DESPRE „PĂCALĂ”, „MIORIŢA” ŞI „MEŞTERUL MANOLE”

 

Cu câţiva ani în urmă (cred că în 1993), dl. George Crăciun mi-a recomandat să citesc cartea lui Ion D. Sârbu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, afirmând că este „o carte esenţială".

Cel care a conceput coperta cărţii (apărută la Editura Scrisul Românesc, 1991), ne sugerează că autorul ar cunoaşte adevărul absolut — coperta îl identifică pe I. D. Sârbu cu un evanghelist.

După părerea mea, cartea este interesantă, dar unele teze sunt false. Cartea este importantă pentru că descrie România din timpul lui Ceauşescu dintr-un unghi diferit de cel al d-lui Gabriel Liiceanu, reprezentând, la fel ca şi Sărbătoare continuă a d-lui Damian Necula, o cronică sinceră. Mizeria vieţii cotidiene, spectrul fricii şi al deznădejdii îl obsedează pe autor şi îl determină să filosofeze. Elevul lui Lucian Blaga încearcă să-şi explice situaţia: Ar fi vrut să predea filosofie la Cluj, dar soarta i-a fost potrivnică: a fost întemniţat şi apoi i s-a impus domiciliu forţat într-un oraş din care se fuge (Craiova).

De ce trăieşte într-o ţară nebună? Cine e vinovat?

I. D. Sârbu îşi dă cu părerea: Tancurile ruseşti au adus comunismul şi l-au impus cu ajutorul evreilor. Trupele ruseşti s-au retras, iar evreii au emigrat scârbiţi în Israel. Au rămas românii. Românii îşi bat joc de români. Cine e vinovat?

Bizantinismul, influenţa slavă, Mioriţa, Păcală, ruşii, americanii, dolarul.

Ion D. Sârbu îşi spune părerea fără să-i pese că supără pe toată lumea.

Cu unele teze am fost de acord, cu altele nu, interpretarea a două teme atacate în mod repetat (Mioriţa şi Păcală) fiind cu totul diferită de interpretarea mea.

...Chiar şi Blaga, mai târziu, sastisit de abuzul de „mioritic", înclina să creadă că e vorba de un mit păgân de sacrificiu: acesta a devenii un fel de prohod despre inevitabila murire: casat, obşte, ethnie, popor...

...Păcală (numele său e o păcăleală în sine) găseşte un sac cu tămâie. Îl laudă pe Dumnezeu — bineînţeles un Dumnezeu leneş, bătrân, cam slab la minte — care, drept răsplată pentru această linguşire (tămâiere) care îi place, îi dăruieşte un fluier fermecat.

Păcală distruge tot: nu din răzbunare, nici din răutate sau interes: ci din prostie, cred eu...

Păcală, astăzi, nu mai poate fi considerat o simplă succesiune de snoave populare. Mai multe elememte din acest ciclu mă îndeamnă să văd în Păcală un mit tragic esenţial.Întâi: totul e legat de cosmologie, de geneză. Dumnezeu e obosit, leneş. Se lasă tămâiat...

Cred că — în bună tradiţie bogumilică — Păcală nu e decât un mit al anti-genezei: el reprezintă prostia omenească drept factor de distrugere a creaţiunii. Nici urmă de răzbunare: doar şiretenie în sine, pohta de a distruge păcălind fără să poată fi luat la răspundere.

Blaga avea oroare de acest mit, „e un coşmar diavolesc, nu are nimic comun cu Buhoglindă sau Simplicissimus. Păcală e un simili-demon, în veselă desfăşurare, în timp ce Dumnezeu doarme tămâiat".

Mărturisesc că înainte de a citi Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, nu m-am gândit că snoavele cu Păcală pot fi expresia unui mit. Interpretarea d-lui I.D. Sârbu mi s-a părut absurdă, dar abia peste câţiva ani am avut revelaţia unui scenariu replică.

Lucram ca zilier la dl. Knauer, un grădinar. Regula de fier a d-lui Knauer, fiu de subofiţer, este: ordinul nu se discută! Regula anterior enunţată conduce, după părerea mea, la situaţii absurde: în timp ce stau aplecat şi-mi leg şireturile la un pantof, dl. Knauer îmi cere să îi aduc roaba şi face scandal dacă îmi leg mai întâi şiretul: „întâi aduci roaba, după aceea poţi să-ţi legi şiretul!" Dacă facem un lucru mai neobişnuit şi încerc să-mi dau cu părerea cum trebuie să facem, replica vine prompt: „facem întâi cum spun eu şi dacă nu merge ne mai gândim!"

într-o zi trebuia să scoatem din pepinieră câţiva arbori mai mari pentru a-i replanta în grădina unui client. Pentru a nu se usca, mai ales vara, arborii mari trebuie să fie scoşi cu un bal de pământ (de formă semisferică la rădăcină). Cu cât arborele este mai mare, cu atât trebuie să fie şi balul mai mare. Am convenit cu dl. Knauer că dimensiunea minimă a diametrului balului pentru arborii respectivi este de 50 cm.

Săpând cu hârleţul, sapa şi târnăcopul, atunci când loveşti rădăcinile unui arbore acestea crapă şi pământul din jur se fărâmiţează. Pentru ca replantarea să reuşească, balul trebuie să fie compact şi rădăcinile groase nu trebuie să fie crăpate, motiv pentru care diametrul iniţial al balului (rezultat în urma săpării gropii) trebuie să fie sensibil mai mare decât cel final (rezultat în urma ajustării prin tăierea cu foarfeca sau fierăstrăul a rădăcinilor crăpate).

Am apreciat că pentru a obţine în final un bal cu dimensiune de 50 cm., balul grosier trebuie să aibă diametrul de aprox. 65 cm. şi am început să sap. Când eram aproape gata cu prima groapă, a venit dl. Knauer care a strigat că mă ostenesc de pomană pentru că balul e prea mare — o groapă prea mare înseamnă timp irosit, timpul costă bani şi bani nu avem! Mi-a cerut ca la arborele următor să sap în aşa fel încât balul grosier să nu aibă diametrul mai mare de 55 cm.

...la următorul arbore am trasat un cerc cu diametrul de 55 cm. şi am început să sap cu îndârjire. Era un arbore frumos, o tuia stufoasă, înaltă de peste trei metri. Chiar când am terminat de săpat a apărut dl. Knauer. Privind a pagubă a măsurat diametrul balului grosier, spunând apoi, pe un ton conciliant, că arborele respectiv trebuie aruncat pentru că replantarea va eşua. La următorul arbore am săpat o groapă mare, dar dl. Knauer nu a mai obiectat.

Dacă plantarea sau replantarea unui arbore este un act de creaţie, în mod indiscutabil distrugerea voluntară şi gratuită a unui arbore este un act împotriva naturii, împotriva Creaţiei. Atunci când măsurasem cei 55 cm. şi când săpasem groapa o făcusem cu ură. Ştiam că distrug un arbore, dar mi se părea mai important că îi dau o lecţie unui om absurd.

Seara i-am povestit soţiei incidentul şi am concluzionat amândoi că scena e sinonimă cu unele din povestirile al căror erou este Till Eulenspiegel.

în cursul nopţii care a urmat am avut o viziune care poate explica cu totul altfel decât dl. I.D. Sârbu mitul lui Păcală. Povestea cu călcatul „o dată pe moale, o dată pe tare" îşi găseşte similarul în câteva din farsele lui Till Eulenspiegel. Aidoma lui Till Eulenspiegel, Păcală e un om inteligent ajuns slugă la un om absurd şi modalitatea cea mai sigură de a pune la punct stăpânul este îndeplinirea ad literam a poruncii primite.

Simbolistica fluierului şi a dansului nu se regăseşte însă în aventurile lui Till Eulenspiegel, fapt ce demonstrează că motivul omului inteligent slugă la omul absurd nu este preluat de aiurea ci este expresia frământării geniului popular autohton. Afirm că sacul cu tămâie, fluierul fermecat şi blestemul jocului au cu totul altă simbolistică decât coşmarul diavolesc din viziunea lui Blaga şi LD. Sârbu. Aprinderea tămâiei simbolizează sacrificiul pe altarul zeilor – Păcală înţelege că sacul cu tămâie este o încercare divină, iar fluierul fermecat şi blestemul jocului sunt răsplata pentru sacrificiul făcut şi un act de justiţie: omul absurd şi prost e obligat să ţopăie fără rost, la fel cum şi el obligă sluga să execute ordine absurde. Efortul gratuit făcut conform principiului „întâi încercăm, pe urmă ne gândim", efort cauzat de prostia stăpânului, este asimilat cu dansul ritual pentru că ambele nu pot fi explicat logic. Fluierul fermecat simbolizează invocarea justiţiei divine. Conform principiului „după faptă şi răsplată". blestemul „Doamne baţjocoreşte-1 cum mă batjocoreşte el pe mine!" reprezintă în viziunea omului simplu în condiţii limită reciproca uneia una din cererile exprimate în rugăciunea fundamentală „Tatăl nostru": „Ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri".

Modul în care „evanghelistul" I. D. Sârbu explică tema Păcală, mă face să trag următoarele concluzii:

Blasfemia Dumnezeu e leneş, bătrân, cam slab la minte... se lasă tămâiat denotă un ateism vulgar contrazicând flagrant dogma fundamentală a religiei creştine: Dumnezeu e atotputernic, atoateştiutor şi drept.

Trista experienţă comunistă, prostia şi aroganţa reprezentanţilor clasei muncitoare, îi împiedică pe gânditorii de la Cluj să admită că tema Păcală ar putea simboliza amărăciunea raportului stăpân prost – slugă inteligentă.

Complexul culturii minore îi determină pe aceeaşi filosofi să afirme că Păcală e net inferior lui Simplicissimus şi Buhoglindă. Mărturisesc că nu am citit nimic despre Simplicissimus, dar, în schimb, am citit şi recitit atent aventurile lui Till Eulenspiegel şi afirm că singura deosebire între Till Eulenspiegel şi Păcală constă în faptul că eroul popular german e mai vulgar. Probabil că filosfii de la Cluj au făcut abstracţie de faptul că în literatura occidentală există două personaje cu acelaşi nume - personajul popular, care, pe când era copil, le arăta oamenilor limba şi curul (cel pe care l-am comparat eu cu Păcală) şi personajul cu iz de revoluţionar paşoptist propus de literatura cultă (eroul lui Charles de Coster).

Modul bizar şi dispreţuitor în care ar fi interpretat, după spusele lui I. D. Sârbu, marele Blaga spre sfârşitul vieţii două teme fundamentale ale literaturii populare române, asociat cu interpretarea opusă, extaziastică, a „Mioriţei" în tinereţe (utopia „Spaţiul mioritic"), mă duce cu gândul la un scurt articol citit în revista clujeană „Nu" imediat după „Revoluţie". Fără argumente, autorul articolului îl lua în zeflemea pe Emil Cioran (aflat la vremea aceea încă în viaţă) pentru că afirmase că filosoful Blaga „e un cadavru fluorescent". La vremea respectivă am ridicat din umeri, dar astăzi înclin să cred că Cioran avea dreptate. Pe de altă parte, ţinând cont de spectaculoasa cotitură ideologică făcută de Cioran după cel de al doilea Război Mondial, mă întreb dacă epoca de aur a filosofiei române din perioada interbelică nu ar trebui analizată critic.

Mulţi intelectuali dintr-o cultură minoră au orgoliul rănit pentru că nu reuşesc să se debaraseze de complexul de inferioritate. Acest complex îi obsedează şi îi împiedică să aprecieze corect realitatea, determinându-i să se considere genii neînţelese sau victime ale poporului din care fac parte.

Dacă elita culturală a unui popor este formată preponderent din astfel de indivizi, poporului îi va fi insuflată o mentalitate de paria, care e la fel de dăunătoare ca şi mentalitatea de supraom insuflată de propaganda naţionalist-şovină. Identitatea trebuie căutată între aceste externe.

 

*

 

În prima zi a Târgului de carte de la Leipzig din martie 1998 România a avut statutul de invitat special. În prima zi am ratat din păcate dezbaterea cu tema Filosofi, gânditori care îşi propun să îndrepte lumea şi globalizarea — decalaje de timp între mentalitatea din est şi vest, avându-i ca protagonişti pe domnii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

În consecinţă, dezbaterea cea mai interesantă la care am asistat în prima zi mi s-a părut aceea în care scriitorii Hans Bergel, Richard Wagner şi Joachim Wittstock au discutat despre viitorul literaturii germane în România. Discuţia a trădat prezenţa nostalgiei după Imperiul Austro-Ungar în mintea intelectualilor germani originari din România, confirmându-mi impresia dobândită anterior în urma lecturii unei cărţi a d-lui Richard Wagner.

A doua zi dimineaţa, într-o sală de seminar a Universităţii din Leipzig, s-a desfăşurat dezbaterea cu tema Schimbarea politică din România şi literatura, d-na Ana Blandiana, d-na Gabriela Adameşteanu şi dl. Laurenţiu Ulici repetând la unison două din tezele vehiculate de dl. H. R Patapievici în Cerul văzut prin lentilă:

— poporul român se află pe o treaptă de civilizaţie inferioară Occidentului

— România trebuie să se alinieze fără rezerve cerinţelor impusede lumea Occidentală

Cele trei personalităţi au scuzat pasivitatea intelectualilor români din perioada comunistă, invocând ferocitatea represiunii, dar au subliniat că după prăbuşirea dictaturii aceştia şi-au luat în serios rolul de far călăuzitor al prostimii, atât prin atitudinea civică adoptată cât şi prin transpunerea în literatură a realităţii din perioada comunistă (d-na Gabriela Adameşteanu afirmând că dl. Virgil Tănase a scris recent primul roman românesc de literatură nonfîctivă, relatând grozăvii petrecute în temniţele comuniste).

Atunci când s-a permis publicului să pună întrebări, am intervenit în limba germană, contrazicând teza potrivit căreia intelectualul român pro-occidental de astăzi ar fi fost o victimă a regimului comunist, argumentând cu citatul din Jurnalul de la Păltiniş în care era deplânsă americanizarea RFG-ului – aveam la îndemână citatul respectiv pentru că era conţinut în eseul „Fenomenul Păltiniş” cuprins în cartea mea „Procesul Tranziţiei”)

Moderatorii, profesori la Universitatea din Leipzig, nu au binevoit să traducă (sau să îmi permită să traduc) celor trei personalităţi punctul meu de vedere.

După părerea mea nivelul discursului iniţial al celor trei personalităţi fusese mediocru, dar aceştia s-au dovedit de-a dreptul penibili atunci când un student al facultăţii de Romanistică i-a rugat să explice alegoria din Mioriţa şi Balada Meşterului Manole.

Răspunsul a variat între „nu ştiu" şi „mituri de sacrificiu primitive". Dl. Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a supralicitat teza referitoare la starea de înapoiere culturală Originară a poporului român, afirmând că întreaga noastră literatură populară emană primitivism; „cel mai sinistru personaj este Făt Frumos ... singurul personaj pozitiv este Zmeul - ăsta măcar avea bunul simţ să dea telefon când venea acasă, arunca buzduganul!"

Am intervenit afirmând că Mioriţa, departe de a fi un mit de sacrificiu păgân, dezbate tema exacerbării până la asocial a poruncii biblice „Să nu ucizi!", în vreme ce Balada meşterului Manole subliniază că sacrificiul este o condiţie indispensabilă a creaţiei, teză profund creştină, conţinută în maxima cine nu-şi ia crucea şi nu vine după mine, nu se va mântui, şi reluată sistematic în alte versete din Evanghelii. Biserica reprezintă crucea care nu mai poate fi abandonată iar zidirea propriei soţii simbolizează neglijarea familiei pentru realizarea operei. Finalul baladei subliniază că desăvârşirea operei a fost sensul vieţii Meşterului; în momentul în care îşi confecţionează aripile din şindrilă, Manole e replica lui Iisus strigând pe cruce Doamne, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?!