţă) îi marginalizează, fără intervenţia societăţii organizate împingându-i în sărăcie sau chiar mizerie.
Într-o societate dominată de un comportament moral creştin riguros, rezolvarea tuturor acestor probleme s-ar face de către persoanele din societate, acţionând cu înţelepciune şi caritate, nu în primul rând ca proprietari, ci ca administratori ai averii la dispoziţia lor, luând în considerare trebuinţele lor şi ale familiilor lor în primul rând, dar şi ale semenilor lor. În realitate, comportamentul oamenilor chiar într-o societate creştină este foarte departe de aceasta. Societatea organizată prin politica pe care o face - într-o viziune creştină - este chemată în această problemă să încurajeze comportamentul creştin al persoanelor, în primul rând prin educaţie (bineînţeles, cu respectarea libertăţii politice), dar având conştiinţa că aceasta nu rezolvă în totalitate problemele sociale izvorâte din aspectele negative semnalate mai sus.
S-a pus chiar problema dacă societatea organizată prin politică poate şi trebuie să rezolve aceste grave disfuncţii din societatea contemporană, sacrificând libertatea economică a persoanelor.
În faţa gravităţii situaţiei izvorâte din inegalitatea funciară economică şi din privarea unor categorii mari de oameni de orice fel de proprietate, de orice fel de dispoziţie asupra unei părţi din „pământ", precum şi din comportamentul inadecvat (iresponsabil) al unora dintre cei care deţin averea, se naşte următoarea problemă: chiar dacă, respectând proprietatea particulară, inclusiv asupra bunurilor de producţie, şi libertatea economică, randamentul economic general este mare şi foarte mare, se pune întrebarea dacă neajunsurile amintite, îndeosebi marginalizarea şi mizeria unei părţi a societăţii, nu justifică renunţarea la o economie liberă şi înlocuirea ei cu o economie de comandă integral dirijată de societatea organizată?
Considerăm că trebuie respinsă din start o astfel de soluţie, respectarea unei zone cât mai mari, în care decizia liberă a persoanelor umane să precumpănească, fiind un imperativ de principiu al unei politici economice de inspiraţie creştină.
Aşa cum am văzut deja, acţiunea de realizare şi promovare a binelui cade în sarcina persoanei umane. În nici un caz societatea organizată nu poate înlocui responsabilitatea persoanei şi să reglementeze în amănunt comportamentul oame¬nilor. O astfel de organizare ar duce la situaţia mai apropiată de un muşuroi de furnici decât de o societate a unor persoane umane de natura spirituală.
De altfel, este o iluzie că libertatea de decizie a oamenilor, bazată în principal în societatea modernă pe respectarea proprietăţii particulare, o dată înlocuită în amănunt cu reglementările autorităţii sociale, ar conduce la un bine social mai mare, la evitarea în proporţie mai mare a aspectelor negative semnalizate. Primul efect al unei economii bazate în principal pe decizii ale societăţii organizate, eliminând rolul proprietăţii particulare asupra mijloacelor de producţie (de altfel experimentat deja în lumea contemporană) este pierderea unei cantităţi mari de motivaţie generatoare de energie, iniţiativă şi muncă, iar ea, la rându-i, conduce la o scădere generală a randamentului economic, fără a realiza o egalizare între oameni nici măcar în domeniul necesităţilor primare.
Apar o serie de inegalităţi izvorâte nu din repartizarea nemulţumitoare moral a proprietăţii particulare, ci, de data aceasta, din exercitarea, nu numai inegală, dar frecvent abuzivă a puterii de decizie a unora în locul şi pentru alţii.
Aceasta constatare, care justifică fără greş ca o doctrină politică de inspiraţie creştină să menţină proprietatea particulară, inclusiv asupra mijloacelor de producţie, şi să lărgească pe cât posibil domeniul libertăţii persoanelor, nu înseamnă că ea, doctrina politică de inspiraţie creştină, poate ignora relele majore care rezultă de pe urma libertăţii economice neîngrădite şi că poate refuza dreptul societăţii de a interveni în vederea corectării lor. Nu există principii politice care, aplicate consecvent şi rigid, să ducă cu necesitate la binele comun fără participarea liberă şi responsabilă a persoanelor din societate.
Astfel dacă, de exemplu, proprietatea particulară şi libertatea economică, în ciuda eficienţei generale pe care o provoacă, conduc la situaţii dramatice, la existenţa unor categorii trăind la graniţa sau sub graniţa mizeriei, alături de o opulenţă economică sfidătoare a altor categorii, atunci într-o concepţie doctrinară creştină, aceasta justifică din plin intervenţia societăţii organizate în redistribuirea averii. Dar această redistribuire trebuie făcută astfel încât să se menţină, pe cât posibil, vocaţia persoanelor spre libertatea economică şi dispunerea asupra bunurilor „pământului” (proprietatea) şi să nu ducă pe ansamblu la scăderea randamentului general economic, astfel încât, până la urmă, nici categoriile dezavantajate să nu beneficieze măcar de o micşorare a mizeriei lor.
Desigur, soluţia ideală ar fi aceea de a nu exista nevoia intervenţiei; ca persoanele din societate, comportându-se creştineşte, având conştiinţa că sunt doar administratorii unei averi destinate să satisfacă plenar trebuinţele tuturor oamenilor, să o folosească în mod caritabil şi cu maximă responsabilitate şi eficienţă. Numai că ordinea de drept, societatea organizată, nu trebuie să găsească soluţiile corespunzând unui comportament ideal al oamenilor (care de altfel, în acest caz, nici nu ar mai fi necesare), ci trebuie să ţină seama de oamenii existenţi, nu de cei imaginaţi ca fiind ideali.
Dacă respectarea vocaţiei oamenilor, aceea de a dispune de „pământul" dat în stăpânirea lor şi creşterea evidentă a randamentului economic într-o astfel de societate în care libertatea economică este regulă, corespunde unei doctrine economice de inspiraţie creştină, nu este mai puţin adevărat că, în general, credinţa şi morala creştină, mai ales în societatea contemporană, în care ele au ajuns la cote foarte mici, nu sunt de natură a elimina situaţiile negative menite să pună în discuţie însăşi echilibrul social al convieţuirii.
Dintre aceste situaţii negative, una deosebit de primejdioasă este existenţa unor categorii mari de persoane dezavantajate, marginalizate, trăind, în ciuda opulenţei şi posibilităţilor mari din societatea modernă, la limita şi sub limita sărăciei. Nu există nici o doctrină politico-economică de la liberalismul pur la socialismul cel mai radical - care să nu preconizeze o politică de asistenţă socială în această privinţă. O doctrină de inspiraţie creştină este normal să nu facă excepţie. Spiritul în care se face intervenţia, având consecinţe practice indiscutabile, diferenţiază politicile de asistenţă între ele şi scoate în evidenţă mai ales o politică de asistenţă creştină. Totuşi, observăm că, în ciuda diferenţelor ideologice mari - de la conservatori şi liberali la socialiştii cei mai radicali - în societatea apuseană, sub presiunea pragmatismului, politicile de protecţie socială nu diferă prea mult de la un partid la altul.
Pentru socialişti, societatea este chemată să gestioneze şi să repartizeze bunurile produse conform unor criterii morale - bazate în ultimă analiză pe diferite forme de egalitarism. Aceasta presupune, dacă ar rămâne consecvenţi faţă de principii, renunţarea la proprietatea particulară şi organizarea de către societate a economiei. Cu alte cuvinte, o economic de comandă.
Este de remarcat, de asemenea, că, pentru socialiştii consecvenţi cu propriile lor principii, asistenţa socială nu ar însemna redistribuirea produsului social, ci distribuirea lui.
Ineficienta experimentată a unei economii de comandă a făcut ca socialiştii în marea lor majoritate să renunţe, din oportunism sau pragmatism, la o astfel de economie, concentrându-şi eforturile spre intervenţia în repartiţie. Această ambiguitate doctrinară creează, în societăţile conduse de socialişti, o tensiune care afectează, până la urmă, atât randamentul economic, cât şi o repartiţie satisfăcătoare.
Pentru liberali şi conservatori, în schimb, libertatea economică, cu toate consecinţele ei, inclusiv a repartiţiei inegale, trebuie riguros respectată, utilizarea averii în mod liber de către indivizi conducând, în ultimă analiză, în concepţia lor, la un randament mărit, de care profită toată lumea Existenţa unor categorii mari de persoane împinse spre mizerie, în ciuda unei dezvoltări spectaculoase a economiei, nu a putut fi însă ignorată de nimeni.
Astfel, conservatori, liberali, socialişti au ajuns în fapt la acelaşi lucru, cu variaţiile izvorâte din spiritul în care se intervine: o economie bazată pe proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie, în care statul intervine redistribuind produsul social, astfel încât să fie salvate de mizerie şi sărăcie categorii mari de persoane.
O politică de asistenţă socială poate fi ferită de ineficientă şi eşec de pe o poziţie creştină.
O ordine de drept inspirată de o concepţie creştină, chiar dacă nu poate să realizeze prin ea însăşi un comportament generalizat creştin, trebuie să faciliteze, în cel mai rău caz să nu împiedice, un comportament creştin al persoanelor din societate. Într-o astfel de societate, hărnicia, disponibilitatea la efortul necesar satisfacerii trebuinţelor economice sunt dublate de conştiinţa că toate bogăţiile pământului sunt date doar în administrarea persoanelor, ele trebuind să le utilizeze în spiritul carităţii, spre binele lor, al familiilor lor, al tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, depind de comportamentul lor economic. Desigur, o astfel de situaţie nu se întâlneşte în viaţa reală, ceea ce face necesară intervenţia societăţii organizate, pentru redistribuirea averii sociale. Dacă o politică de inspiraţie creştină nu este chemată să consacre reguli pentru oameni ideali, se pune întrebarea dacă această situaţie ideală nu trebuie să fie cel puţin modelul promovat cu permanenţă de normele economice pozitive. Dar a stabili reguli a căror eficienţă depinde de comportarea aprioric ideală a oamenilor este o soluţie nerealistă şi, deci, rea politic. Să ne reamintim că o politică de inspiraţie creştină este eliberată de ispita de a lua din mâinile oamenilor deciziile economice, transferându-le în sarcina societăţii organizate. Politicul nu este chemat şi nici nu poate să reglementeze în amănunt comportamentul oamenilor; nu rezolvă el, în locul lor, problemele de viaţă. Politicul trebuie doar să realizeze cadrul în care comportamentul oamenilor poate să se apropie de o maximă eficienţă economică.
O dată admis că soluţia cea mai eficientă, cea mai bună, deci, este cea care respectă proprietatea particulară stimulând iniţiativa economică a oamenilor, excludem o economie de comandă, posibilitatea ca repartiţia bunurilor produse să cadă în sarcina societăţii organizate. O politică de inspiraţie creştină respectă libertatea economică a omului, îndepărtându-se de soluţiile socialiste, dar, în acelaşi timp, respinge poziţia liberală radicală, care echivalează dreptatea cu respectarea libertăţii economice, indiferent de consecinţele la care conduce.
Aşa cum am văzut deja, aceste două teze, contradictorii în principiu, sub presiunea necesităţii au sfârşit prin a preconiza în concret soluţii pragmatice apropiate.
O politică de inspiraţie creştină în problema asistenţei sociale nu se îndepărtează fundamental de soluţiile la care s-a ajuns, respectând mai mult sau mai puţin principiile de pornire, atât de către liberali, cât şi de către socialişti.
Elucidarea şi enunţarea cu realism şi în adevăr a principiilor de pornire, aşa cum o politică creştină o poate face, are o importanţă mare în realizarea oportună a asistenţei sociale, pentru că principiile au, chiar dacă uneori cu întârziere, o influenţă hotărâtoare asupra politicii concrete.
O politică de asistenţă socială de inspiraţie creştină trebuie să ţină seama de următoarele:
- respectarea libertăţii economice pe baza proprietăţii particulare, chiar dacă pe ansamblu conduce la o eficienţă economică mărită, nu este un scop în sine; pot exista raţiuni, iar mizeria unor categorii de oameni este una dintre ele, care justifică limitarea de către societate a acestei libertăţi;
- o dată optat pentru o economie liberă, mijlocul de intervenţie al statului în favoarea categoriilor dezavantajate este redistribuirea, în principal cu ajutorul impozitului, a produsului social;
- scopul unei astfel de intervenţii nu este egalitarismul şi nici retribuirea după criterii „raţionale” a producţiei, ci pur şi simplu evitarea depăşirii graniţei sărăciei pentru categorii de persoane (ceea ce s-ar întâmpla dacă s-ar respecta retribuţia liberală).
O dată aleasă o economie bazată pe proprietatea particulară, elementele care condiţionează randamentul economic mare, printre care: stimularea activităţii economice prin motivarea ei, orientarea spontană a averii capitalizate spre sec¬toarele cele mai cerute, existenţa unei concurenţe benefice, trebuie încurajate de o politică de inspiraţie creştină, iar măsurile de protecţie socială preconizate nu trebuie să afecteze randamentul economic. Nu pentru că randamentul economic ar fi unicul şi supremul ţel al societăţii organizate. Într-o concepţie creştină pot exista raţiuni morale care să primeze asupra unui progres economic maximal. Dar, în momentul în care am optat pentru o economie liberă, reuşita unei politici eficiente de asistenţă socială depinde de randamentul economic. Nu putem mări şi face eficientă asistenţa socială micşorând sursele din care ea îşi extrage seva.
Măsurile de protecţie socială într-o economie liberă constau în redistribuirea produsului social, nu în repartizarea lui aprioric. Admitem justeţea intervenţiei statului pentru a modifica repartiţia aşa cum ea ar rezulta spontan, dar nu trebuie să se uite că se redistribuie ceea ce se produce şi cât se produce. Ea trebuie făcută astfel încât avantajele libertăţii economice şi a respectării proprietăţii particulare, arătate mai sus, să fie menţinute, pe cât posibil, altfel am arunca copilul aruncând apa din copaia în care l-am scăldat.
Ţine de înţelepciunea şi de competenţa oamenilor politici ca redistribuirea să nu influenţeze negativ şi decisiv randamentul economic general. Randamentul general economic poate, dacă nu se procedează înţelept, să scadă astfel încât ceea ce se pierde, inclusiv pentru categoriile dezavantajate, să fie mai mult decât ceea ce ele câştigă. În aprecierea măsurilor de protecţie socială inspirate de principii creştine, trebuie să se ţină seama de comportamentul oamenilor aşa cum el este, nu aşa cum el ar trebui să fie.
Cele mai valoroase şi mai bune măsuri de protecţie socială ar fi cele izvorâte din actele de libertate ale oamenilor care dispun de avere, dar ele nu pot, cel puţin ţinând seama de oamenii concreţi ai lumii noastre, rezolva problema asistenţei sociale. În paranteză fie spus, aceasta nu trebuie să descurajeze o politică creştină în a folosi mijloacele la dispoziţia statului, în principal educative, pentru a mări responsabilitatea şi înţelepciunea utilizării bunurilor produse în societate, dar cu realism trebuie constatat că ele nu pot suplini politicile de asistenţă socială necesare în societatea modernă şi care presupun intervenţia societăţii organizate în meca¬nismul distribuirii produsului social.
În concluzie, o doctrină economică de inspiraţie creştină trebuie să afle calea asigurării libertăţii economice - consecutivă respectării proprietăţii particulare - care conduce în general la un randament economic mare, dar, în acelaşi timp, să intervină corectând efectele negative ce rezultă din repartiţia spontană a averii sociale.
Consecinţa credinţei creştine că nu există nimic care să aibă o valoare absolută (valoare şi finalitate pe care o are doar Dumnezeu) este tocmai libertatea în realizarea unei politici scăpate de orice formă de idolatrie.
Oamenii politici care acţionează inspiraţi de o doctrină creştină sunt scăpaţi de corsetul - în cel mai bun caz: stânjenitor - respectării unor principii (de libertate neîngrădită pentru unii sau de repartizare pe baza unor criterii „raţionale”, egalitariste, impuse prin puterea statală, de către alţii). Aceasta deschide calea unei politici înţelepte şi generoase, care (mutandis-mutando) poate face ceea ce Sf. Augustin spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”.
Capitolul 3
INFLUENŢAREA PRIN CONSTRÂNGERE STATALĂ A COMPORTAMENTULUI PERSOANELOR ÎN SOCIETATE
Constrângerea socială privind comportamentul şi credinţa oamenilor a evoluat în ultimele secole în sensul micşorării ei. Marja de libertate (este vorba doar de o paletă mai largă de alternative pe care le poate alege omul în afara constrângerii societăţii organizate) era, în trecut, mică şi societatea organizată se ambiţiona să gestioneze credinţa oamenilor şi să reglementeze cât mai în amănunt comporta¬mentul lor, pedepsind orice abatere de la un conformism riguros. În epoca modernă s-a impus o eliberare din ce în ce mai mare faţă de constrângerea socială pe următoarele considerente:
- binele ce trebuie promovat în lume este unul care aparţine, în ultimă instanţă (pasiv şi activ) persoanei umane;
- creşterea responsabilităţii omului pe plan social, consecinţă a libertăţii sale faţă de puterea politică a societăţii şi componentă a responsabilităţii sale existenţiale în faţa lui Dumnezeu, măreşte binele şi este sursa principală de progres în sensul profund de apropiere de Adevăr;
- cu cât rolul coercitiv al societăţii este mai mic, cu atât abuzurile puterii politice ale omului împotriva omului scad şi ele;
- suprema demnitate a omului izvorăşte din libertatea sa şi, cu cât zona în care ea se poate desfăşura, eliberată de constrângerea autorităţii statale, creşte, cu atât creşte şi posibilitatea justificării existenţei sale şi implicit valoarea sa existenţială;
- posibilitatea de a greşi şi de a alege răul este compensată de binele realizat în libertate, mai ales că acţiunile societăţii prin constrângere conţin şi ele un potenţial mare de eroare şi, deci, de rău.
Este de remarcat că, indiferent de poziţia Bisericii şi a oamenilor ei în decursul istoriei în această privinţă, toate considerentele care pledează pentru o micşorare a constrângerii societăţii sunt în concordanţă cu credinţa creştină şi, de fapt, sunt de inspiraţie creştină.
Există, deci, două nivele distincte: pe de o parte comportamentul conform moralei acceptate, în cazul nostru creştină, care acoperă toate situaţiile şi care trebuie încurajată, inclusiv prin instituţii corespunzătoare, de către autoritatea politica, dar fără constrângere, şi, pe de altă parte, comportamentul strict necesar convieţuirii şi care poate şi trebuie, pentru a realiza echilibrul social minimal, să fie impus prin coerciţiune şi pedepse.
Mărimea diferenţei dintre cele două sfere depinde de mentalitate, de tehnica de convieţuire, de tradiţie etc. În general, ea are tendinţa de a se mări pe măsura progresului tehnic al societăţii.
Mărirea inoportună a constrângerilor, chiar vizând acţiuni moralmente bune, este la fel de dăunătoare societăţii unor fiinţe spirituale libere ca şi restrângerea lor dincolo de graniţa necesităţii.
Ţine, de asemenea, de competenţa oamenilor politici, ghidaţi de principiile amintite, să realizeze o constrângere a comportamentului uman, necesară convieţuirii, dar lăsând un câmp cât mai mare realizării binelui (spiritual şi material) în libertate, de către persoanele din societate.
Prin urmare, mai ales într-o perspectivă creştină, singura justificare, care de altfel îi stabileşte riguros limitele, a intervenţiei statului, prin răsplată şi pedeapsă, în comportamentul omului, este nevoia de a se asigura posibilitatea convieţuirii, nu înlocuirea deciziei libere a persoanelor prin constrângerea statală.
Chiar dacă comportamentul impus este formal conform exigenţelor moralei creştine, dacă el depăşeşte motivaţia realizării unui echilibru social şi restrânge inoportun câmpul responsabilităţii persoanei, creând în plus reacţii inverse, o astfel de politică nu este creştină, pentru că nu este bună. Orice acţiune se judecă în primul rând prin îndeplinirea misiunii specifice care îi justifică existenţa
Vom ilustra această teză prin exemplul cel mai la îndemână.
Respectul vieţii semenilor noştri, evitarea păcatului lui Cain lăsat strict în seama libertăţii şi responsabilităţii oamenilor conduce şi a condus în decursul istoriei la dezordini şi războaie mai mult sau mai puţin interne, nu numai între ţări, triburi sau clanuri, ci şi în celulele sociale oricât de mici ar fi fost.
Asigurarea unui echilibru minim a unei posibilităţi de convieţuire a necesitat intervenţia societăţii organizate, pedepsind cu severitate omuciderea Această intervenţie a fost necesară pentru a micşora printr-un rău în sine, răul mai mare care ar rezulta în lipsa primului.
Abuzurile, crimele mari ale celor puternici din societate şi crearea unor cercuri închise, în afara cărora omorul, nu numai că era permis, dar şi incurajat şi premiat, a umplut istoria de orori care, totuşi, au condus la o situaţie mai puţin rea decât cea în care ar lipsi autoritatea socială, ca paznic al vieţii oamenilor.
Sensul şi limitele acestei intervenţii a societăţii organizate în comportamentul persoanelor, nu numai în privinţa omuciderii, aşa cum s-a desprins în decursul timpului şi conform cu morala creştină este: societatea organizată intervine strict pentru a oferi posibilitatea convieţuirii. În consecinţă, această intervenţie, justificată moralmente, dar rămânând totuşi o manifestare violentă, trebuie să fie restrânsă la minimul necesar (zona alegerii libere în urmărirea binelui trebuie să fie cât mai mare posibilă).
Înlocuirea acţiunilor libere ale persoanei umane, în amănuntul comportamentului lor, prin constrângerea statală, este imposibilă şi inoportună.
Considerând în mod critic acest fenomen social, se înlătură cu uşurinţă obiecţiile care, din ignoranţă voită sau nu, se aduc unei politici creştine (de fapt, chiar posibilităţii existenţei unei politici creştine).
Pe de o parte se afirmă că politica creştină, dacă se ambiţionează aşa cum cere consecvenţa cu credinţa sa (deocamdată luăm ca bună această afirmaţie) să impună persoanelor din societate o morală riguroasă, nici măcar împărtăşită de toţi membrii societăţii, sfârşeşte prin a paraliza orice şansă de convieţuire, anulând prin nerealismul ei eficacitatea moralei care o justifica iniţial. Pe de alta parte, se impută politicii creştine tocmai lipsa de consecvenţă şi compromisul care trebuie făcut, neimpunând, prin puterea statală în totalitate, normele morale izvorând din credinţa ei.
Din analiza fenomenului politic de constrângere socială făcută mai sus (care pune în evidenţă însăşi raţiunea şi limitele acestei constrângeri), se înlătură evident aceste obiecţii nefondate. Pentru o înţelegere corectă a acestei teze, să analizam situaţia controversată a unei politici creştine corecte în problema homosexualităţii.
Homosexualitatea este un grav dezechilibru moral, cu consecinţe negative asupra vieţii spirituale şi materiale atât a persoanelor, cât şi, ca o consecinţă firească, a societăţii. Afirmaţia aceasta este limpede şi evidentă şi numai un imens material de ignoranţă, degenerare şi perversiune, vărsat asupra societăţii moderne de către forţele întunericului, o face să fie contestată şi să devină necesară probarea ei. Noi ne vom referi însă la morala creştină ca reprezentând ultimul temei al poziţiei noastre în această problemă. Vorbind despre culmea desfrânării, a păcatului şi a ruşinii, Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci la ei femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. l;26-27).
Şi, cu trimitere directă la cei care deţin autoritatea, Sf. Apostol Pavel adaugă: „Aceştia, deşi au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu, ca cei care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Rom. 1,32).
Se pune întrebarea: dacă homosexualitatea, fiind, în concepţia morală creştină, considerată un fapt atât de dăunător individului cât şi societăţii, o ordine de stat de inspiraţie creştină nu trebuie să o pedepsească drastic?
Mulţi acuză oamenii politici creştini care nu militează pentru pedepsirea homo¬sexualităţii de compromis nociv, anulând raţiunea însăşi de a fi a unei politici creştine în materie de comportament socio-moral.
In realitate, ţinând seama de abuzurile care pândesc societatea în care autoritatea statului pătrunde în intimitatea în care de obicei se săvârşesc faptele de perversiune sexuală, de imposibilitatea de a influenţa prin forţă, în lipsa convingerilor morale, conduita în aceasta privinţă, ţinând seama şi de reacţia de multe ori de sens contrar pe care intervenţia puterii statale, într-un astfel de domeniu şi context, o provoacă, homosexualitatea se situează în zona despre care am amintit, în care, deşi faptele săvârşite sunt dăunătoare şi condamnabile moral, nu este oportună pedepsirea lor de către autoritatea politică.
În acest caz, nu este nici un fel de compromis a nu pedepsi aceste fapte, autoritatea statală trebuind, dacă vrea să fie bună şi, deci, moralmente acceptabilă, ca autoritate în acţiune, să realizeze maximum de bine de oportunitate socială. Autoritatea politică nu trebuie să se ambiţioneze în ceea ce nu poate face, şi anume să modeleze în amănunt prin constrângere comportamentul moral al oamenilor, care, în ultimă analiză, este în funcţie sau trebuie să fie în funcţie de convingerile morale ale oamenilor, ducând la mai mult rău decât dacă nu ar interveni deloc. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, o astfel de poziţie, bună şi oportună în anumite condiţii şi limite, devine nocivă prin exagerare. Dacă statul nu trebuie - într-un anumit context - să sancţioneze, ca infracţiuni, faptele de perversiune sexuală - în speţă homosexualitatea - aceasta nu înseamnă nicidecum că aceste fapte devin bune şi trebuie considerate ca atare şi chiar încurajate.
O politică de inspiraţie creştină trebuie, în această materie, să realizeze cu consecvenţă şi energie următoarele:
- Faptele de perversiune sexuală trebuie proclamate, inclusiv prin lege, drept ceea ce sunt în realitate: fapte de dezordine morală gravă, nocive persoanelor şi societăţii.
- Orice manifestare publică a acestor perversiuni, ţinând seama de răul pe care-1 provoacă, trebuie interzisă. Este una dintre diversiunile cele mai criminale aceea ca, în numele libertăţii de expresie, să se ceară manifestarea liberă a perver¬siunii unora în dauna sănătăţii morale a altora. Oare libertatea de expresie justifică pledoaria publică în favoarea unor fapte de sadism, de exemplu? A face apologia unor crime, violenţe sau perversiuni este a atenta la libertatea oamenilor şi, în primul rând, a tineretului. Aşadar, nu se diminuează libertatea prin pedepsirea acestor manifestări, ci dimpotrivă. Eventual, în numele libertăţii de opinie, se pot permite dezbateri teoretice asupra homosexualităţii, dar în acelaşi timp trebuie interzise manifestările în public ale acestora, care fac publicitate diferitelor perversiuni sexuale.
- Toate instituţiile, în primul rând căsătoria şi educarea tineretului (şcoala) trebuie să fie structurate moral şi apărate de perversiune.
Poate este regretabil că societatea organizată nu poate, în acest caz, face mai mult pentru apărarea de acest flagel de murdărie morală, spirituală, fizică şi psihică, dar credem că poziţia exprimată de Sf. Apostol Pavel este cea mai corectă. El ne spune, constatând că în această privinţă coercitudiunea socială îşi are limite înguste: ,,Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată să facă cele ce nu se cuvin.” (Rom. 1,28).
Cred că exemplul de mai sus este edificator pentru o concepţie politică de inspiraţie creştină în materie de comportament social.
Conştienţi că nu se poate altfel - şi, de fapt, este un bine într-o societate de persoane - ca o zonă cât mai mare a comportamentului social să fie săvârşită în libertate faţă de constrângerea statală, societatea organizată este chemată să folosească mijloacele necesare pentru ca să existe o situaţie de echilibru fără de care nici convieţuirea, nici libertăţile individuale nu sunt posibile.
Limitele intervenţiei, în acest caz, ale autorităţii, depind de mentalitate, cultură, modul de convieţuire, tradiţie etc.
O politică de inspiraţie creştină, în această materie a comportamentului social, recunoaşte existenţa unui grad mare de relativitate şi inexistenţa unor criterii rigide, universal aplicabile, precum şi a unor mijloace eficace care să realizeze prin ele însele conformarea oamenilor cu morala acceptată.
Înţelegem natura şi rolul autorităţii statale, înţelegem că diferenţele privind modelarea comportamentului uman, între ceea ce această autoritate impune şi o morală creştină riguroasă, nu ţin de renunţarea sau relativizarea principiilor, ci doar de corecta lor aplicare în diferitele circumstanţe date, conform naturii autorităţii politice şi a legilor sale nescrise.
Capitolul 4
„NU TOT AŞA VA FI ÎNTRE VOI” (MATEI, 20;26)
Nevoia de a interveni printr-o autoritate socială pentru a realiza condiţiile unei convieţuiri sociale minimale în unităţi mai mult sau mai puţin mari stă la baza justificării activităţii politice.
Această autoritate socială este în potenţă şi tendinţă suverană şi bineînţeles este în mâna unor oameni: monarhi, categorii sociale, teocraţi, aristocraţi, pluţocraţi, aleşi prin diferite metode, printre care votul etc.
În orice caz, puterea mare a celor care exercită autoritatea este în mâna unor oameni. Aşa cum inerţia spre rău duce la conflicte de natură a anihila însăşi posibilitatea constituirii societăţii şi convieţuirii sociale, făcând necesară intervenţia unei autorităţi, tot aşa aceeaşi inerţie face ca puterea mare din mâna celor care conduc societatea să tindă a se converti în abuzuri, silnicii, crime, cruzimi, discriminarea unor oameni şi chiar categorii de oameni, transformându-i în simple instrumente care-i servesc pe cei puternici (diferitele forme de sclavie, care, spuneam, sunt departe de a fi dispărut în societatea modernă, stau mărturie în acest sens).
Istoria omenirii este atât de plină de relele şi crimele celor care au deţinut puterea politică, dintre care cea mai mică este aceea că nu-şi îndeplinesc rostul şi că nu promovează binele comun, ci binele lor sau al unei categorii mici, încât se pune întrebarea dacă este oportună această autoritate şi activitatea ei politică. Sub forma aberantă a unor tendinţe anarhice, întrebarea aceasta s-a pus de multe ori prin negativism şi violenţă.
Punând toată energia în slujba micşorării acestor neajunsuri şi crime, întrebuinţând toată tehnica şi inteligenţa umană pentru o guvernare cât mai eficientă şi corectă, admiţând însă cu realism că acest efort îşi are limitele sale destul de înguste, trebuie să admitem, totuşi, că lipsa autorităţii politice ar fi chiar mai gravă, ducând la însăşi anihilarea premiselor existenţei societăţii şi convieţuirii umane.
Şi activitatea politică cu consecinţa ei - societatea organizată - poate fi salvată numai dacă o închinăm lui Dumnezeu. „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Mat. 10-39).
Atacând această problemă a autorităţii necesare constituirii societăţii umane, Isus ne spune: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Mat. 20;25-27).
Deşi rezolvarea oportună şi benefică a problemei autorităţii nu se poate face - aşa cum de altfel în orice problemă umană este acelaşi lucru - decât de pe poziţia urmării cuvintelor lui Isus, nu consider că este corect a menţiona printre exigenţele creştine în doctrinele politice acest îndemn divin. Am încercat să punctez aici numai acele exigenţe politice doctrinare care sunt specifice unei spiritualităţi creştine. Toate doctrinele politice, toate partidele politice, toate tezele acestora susţin necesitatea subordonării interesului personal şi de grup interesului general şi cer un comportament adecvat oamenilor politici. Prin urmare, această exigenţă nu este specifică unei doctrine creştine. Ceea ce este cu adevărat propriu unei activităţi politice de inspiraţie creştină sau, mai exact, oamenilor politici creştini, este că aceştia, acţionând şi pe baza motivaţiilor supranaturale, pot să-şi realizeze vocaţia lor de deţinători de autoritate socială, altfel, omeneşte vorbind, este foarte greu de scăpat de ispita bogăţiei injust câştigate şi a orgoliului ascunse în faldurile puterii politice. Dar aceasta nu este un punct de doctrină politică, ci o exigenţă a moralei creştine valabile în orice fel de activitate umană.
De multe ori, proclamarea acestui obiectiv ca punct de program politic şi recunoaşterea formală a autorităţii cuvintelui lui Isus în statutul unui partid politic slăbeşte, printr-o diversiune vicleană a omului supus slăbiciunii, transpunerea lui în realitate. Ne considerăm pe jumătate justificaţi, dacă printr-un punct de doctrină proclamăm că ne supunem cuvintelor lui Isus, şi astfel micşorăm, nu mărim, eforturile de conformare a vieţii noastre cu credinţa pe care o afirmăm.
În timp ce criteriul care trebuie să guverneze alegerea conducătorilor, cel al subordonării intereselor individuale şi de grup intereselor generale, nu suscită discuţii, metoda de selecţie a acestora a fost obiectul unor lungi controverse şi conflicte.
În epoca modernă, cu toate sincopele intervenite şi în ciuda greutăţilor şi imperfecţiunilor fatale într-o societate umană, se pare că s-a impus părerea că această selecţie trebuie făcută ţinând seama de voinţa (alegerea) tuturor oamenilor din respectiva unitate socială, fără nici un fel de discriminare de sex, rasă, etnie, avere, cultură, credinţă etc. În orice caz, o doctrină politică de inspiraţie creştină este în perfectă concordanţă cu această metodă de selecţie democratică, întrucât creştinismul îi consideră pe toţi oamenii persoane egale din punct de vedere al răspunderii lor faţă de Dumnezeu şi al destinului lor etern.
Criticile privind metoda democratică de alegere a conducătorilor politici ai societăţii şi implicit a soluţiilor politice conţin toate mult adevăr:
- democraţia se bazează pe o premisă falsă - aceea a egalităţii între oameni în ceea ce priveşte capacitatea lor de judecată, care conduce la un criteriu cantitativ, de alegere a oamenilor şi a soluţiilor politice, cu totul deficitar;
- tentaţia demagogiei, aceea de a avansa soluţiile cele mai dorite de majoritate, nu cele mai bune, nu poate fi învinsă de pe poziţia moralităţii medii a oamenilor politici;
- sacrificarea intereselor majorităţii, chiar dacă aceasta conduce la o creştere, pe ansamblu, a binelui pentru societate, este greu de realizat de către cei care doresc o putere depinzând, în ultimă analiză, de această majoritate;
- urmărirea unui bine superior, dacă el presupune un sacrificiu momentan, este de asemenea greu de realizat de către cei care depind de voinţa majorităţii, totdeauna puternic influenţată tocmai de binele imediat, de o opţiune hedonistă îngustă;
- influenţa necesară a elitelor, mai ales a celei morale, este negativ influenţată de puterea majorităţii, în cel mai bun caz mediocră.
Dar toate aceste critici ar fi pertinente şi hotărâtoare numai dacă prin metoda democratică s-ar ambiţiona, imediat şi necondiţionat, impunerea soluţiilor politice considerate, ca urmare a votului, implicit cele mai bune.
În realitate, metoda democratică de guvernare a societăţii este doar o modalitate de alegere a conducerii ei şi trebuie judecată, în comparaţie cu celelalte metode de alegere posibil de aplicat, în societatea modernă caracterizată prin pluralismul prezent în toate domeniile şi în toate privinţele.
Este destul să ne imaginăm greutăţile insurmontabile, în condiţiile societăţii contemporane, a celorlalte soluţii posibile privind alegerea conducerii ei, pentru a accepta, cu toate imperfecţiunile ei, metoda democratică.
Există apoi un argument hotărâtor în favoarea democraţiei, anume posibilitatea contracarării, în condiţii mai bune sau - mai exact - mai puţin rele, a două primejdii mari, care pândesc societatea omenească:
-Abuzurile de putere au tendinţa să se mărească, dacă nu există un mecanism, chiar imperfect, de alternare la guvernare. Desigur, demagogia, diversiunea, exploatarea ignoranţei etc. sunt de natură a obstrucţiona eliminarea abuzurilor de putere şi în cazul democraţiei, dar trebuie remarcat faptul că aceste abuzuri sunt relativ mai greu de eliminat în toate celelalte metode de guvernare nedemocratice.
- Imposibilitatea de a corecta din mers, de a reveni şi modifica o soluţie rea sau devenită prin evoluţia societăţii inoportună. Să ne amintim convulsiile, luptele intestine cu tot cortegiul lor de crime, care au dominat schimbările societăţii omeneşti în decursul istoriei. Desigur, nici în cazul democraţiei greutăţile schimbărilor politice nu pot fi evitate, dar în orice caz inerţia soluţiilor depăşite istoric este mai mare în toate metodele de guvernare nedemocratice.
Când optăm pentru o metodă de guvernare, trebuie să ţinem seama că această opţiune este întotdeauna relativă la celelalte soluţii posibile şi întotdeauna în funcţie de contextul istoric şi social dat.
A arăta deficienţele, oricât de mari, privind o metodă de alegere a guvernării, fără a arăta că există în contextul dat o altă metodă mai bună, care conduce la mai puţine greutăţi şi rateuri, este o poziţie gratuită în ceea ce priveşte respingerea ei. Mai mult ca oriunde, considerarea unei soluţii politice este strict în funcţie de celelalte soluţii posibil de aplicat.
În lipsa unei soluţii alternative mai bune, eforturile factorilor de răspundere din societate trebuie să se îndrepte nu spre contestarea metodei democratice, ci spre ameliorarea ei, spre eliminarea pe cât posibil a relelor pe care le conţine potenţial.
În orice caz, poate mai mult ca în alte privinţe, metoda democratică de alegere a conducerii societăţii este pândită de eşec, dacă nu este însufleţită de credinţă şi de spirit, care nu pot fi în societatea noastră decât creştine.
Specificul unei doctrine de inspiraţie creştină în domeniul pe care îl discutăm aici - sau mai exact într-o problemă care are o legătură mare cu acest domeniu al autorităţii sociale - stă în considerarea raportului dintre societate şi individ.
Şi aici s-au desprins două poziţii antagoniste, care, aşa cum se întâmplă întot¬deauna, alunecă uşor spre erorile extremelor.
Există în primul rând cei care consideră societatea o realitate autonomă, având valoare supremă, în numele căreia şi pentru care individul trebuie să se supună până la sacrificiu. Această poziţie s-a dezvoltat o dată cu slăbirea prezenţei lui Dumnezeu în sufletul şi motivaţiile omului modern, mărturisind că omul nu poate trăi singur, fără un scop suprem şi o valoare deasupra lui, care să-i justifice existenţa În lipsa lui Dumnezeu, acest scop suprem este uzurpat de idolii de tot felul, printre care „societatea”. Această concepţie stă la baza tuturor regimurilor autoritare şi apoi totalitare, cu tot cortegiul lor de abuzuri.
În extrema cealaltă sunt cei care consideră omul singura valoare, singura realitate care trebuie protejată şi promovată. Societatea nu este decât un instrument, neavând o justificare şi realitate ontologică proprie. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi, în funcţie de nevoile sale, trebuie valorificată întreaga realitate înconjurătoare, În lipsa unor motivaţii supranaturale, subordonarea individului autorităţii statale şi sacrificiile sale în beneficiul colectivităţii nu se mai justifică. Rezultă o tendinţă spre libertinaj şi anarhie.
Creştinismul oferă şi în această privinţă soluţia salutară.
Omul este într-adevăr cel care, având un destin etern, nu poate fi instrumentul nici unei realităţi, incluzând aici şi societatea Nimic în afara lui Dumnezeu nu poate fi scopul ultim al unei fiinţe cu suflet nemuritor. Dar, în calitate de persoană, omul este supus, tocmai în vederea realizării destinului sau etern, legii dragostei, a depăşirii egoismului, a servirii aproapelui, a sacrificiului. Subordonarea faţă de societate nu este un efect al ierarhiei existenţiale superioare a acesteia, ci decurge din legea existentă în sufletul omului - fiinţă raţională şi eternă, capabilă să participe la dragostea cea mare a Creatorului pentru creaţia Sa.
Încheiere:
ADERAREA LA ADEVĂR VA TREBUI SĂ FIE FRUCTUL LIBERTĂŢII
S-ar părea că aceste considerente, ca de altfel multe puncte de doctrină politică inspirate din doctrina creştină, pe care le-am analizat aici, au doar o importanţă teoretică şi sunt departe de soluţiile politice, care trebuie să fie realiste şi oportune, deci în funcţie şi în vederea unei situaţii date. În realitate, punctul teoretic de plecare are în viaţa oamenilor, şi cu atât mai mult în politică, o importanţă hotărâtoare.
Altceva, însă, trebuie să analizăm ca o concluzie a efortului depus şi, în acelaşi timp, ca o recunoaştere, cu umilinţă, a unei cu totul relative valori a acestor eforturi. Aspectele teoretice ale unor puncte de doctrină creştină pot fi înţelese şi aprobate de mulţi oameni, chiar dintre cei care nu împărtăşesc sau nu trăiesc viaţa creştină, adică nu tind, prin credinţă, la imitarea lui Cristos.
Dacă soluţiile de inspiraţie creştină sunt - aşa cum avem convingerea - cele bune, atunci această aderare la ele, chiar numai pe planul intelectual, nu poate decât să ne bucure.
Trebuie, însă, să ne reamintim că nimic din ceea ce facem sau suntem, deci nici activitatea noastră politică, nu poate fi salvat în afara închinării a ceea ce facem lui Dumnezeu. Recunoaşterea doar teoretică a superiorităţii soluţiilor creştine în viaţa noastră, inclusiv în politică, sfârşeşte, în lipsa credinţei vii, în sterilitate şi eşec.
Urmărind istoria omenirii, observăm curbe ale vigorării şi decadenţei vieţii sociale.
În prezent, asistăm la o curbă orientată în aval, de o amploare foarte mare, riscând, în concepţia unora, să ducă la dispariţia civilizaţiei umane pe planeta noastră.
În orice caz, indiferent de soluţiile corecte politice avansate de oameni compe¬tenţi, este evident că această decadenţă se datorează scăderii motivaţiei religioase, care stă întotdeauna la baza unei civilizaţii şi autorităţi sociale şi care nu poate fi îndreptată fără reîntoarcerea la Dumnezeu. Fără o reînsufleţire religioasă a societăţii moderne, oricâtă tehnică şi inteligenţă s-ar folosi, curba decadentă, fatală în timp, nu poate fi oprită.
Este cred util - şi aceasta a motivat prezentul demers - să lămurim teoretic punctele de doctrină aduse de o spiritualitate creştină necesare sănătăţii unei societăţi omeneşti, dar aceasta este o palidă încercare de remediere a dezastrului în care suntem, dacă nu vom înţelege şi nu vor înţelege cât mai mulţi că nimic din ceea ce avem pe pământ nu poate fi salvat, decât dacă îl oferim lui Dumnezeu şi îl sacrificăm pentru Cer.
Plătim foarte scump astăzi poziţia - încurajată de dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi ştiinţei umane - conform căreia omul ar fi suprema realitate, care s-ar justifica prin sine însuşi şi care nu ar trebui să aibă deasupra lui nimic, în afara proprilor sale nevoi şi înţelegeri ale realităţii.
Cu cât ştiinţa, tehnica şi cunoaşterea umană încearcă să se justifice prin sine, cu cât se ambiţionează să se elibereze de Cel ce Este deasupra tuturor, cu cât se înalţă mai sus, cu atât devine mai dureroasă pseudo-independenţa sa, cu atât ameţeala „înălţimilor" la care ajunge omul îl atrage mai mult spre abis.
Nu există altă posibilitate de a ne echilibra, inclusiv pe planul social, politic, decât orientându-ne viaţa şi existenţa noastră spre Dumnezeu. Faptul că El este dincolo de orice posibilitate de apropiere exclusiv prin natura noastră şi că avem nevoie mereu de Harul Său („Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l va atrage Tatăl” - Ioan 6,44) este departe de a fi un neajuns, este singura posibilitate a noastră de a evita căderea în întuneric şi moarte.
Bineînţeles că politicul nu poate scăpa acestei alternative: omul fie se întoarce la Dumnezeu, fie coboară pe panta existenţială până la tragedie. Activitatea politică trebuie să valorifice libertatea câştigată sau care ar trebui să fie câştigată după secole de căutare şi eroare. O sinteză pe un plan superior se impune. Societatea omenească trebuie să fie creştină în spirit, dar respectarea valorilor morale şi politice ale creştinismului, aderarea la Adevăr va trebui să fie fructul libertăţii în raport cu autoritatea politică a societăţii.
Această nouă sinteză de aderare la Adevăr în libertate faţă de constrângerea statală, respingând atât totalitarismul dogmatic al societăţii, cât şi libertinajul sterilizant al neangajării, este provocarea pe care va trebui să o învingem dacă vrem să supravieţuiască civilizaţia noastră.